ISTORIA FĂRĂ PERDEA / Fapte şi moravuri la securiştii anilor ’50 (II)

O radiografie a Direcţiei de Anchete a Securităţii în 1951, făcută cu ocazia ”reorganizării” ei ne-a permis să aruncăm o privire în interiorul aparatului şi să vedem o altă faţă a celor 55 de ”dumnezei”- anchatatori ai Securităţii.

3505 afişări
Imaginea articolului ISTORIA FĂRĂ PERDEA / Fapte şi moravuri la securiştii anilor ’50 (II)

ISTORIA FĂRĂ PERDEA / Fapte şi moravuri la securiştii anilor ’50 (II)

Prima parte este disponibilă AICI

Anchetatorii Securităţii – foşti frizeri, vînzători de prăvălie, fotografi şi ”muncitori de fabrică

Componenţa echipei de la Direcţia de anchete din Securitatea Poporului în 1951 era una eclectică. Cei 55 de lucrători din Direcţie se împărţiseră în găşti, după criteriile intelectuali - muncitori şi români - neromâni. Conflictul mocnit era întreţinut de neînţelegerile dintre Mişu Dulgheru şi adjunctul său Tudor Dincă, exponenţi ai celor două mari grupări. Conflictul a ieşit la suprafaţă la finele anului 1952, cînd, în urma epurării celor socotiţi că s-au asociat "devierii de dreapta" din partid, colonelul Dulgheru a fost arestat, iar Dincă a fost îndepărtat de la comandă, fiind şi el anchetat mai multe luni în stare de arest, pentru ”lipsă de vigilenţă”. Prilej cu care Dincă prezenta starea de fapt din "colectivul" de la anchete astfel:"Dintre toţi lucrătorii anchetatori nu erau decît vreo 6-7 muncitori de fabrică, restul erau funcţionari, chelneri, frizeri, vînzători de  prăvălie, fotografi etc. Muncitorii proveniţi din fabrică ”se prezentau destul de slab, atît în munca profesională, cît şi în munca politică. Unii aveau frămîntări că sînt încadraţi cu grade mici”, unii au avut manifestări antisemite (de exemplu Ionescu Gheorghe, care s-ar fi exprimat că ”tot jidanii ocupă funcţiile importante)", în vreme ce "jidanii", după cum relatează Dincă "se prezentau mai vii, mai şmecheri, mai pricepuţi în cercetări".

Dincă sesiza că "existau două tabere învrăjbite: intelectuali şi muncitori". Dar "faţă de sesizările mele, dl. colonel Dulgheru a adoptat o poziţie formală, în sensul că în şedinţe a combătut existenţa celor două tabere, dar pe mai departe, prin propria sa atitudine, a încurajat menţinerea în continuare a situaţiei ce exista". Fostul adjunct al directorului de la Anchete recunoştea că "pentru colonelul Dulgheru aveam uneori sentimente de ură, din cauza metodelor sale de a mă pune în situaţii ridicole, însă cîteodată îl admiram pentru puterea lui de muncă şi pentru experienţa de care dispune în munca de cercetări". Atitudinea sfidătoare a lui Dulgheru a fost reclamată de Dincă lui Vladimir Mazuru, care la rîndul său "mi-a arătat că nu este de acord cu această poziţie, că personal a ridicat această problemă d-lui Ministru Adjunct Pintilie Gheorghe, din a cărui discuţie a înţeles că acesta îl sprijină şi  încurajează în atitudinea lui, deoarece îi plac foarte mult glumele pe care le spune". De fapt, Dincă observă cu această ocazie că "între Mazuru şi Dulgheru exista o rivalitate pe chestia apropierii faţă de Ministrul adjunct Pintilie".

Toate aceste mici rivalităţi în încercarea de a cuceri atenţia şefului direct au fost spulberate atunci cînd sorţii au decis soarta conflictului de la vîrful partidului comunist dintre Dej şi grupul Anei Pauker. Cu acordul sovieticilor şi spre satisfacţia lui Gheorghiu Dej, epurările s-au declanşat şi, la fel ca în Cehoslovacia, unde au căzut victimă înscenărilor staliniste apropiaţi ai lui Slanski din ierarhia partidului, dar şi evrei cu funcţii din aparatul de stat, ele au luat un caracter antisemit. Odată cu arestarea fostului ministru de interne Teohari Georgescu, a început vînătoarea de vrăjitoare şi în Direcţia Generală a Securităţii. Intelectual evreu şi în bune relaţii cu "deviaţioniştii", deci o victimă perfectă, Dulgheru a fost arestat în 16 octombrie 1952, pentru o trădare "sionistă" care s-a dovedit, după aproape patru ani de anchetă, imaginară. Împrejurare în care locotenent colonelul Tudor Dincă nu a scăpat prilejul de a-l acuza pe fostul său şef de protejare a sioniştilor: "Colonelul Dulgheru, deşi a cunoscut din raportul lt. maj. Lupan Gavrilă că Haber Estera (fostă dactilografă în cadrul direcţiei de anchete) favorizase duşmanul de clasă, tratînd arestaţii din problema sionistă cu prăjituri, încurajîndu-i în acelaşi timp în rezistenţa lor faţă de anchetă, totuşi nu a luat măsuri, mulţumindu-se să afirme că este o zăpăcită". Dincă pornise însă la vremea respectivă micul său război şi reuşise să impună cu toată opoziţia lui Dulgheru excluderea din partid a dactilografei Haber Estera pentru că a pactizat cu duşmanul de clasă, căreia  i-a dat prăjituri. Aţîţat, la aceiaşi şedinţă a organizaţiei de bază s-a ridicat deschis împotriva şefului, cel care a angajat-o pe "zgripţuroaică", deşi aceasta nu văzuse în viaţa ei o maşină de

Probleme cu trecutul

Români şi evrei, laolaltă, mulţi dintre ofiţerii anchetatori din DGSP aveau o origine socială cel puţin dubioasă, după exigenţele vremii. Cîteva exemple: maiorul Grigore Sfetcovici fusese antreprenor în construcţii, căpitanul Adrian Cociu, şeful Biroului "organizaţii subversive" din Serviciul 2 fusese avocat, iar în timpul războiului lucrase în Centrala evreiască, fiind suspect de colaborare cu Gestapoul, iar lt. maj. Siegler Simion, şef de birou şi referent la Secţia de "probleme speciale", fost avocat era taxat de Dincă drept sionist. Nici unii dintre ofiţerii români nu se prezentau mai bine la o investigare atentă a trecutului lor: lt. maj. Emil Mateescu, coordonatorul Biroului "probleme regionale" din Serviciul 2 fusese ofiţer în armata antonesciană, lt. maj. Dumitru Căpitănescu, ajuns adjunct al fostului avocat evreu Cociu în anchetarea "organizaţiilor subversive" fusese paraşutist în timpul războiului antisovietic, lt. maj. Aramă ajunsese anchetator al Securităţii din pilot în unităţile Stukas, lt. maj. Tudor Staicu, şef de birou la "probleme speciale", calitate în care s-a ocupat de anchetarea lui Bellu Silber, prietenul lui Lucreţiu Pătrăşcanu era fiu de chiabur - ca şi lt. Aurel Manu, şef de birou la contraspionaj; în fine, maiorul Telemac Fiamboli, şeful Secţiei Secretariat, absolvent de Drept şi avocat era incriminat drept fost cuzist.

A fost inevitabil ca în acest amestec de origini, naţionalităţi, mentalităţi, niveluri de pregătire şi inteligenţă diferite să nu se polarizeze grupări aflate în opoziţie. Dacă această opoziţie nu s-a manifestat în conflicte deschise, aceasta s-a datorat disciplinei militare şi ţelului comun al acestor oameni atît de diferiţi: anchetarea "duşmanilor poporului" şi aruncarea lor în temniţele comuniste. Neînţelegerile dintre Dulgheru, care îşi afişa superioritatea intelectuală şi adjunctul său Tudor Dincă, fost muncitor, s-au propagat în toată Direcţia; acesta din urmă acuza că "în Direcţia de cercetări nu exista un colectiv de muncă decît în mod formal. Colonelul Dulgheru era înconjurat de o grupă de intelectuali ca Lepădătescu Mircea, fost profesor la Facultatea de ştiinţe Juridice, Antoniu Samuel, licenţiat în Drept şi avocat, Răsvan Sergiu, licenţiat în Drept şi Filosofie la o universitate din Paris. La aceştia se adăuga Sigler Simion, licenţiat în Drept, Fiamboli Telemac, licenţiat în Drept, Neidman, licenţiat în Drept, care erau referenţii tehnici şi care formau un birou aparte. Toate problemele importante erau discutate de Dulgheru împreună cu aceştia ca specialişti, iar şefii de servicii (elemente muncitoreşti) erau executanţi ai ordinelor date de colonelul Dulgheru ca şef al Direcţiei".

Dincă nu a suferit de la bun început din pricina aerelor de superioritate ale lui Dulgheru & comp. Dimpotrivă, între el şi aceştia începuseră să se înfiripe ceva relaţii; dar nu de prietenie, insistă Tudor Dincă, ajuns şi el în decembrie 1952 pentru o perioadă de 6 luni în arestul Securităţii, în împrejurările arestării şefului său. ëntr-un interogatoriu, Dincă arăta: "în afara serviciului nu am avut relaţii de prietenie, ele avînd întodeauna un caracter oficial. Însă trebuie să arăt că am fost invitat în 1950 la un restaurant, unde au mai participat colonelul Dulgheru, maiorii Simion Fischel, Răsvan Sergiu şi Antoniuu Samuel, toţi cu soţiile. ën 1951, după ce fusese numit adjunct al Direcţiei, cu ocazia aniversării căsătoriei lui, Antoniu m-a invitat şi pe mine la masă. Deoarece în acea seară participasem la o festivitate, la Grădina de vară a M.A.I., pînă la 23,30, am întîrziat iar Antoniu m-a aşteptat la poartă. Am fost după aceea acasă la el, unde l-am găsit pe colonelul Dulgheru cu soţia şi alte persoane necunoscute mie. După circa o oră am plecat cu colonelul Dulgheru şi soţia lui.

Întrebare: - Arată anchetei ce alte discuţii au fost purtate în afară de cele obişnuite, cu ocazia celor două mese la care aţi participat?

Răspuns: - După cîte îmi amintesc, în timpul cît am fost şi eu împreună cu ceilalţi, în afară de discuţii obişnuite în asemenea ocazii (glume, povestiri etc.) nu s-au discutat nici un fel de alte chestiuni". Aceste relaţii timide au fost spulberate rapid; datorită superiorităţii intelectuale afişate de Dulgheru şi de cei din anturajul său, Dincă a început să se simtă izolat, să sufere şi curînd suferinţa l-a făcut să observe că "între dl. colonel Dulgheru, Antoniu Samuel, Răsvan Sergiu şi Lepădătescu Mircea exista o legătură prietenească, care îmbrăca de multe ori aspectul familiarismului. M-am convins de lucrul acesta din comportările pe care le aveau între ei, în sensul că se adresau unul celuilalt cu tu, mai mult, Lepădătescu Mircea se adresa d-lui colonel Dulgheru cu Mişule. Dl. colonel Dulgheru în toate problemele importante din munca de cercetări se consulta exclusiv cu aceste elemente, motivînd aceasta prin aceea că Dreptul este o ştiinţă care nu se poate învăţa peste noapte şi nu oricine poate să-l însuşească".

Intelectualii evrei îşi băteau joc de ”capetele de lemn” ale muncitorilor români

Dincă a ajuns să-i urască pe cei din acest grup al lui Dulgheru şi a început să-i urmărească, ajungînd ulterior să reclame faptul că s-a ajuns pînă acolo încît Răsvan Sergiu culegea informaţii în DGSP pentru Dulgheru, care în schimb l-a numit subdirector, cu toate că în legătură cu trecutul lui, ca şi al altora, existau serioase dubii, verificate de Dincă la "cadre":  "în 1950 a fost găsită printre alte documente o scrisoare adresată de von Richter, şeful Gestapoului din România către Radu Lecca, fost comisar regal pentru problema evreiască, prin care-i cerea să elibereze carnete de scutire unui număr de 57 evrei, printre care figura şi Sergiu Fahrer (Răsvan). În ceea ce îl priveşte pe Lepădătescu Mircea, de mai multe ori am mers la dl. colonel Dulgheru, raportîndu-i că acesta nu lucrează nimic, că tot timpul citeşte reviste străine şi am cerut să se ia măsuri de scoaterea lui din Securitate, sau să i se dea dosare să le lucreze. Dl. colonel Dulgheru mi-a răspuns că Lepădătescu, dacă face o singură lucrare pe lună, îşi merită banii pe care îi primeşte". Indignat, Dincă arăta despre Dulgheru şi oamenii săi că, în intelectualismul lor mic burghez "au mers pînă acolo încît au transformat pe secretarul Serviciului 2 în servitorul lor, făcîndu-le cumpărăturile de la magazin".

Conflictul a fost potenţat de dispreţul arătat de acest grup faţă de muncitorii aproape analfabeţi din cadrul Direcţiei, repartizaţi aici de secţia de cadre. Chiar secretarul organizaţiei de bază de la Anchete, căpitanul Nicolae Petrescu afirma în februarie 1953 că pe proletarii-anchetatori de origine română, fostul şef al Direcţiei "îi făcea plafonaţi, incapabili şi repeta mereu că locul lor este la Aprozar". Nici măcar la şedinţele de partid graniţa dintre cele două grupuri nu se estompa; cei din anturajul lui Dulgheru "se aşezau la un loc, provocau o stare nedisciplinară, purtînd discuţii în timpul dezbaterilor despre unele greşeli de exprimare ale tovarăşilor mai puţin pregătiţi, căutau să reliefeze cît mai mult cunoştinţele lor, încît erau consideraţi ca vorbitori de meserie, iar discuţiile purtate de ei erau lipsite de principialitate şi uneori chiar anarhice. Atitudinea de decădere a tovarăşilor care se exprimau greşit a avut ca urmare înăbuşirea criticii şi a stimulentului membrilor de partid în ridicarea cu curaj a diferitelor probleme legate de munca şi viaţa de partid".

Faţă de această atitudine a lui Dulgheru, cei care făceau obiectul dispreţului său şi-au luat la rîndul lor o mică revanşă: "lucrătorii din această Direcţie îl porecliseră Împăratul, mai ales că nu se putea pătrunde la el din cauza intelectualilor care-l înconjurau tot timpul". Dar trebuie spus şi că aceste "elemente muncitoreşti" s-au ridicat cu hotărîre, prin critici acerbe ale stării de lucruri; dar, cum stă bine moravurilor comuniste, numai după debarcarea şefului: "Clica de la conducerea Direcţiei noastre ducea o politică antimuncitorească, în sensul că muncitorii erau întodeauna desconsideraţi sau caracterizaţi ca incapabili, încuiaţi, cap de lemn etc., iar toată munca în această Direcţie era făcută de intelectuali şi de şefi de servicii care dealtfel erau bine retribuiţi, iar muncitorii noi veniţi erau încadraţi cu grade mici... Tovarăşi, trebuie verificate toate dosarele politice şi de la cadre şi să se cunoască cum au caracterizat bandiţii ăştia arestaţi pe tovarăşii muncitori cinstiţi", se sufoca de indignare căpitanul Constantin Popescu, fost muncitor la Uzinele Griviţa prin decembrie 1952, dată la care împotriva lui Dulgheru era emis deja un mandat de arestare pentru trădare. "Dulgheru avea obiceiul să zeflemească pe muncitori, neluîndu-le în considerare propunerile lor", arăta Popescu, exemplificînd cu cazul lt. maj. Ion Năstase, muncitor cu trei clase primare, luat peste picior de şeful Direcţiei la o şedinţă în care tocmai arăta că "depune eforturi uriaşe şi că a reuşit în mare măsură să deprindă munca de Securitate". Nici Dincă, şi el ajuns în arest, dînd declaraţii după declaraţii, nu scapă de diatribele justiţiarului Popescu: "în ceea ce-l priveşte pe fostul colonel Dincă, acesta, deşi muncitor, însă tot avea un aer de distanţă faţă de muncitori, era, cred, un aristocrat muncitor care respingea de multe ori părerile muncitorilor, l-am auzit de multe ori înjurînd pe cîte un tovarăş de la regiune".           

”Aristocratul muncitor” Tudor Dincă

"Aristocratul muncitor" Tudor Dincă, viitorul adjunct al lui Dulgheru în coordonarea anchetelor Securităţii la începutul anilor '50 a avut un destin curios, care explixcă obsesiile sale şi invidia pe care o arătase şefului său Dulgheru. S-a născut în 15 iulie 1900 în comuna Seliştoara, lîngă Corabia. Fiind bun la învăţătură, părinţii săi, ţărani mijlocaşi, l-au trimis mai departe să înveţe la Bucureşti, la acea vreme mirajul tuturor copiilor de la ţară. Nu ştim ce s-a întîmplat cu Tudor în anii grei ai ocupaţiei germane din vremea primului război mondial; cert este că la începutul anilor '20, învăţa într-o şcoală profesională meseria de electrician. A încheiat studiile printre primii, fiind încadrat ca mecanic la uzina electrică Grozăveşti. Iarăşi, o lungă bucată de vreme nu mai avem veşti despre el; putem doar presupune că a început să fie atras de idei de stînga, pentru că în 1936, îi cunoaşte şi  se împrieteneşte cu inginerii Nik Goerimberg şi Saşa Baranov, originari din Moldova Sovietică. Cei doi le vorbeau muncitorilor de încredere de la Uzinele electrice Grozăveşti, membri sau simpatizanţi ai comuniştilor despre "mişcările muncitoreşti" şi "realizările obţinute de Uniunea Sovietică ca urmare a Marei Revoluţii Socialiste din Octombrie". Treptat, Tudor intră în păienjenişul ţesut de cei doi, de care este din ce în ce mai fascinat. Alături de alţi doi muncitori racolaţi de Goerimberg şi Baranov, David Vasile şi Popescu Gheorghe, Dincă mergea acasă la unul dintre ingineri, unde li se făcea instructaj asupra modului cum se pot desfăşura acţiunile de sabotaj.

Prima acţiune a celor trei ”sabotori! români în slujba URSS a fost incendierea unui depozit de cherestea de pe calea Văcăreşti. Popescu Gheorghe, membru PCR din ilegalitate, declara în 1952 în legătură cu "temerarele" lor acte: "eu am întrebat pe cei doi ingineri cum rămîne cu calitatea mea de membru de partid, dacă acţionez pe linia sabotajului şi ei mi-au răspuns că voi rămîne membru de partid şi că pot deveni chiar membru de partid al Partidului Comunist al URSS, deoarece acţiunea de sabotaj se face cu hotărîrea URSS, cu care aveam legătura prin Front". Treptat, în grupul celor trei, lui Dincă, deşi nu era membru PCR, agenţii sovietici îi rezervă un rol conducător. Cum îşi aminteşte acelaşi Popescu Gheorghe, "în 1940 cei doi ingineri au plecat în Uniunea Sovietică, lăsînd în locul lor să conducă acţiunea de sabotaj pe Dincă Tudor. Dincă a primit de la cei doi ingineri cifrul cu care se putea ţine legătura cu Parisul, dar scriind la adresa indicată nu a mai primit nici un răspuns, deoarece între timp Franţa capitulase în războiul cu Germania hitleristă".

Fiul de ţărani de lîngă Corabia ajunsese deci spion sovietic. Se pare însă că plecarea lui Baranov şi Goerimberg, dar şi ameninţarea unei condamnări severe în condiţiile declanşării războiului a dus la diminuarea serioasă a entuziasmului său, din care o parte se dovedeşte a fi fost doar bravadă. Aşa se face că a luat legătura cu comisia de război a PCR, condusă de Iosif Rangheţ doar o singură dată, prin intermediul colegului său Petre Ioan (ajuns după 1948 director administrativ la Banca RPR). Cu banii daţi de Remus Kofler, trezorierul partidului, Dincă a cumpărat de la Constanţa substanţe cu care a preparat un material incendiar. Dar, conform unei declaraţii a lui Kofler, în loc să dea foc unui depozit, "nu reuşeşte decît să îi afume gardul". Într-un bilet, Rangheţ l-a criticat aspru pentru că nu se ţine de treabă serios, anunţîndu-l că "partidul rupe legăturile cu el". Ceea ce nu l-a îmiedicat pe Tudor Dincă, după război, să îşi atribuie meritul de luptător pentru cauza URSS. În 1946, el intra în PCR, fiind, ca şi fostul său coleg Popescu Gheorghe, trimis să lucreze ca inspector de Siguranţă la Ploieşti; ascensiunea acestuia a fost una rapidă, astfel că în august 1948 ajungea şeful Direcţiei Regionale a Securităţii.
Se pare însă că de această dată partidul a mizat greşit; nici calităţile sale de "luptător pentru cauza sovietică" şi nici trăsăturile de caracter, după cum arată un referat ulterior, din 1953, al corpului de Inspecţii al Ministerului Securităţii Statului nu îl recomandau pentru această funcţie: "şi în trecut, înainte de 23 august, ca şi după aceea, de multe ori Dincă a dovedit o comoditate pronunţată şi lipsă de răspundere în îndeplinirea sarcinilor ce i-au fost încredinţate". Dar iată cum îşi aminteşte chiar Dincă începuturile activităţii sale în rîndurile poliţiei politice comuniste: "în anul 1947 am fost scos din muncă de la Societatea de Gaz şi Electricitate şi trimis la Ploieşti ca inspector de siguranţă, în timp ce soţia cu care mă căsătorisem de aproape un an se îmbolnăvise. De altfel, nici cît a fost în stare normală nu am avut cu ea o convieţuire liniştită, din cauza mentalităţii sale de funcţionar umflat cu prejudecăţi burgheze şi eram hotărît să ne despărţim, însă îmbolnăvirea ei  şi plecarea mea la Ploieşti  m-au pus în neputinţa de a divorţa. Timp de un an, a stat în spital şi sanatoriu la Predeal. În munca mea de la Ploieşti, am avut în vara anului 1948 o abatere de la morala proletară", consemna Dincă jenat. "Abaterea" l-a costat scump: vot de blam şi detaşarea în martie 1949 din funcţia de şef al Regionalei de Securitate Ploieşti ca subdirector al Direcţiei de anchete din DGSP, unde a fost "mutat disciplinar în urma unor grave abateri de la morală cu aspecte de conciliere cu duşmanul (a întreţinut relaţii intime cu soţia unui bandit fugit în Turcia)". Ca urmare a evenimentelor, povesteşte Dincă,"am fost cuprins de permanente frămîntări, la care se mai adăugau şi neînţelegerile cu soţia care, după ce am adus-o de la Ploieşti şi a intrat în contact cu mama ei, o femeie nevrozată, a devenit de nesuportat. Frămîntările mele n-au încetat decît în 1950, cînd am divorţat de soţie".

Amorul şi ”dosarul de cadre”

Aşadar, Tudor Dincă s-a retras fără regrete la burlăcie, după scurta şi nefericita sa căsnicie. ël măcina totuşi nevoia unei familii, mai ales că trecuse pragul celor 50 de ani. După doi ani de la divorţ se hotătăşte şi, "deoarece eu eram despărţit de soţie, am discutat cu colonelul Dulgheru de mai multe ori că aş fi amator să mă însor. În cursul anului 1952 Antoniu Samuel mi-a spus că soţia lui are o colegă de birou, propunîndu-mi să mă pună în legătură cu ea. Eu fiind de acord să mă căsătoresc, a rămas stabilit ca soţia lui Antoniu să discute cu această femeie şi să-mi aducă răspuns. După circa o săptămînă, Antoniu mi-a spus că femeia în cauză a fost descoperită că trăieşte cu un fiu de moşier". Ca urmare, Tudor Dincă nu a întîlnit-o niciodată, nu i-a cunoscut nici măcar numele. ën acele vremuri, la acest fel de oameni, ura de clasă învingea întodeauna dragostea.

Dar chiar în corsetul strîns al moralei proletare, femeile jucau şi în viaţa ofiţerilor Securităţii  un rol important. Fie ei şi generali - cum s-a întîmplat de pildă şi cu şeful cadrelor din DGSP, Vladimir Mazuru, căzut pradă unui amor nebun pentru o tînără miliţiancă. Dincă povesteşte în decembrie 1952 că "la sfîrşitul lunei noiembrie, soţia generalului Mazuru mi-a dat un telefon, spunîndu-mi că vrea să stea cu mine de vorbă. Era sîmbătă şi i-am spus că după ora 5 sînt liber şi mă găseşte acasă. A venit să mă întrebe ce să facă, căci nu mai poate suporta purtarea generalului, fiindcă acesta cu vreun an înainte, pe cînd se găsea la mare în concediu, împreună cu lt.col. Gluvacov, au găsit acolo o fată tînără, anume Coca Angelescu, din Miliţie, de care generalul s-a amorezat şi de atunci trăieşte cu ea. Arătîndu-i că eu nu pot să cred cele relatate de ea, mi-a spus că are scrisorile trimise generalului de această fată, că de acest lucru ştie şi copilul fiindcă era şi el la mare, că această fată îi spune mereu la telefon că trebuie să renunţe la general şi că îi duce şocolată copiulului la şcoală. În sfîrşit, a căutat să-mi demonstreze că generalul i-a dat bani ca să divorţeze, că i-ar fi spus că el ar vrea să scape de această fată, dar că ea nu îl lasă în pace. Înterbînd-o dacă mai ştie cineva şi dacă s-a adresat conducerii, ea mi-a spus că ministrul adjunct Pintilie cunoaşte cazul, fiindcă Mazuru i-a spus ei că el a relatat aceasta Ministrului. Am sfătuit-o să aibă răbdare, că va renunţa el la această fată, mai ales că este fică de chiabur, fiindcă i-ar strica întreaga situaţie".

În lumea plină de intrigi şi tensiune a securiştilor, relaţiile cu o femeie puteau deveni o armă. De pe urma unei legături extraconjugale, un ofiţer şi-a pierdut postul, pentru că amanta i-a deconspirat trecutul: "în serviciul condus de maiorul Andreescu Matusei exista fostul locotenent Patriciu Alexandru, care, deşi însurat, trăia cu dactilografa Zamfirescu Elena. Am luat măsuri de îndepărtare a lui din serviciu, fiindcă s-a descoperit cu această ocazie că fusese legionar", declara Tudor Dincă, ale cărei eşecuri în relaţii similare îl făcuseră de-a dreptul misogin. Starea sa de spirit atunci cînd făcea această declaraţie la finele anului 1952 era deplorabilă: arestat şi anchetat pentru vina de a fi fost subalternul direct al unui şef pe care l-a invidiat pentru reuşitele, eleganţa, inteligenţa şi viaţa de familie fericită pe care Dulgeru o avea alături de frumoasa lui soţie Liza şi a celor două fetiţe, Tudor Dincă îşi pierduse toate reperele, fiind acuzat în numele partidului pentru care a a admis cu ani în urmă să-şi trădeze ţara. În cazul său, pentru că era muncitor român, "organele" au arătat clemenţă. Ofiţerii de la secţia de Inspecţii a Securităţii, printr-un referat aprobat de ministrul Alexandru Drăghici au arătat că deşi "nu a desfăşurat activitate duşmănoasă, datorită poziţiei sale lipsită de răspundere în îndeplinirea sarcinilor, tocirea simţului de clasă şi a spiritului critic, a ajutat în mod indirect clica elementelor duşmănoase pătrunse în conducerea Direcţiei de anchete a Ministerului Securităţii Statului să-şi desfăşoare activitatea lor duşmănoasă. Avînd în vedere faptul că Dincă Tudor a executat pînă în prezent 6 luni şi jumătate detenţie preventivă (care constituie o lecţie binemeritată pentru el), că în cursul cercetărilor a dat declaraţii care pot sprijini ancheta lui Dulgheru şi a celorlalţi, propunem: 1) După o temeinică prelucrare, punerea lui Dincă S. Tudor în libertate. 2) Mutarea sa disciplinară într-o muncă  în cadrul Direcţiei Generale a Miliţiei. 3) Anexarea prezentului referat la dosarul său profesional". Dosar care i-a însoţit pentru încă un deceniu, cît mai avea să lucreze pînă la pensionare în cadrul Miliţiei, măruntul său destin.

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici