Ion Cristoiu: Dictatura trăncănelii

În 1988, Mircea Iorgulescu tipărea la editura Cartea Românească, una dintre cele mai originale cărţi dedicate lui Caragiale: Eseu despre lumea lui Caragiale.

În 1994, autorul şi-a retipărit cartea, fără a pica în păcatul rescrierii din perspectiva schimbărilor din decembrie 1989 sub titlul Marea trăncăneală – eseu despre lumea lui Caragiale.

Marea trăncăneală fusese titlul original al cărţii, cel din 1988. Cartea nu putuse să apară sub un asemenea titlu. Părea o aluzie la vremurile de sub Ceauşescu.

De altfel, chiar şi cu titlul schimbat, la vremea primei ediţii, volumul a fost primit în cercurile literare ca un gest de cîrtire. Regimul Ceauşescu, atît de viguros la începuturi, ajunsese spre final într-o clară decadenţă. Faptei îi luase locul vorba. Se trăncănea pe scară naţională. Totul era prilej de vorbă lungă – reuniunile Partidului Comunist, vizitele lui Ceauşescu, emisiunile radio şi TV. Se pălăvrăgea infinit şi inutil chiar şi în lumea disidenţilor. În alte ţări din Est se lupta împotriva comunismului cu fapta. La noi se prefera vorba.

Nu ştiu dacă Mircea Iorgulescu se gîndeşte să mai publice o ediţie. Dacă o va face, ar trebui să-şi intituleze cartea Dictatura trăncănelii.

Pentru că azi, urmărind viaţa noastră publică, ne dăm seama că se trăncăneşte mai mult decît pe vremea lui Ceauşescu şi, poate, infinit mai mult decît pe vremea lui Caragiale.

Într-un editorial din „Epoca” (8 decembrie 1896), purtînd titlul „Lascăr Catargiu”, Caragiale vede în regimul democratic, urmînd dictaturii Regulamentului Organic, o nouă dictatură:

„(…) proclamarea redeşteptării şi emancipării noastre politice a fost semnalul inaugurării celei mai teribile şi înjositoare tiranii – tirania vorbei. Iată ce ne-a stăpînit o jumătate de  veac cu ultima cruzime: vorba, vorba umflată şi seacă”.

Această excepţională teză din publicistică şi-a găsit concretizarea genială în proza şi teatrul lui I.L. Caragiale. Aşa cum scrie Mircea Iorgulescu în cartea sa, lumea lui Caragiale stă sub tirania vorbei sau, mai precis, sub dictatura trăncănelii. Peste tot în lumea lui Caragiale – în presă, la berării, în tren, în Parlament, pe stradă, în cluburile politice – se vorbeşte, se vorbeşte întruna.

Se vorbeşte mult şi se face puţin. Sau, mai precis, se vorbeşte şi nu se face nimic.

Într-un cuvînt, se trăncăneşte.

Caragiale a avut nenorocul de a nu fi apucat televiziunile româneşti, cele de ştiri îndeosebi. Dacă le-ar fi apucat şi le-ar fi urmărit s-ar fi luat cu mîinile de cap văzînd politicieni, jurnalişti, analişti, simpli cetăţeni dînd din gură 24 din 24 de ore.

În ultimul timp, s-au format deja trăncănitori de profesie. Politicieni şi analişti care s-au mutat practic în studiourile TV. Unii sunt invitaţi de către moderatori pe motiv că fac rating. Alţii sunt trimişi de partide, cu schimbul: pentru a asigura distribuţia echitabilă a datului cu părerea la nivelul scenei noastre politice.

Faptul că se vorbeşte de dimineaţă pînă seara despre tot felul de subiecte, multe umflate cu pompa din nevoia de a avea cu orice preţ despre ce trăncăni, n-ar fi cine ştie ce nenorocire.

Nenorocirea e că se trăncăneşte fără a se face nimic.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro