ISTORIA FĂRĂ PERDEA. Portret al securistului la tinereţea Securităţii: prost, crud, beţiv şi afemeiat

În jurul Securităţii, încă de la înfiinţarea ei în 30 august 1948, se crease un adevărat mit. Era însă adevărată numai atotputernicia ei şi devotamentul faţă de partid. În rest, în Securitate au ajuns persoane atent selectate după criterii care în mod normal i-ar fi plasat la marginea societăţii: lipsă de scrupule, prostie, slugărnicie. Dar şi viciul beţiei, care făcea de asemenea ravagii printre securişti, pentru a compensa actele de mare cruzime pe care trebuiau să le execute în numele ”luptei de clasă”. Sau relaţiile ”neprincipiale” cu femeile.

6222 afişări
Imaginea articolului ISTORIA FĂRĂ PERDEA. Portret al securistului la tinereţea Securităţii: prost, crud, beţiv şi afemeiat

ISTORIA FĂRĂ PERDEA. Portret al securistului la tinereţea Securităţii: prost, crud, beţiv şi afemeiat

2% intelectuali

Cînd a luat fiinţă oficial prin Decretul 221, Securitatea avea în rîndurile ei foşti ilegalişti ai partidului comunist şi agenţi sovietici, comisari pocăiţi ai fostei Siguranţie, mici meseriaşi (frizeri, ceaprazari, ospătari ş.a.) care îi ajutaseră, cîndva, pe comuniştii aflaţi în ilegalitate – toţi cei de mai sus, în funcţii de comandă. Structura etnică a ofiţerilor de la comanda Securităţii Poporului era şi ea similară cu aceea a Partidului Comunist în ilegalitate, avînd o mare proporţie de minoritari. Primele statistici din punct de vedere etnic făcute la Direcţia Generală a Securităţii Poporului arată că din 60 de ofiţeri superiori (de la maior în sus) aflaţi la comandă, 38 erau români, 15 evrei, 3 unguri, 2 ucrainieni, un ceh şi un armean. Directorul Securităţii, Pintile Gheorghe, fost agent NKVD se născuse ca Pantelei Bodnarenko şi era ucrainean. Adjunctul său, Alexandru Nikolski, tot fost spion sovietic în România, pe numele real Boris Grunberg era evreu basarabean. Proporţional, personalul întregii Securităţi în februarie 1949 era structurat din punct de vedere etnic astfel: 83 % români, 10 % evrei, 6 % maghiari, iar restul de 1 % alte naţionalităţi.

Pe profesii, dintre primii 3.549 de ofiţeri ai Securităţii la nivelul întregii ţări, numai 2% erau intelectuali. Dominau muncitorii, ţăranii, urmaţi de foşti ”funcţionari”.  Permanenta grijă pentru ”originea socială sănătoasă” a făcut ca la Securitate să se facă un rabat important de la inteligenţă. Mult mai important era devotamentul neţărmurit care să înfrîngă orice scrupul. În rest, conta mai mult pumnul mare, decît mintea puţină. 

Rodul unei asemenea selectări şi “pregătiri” a cadrelor nu întîrzia să se arate. Astfel, în ianuarie 1956 se constata în legătură cu un subofiţer de la Biroul de Securitate din Băiţa că “nivelul cunoştinţelor sale este foarte redus, posedînd o pregătire şcolară slabă (două clase elementare făcute în armată şi scoala de alfabetizare), astfel că pregătirea sa politică şi profesională este sub aşteptare. Cu ocazia controlului efectuat, sergentul nu a ştiut cine îi este comandant, cine este ministrul MAI sau cine este Prim Secretar al CC al PMR – cu toate că aceste lucruri fuseseră prelucrate cu el şi le avea notate în carnetul său”.

În general, deşi proşti, aceşti tineri muncitori erau bine intenţionaţi în raport cu “cauza comunismului”, dar serioasele dificultăţi din pricina coeficientului de inteligenţă scăzut se răsfrîngea asupra ”muncii de securitate”. De pildă, la Direcţia de anchete penale situaţia nu era diferită la începutul anilor ’50 nici la niveluri de comandă. Adjunctul lui Mişu Dulgheru, locotenent-colonelul Teodor Dincă, arăta într-un raport că “nici pînă azi unii şefi de serviciu nu sînt în stare să întocmească o sinteză, în care să analizeze o problemă. De exemplu, maiorul Andreescu Matusei sau maiorul Simion Fischel şi maiorul Negrea Vasile, care nu cunosc ortografia şi scriu groaznic”. Ceea ce nu l-a împiedicat pe Vasile Negrea să iasă la pensie în 1969, cu gradul ed general-locotenent şi funcţia de adjunct al ministrului de interne. Pensie pe care a primit-o pînă la moarte, în 1994. Mult mai dezastruos se prezentau compartimentele de investigaţii ale Securităţii, unde s-a sesizat în mai multe rînduri că mare parte dintre lucrători aveau serioase probleme, datorate nivelului de inteligenţă mai scăzut decît cel al propriilor informatori.

Lipsurile în pregătirea generală erau compensate în general de o bună pregătire politică, după cum se recunoaşte făţiş în documentele interne ale Securităţii: “nivelul politic al tovarăşilor a fost în creştere datorită sprijnului efectiv acordat de partid prin şcoli medii, cercuri de studii, prelucrări individuale, dar nivelul cultural a fost foarte scăzut, ceea ce a produs greutăţi obiective în muncă”. De fapt, procentul de 2% intelectuali în Securitate nu trebuia să crească – oamenii ar fi putut să-şi pună prea multe întrebări şi să-şi facă prea multe probleme în legătură cu activitatea lor.

Ultimul refugiu : băutura

Tinerii “lumpenproletari” încadraţi în Securitate aveau un comportament deosebit de brutal, care, deşi cerut şi necesar, deseori ajungea să nu mai poată fi controlat. Caracterizarea făcută unui fost ucenic cismar care la mijlocul anilor ‘50 devenise locotenent major, ca “bătăuş feroce, aproape analfabet, se semna cu mare greutate” poate fi extinsă asupra acestei întregi categorii de cadre. Comportamentul lor brutal trebuia controlat, dublat de o supunere oarbă. Nu toţi rezistau. Pe parcursul timpului, numeroşi ofiţeri erau “scoşi ca necorespunzători” din “munca de Securitate”, în urma referatelor de la Cadre. Unii, pe lîngă criminali, se dovedeau a fi şi hoţi, iar aşa ceva nu se tolera. Un referat ulterior arăta că, în acea perioadă de început a Securităţii, “lipsa de interes pentru problema cadrelor şi lipsa de control au avut înrîuriri asupra întregii munci în Securitate, astfel că toate problemele au fost tratate cu lipsă de seriozitate. Aşa s-a ajuns ca în 1949 să avem răscoalele chiabureşti în Bihor, care au pus în mişcare sate întregi, fără ca Securitatea să cunoască ceva (pe instigatori). Căpitanul Pancovici, care în timpul reprimării a pus mîna pe mitralieră şi a tras în răsculaţi, a fost făcut şeful Regiunii de Securitate Oradea pentru aceste fapte eroice, dar instigatorii au rămas necunoscuţi. Mai tîrziu s-a descoperit că o serie de ofiţeri ai Securităţii din Oradea, în frunte cu fostul căpitan Pancovici, furau lucruri de valoare din casele nemţilor şi ale ungurilor fugiţi peste graniţă”.

Violenţi şi brutali, pentru că aşa li se ordona, mulţi dintre securişti îşi găseau în alcool un refugiu, după ce executau aproape zilnic ordine care îi supuneau unui stres major – căci urmărirea, arestarea, torturarea sau executarea sumară a unui om sînt totuşi acte cu o mare încărcătură psihică, pentru un om cît de cît normal. Cel mai des motiv al scoaterii din Securitate era alcoolismul. De pildă, un subofiţer de contrainformaţii militare de la Bacău, la origine absolvent al unei şcoli profesionale de croitorie era criticat la o şedinţă pentru slaba performanţă: “toată această muncă proastă se datoreşte ofiţerului în cauză, că este predominat de viciul beţiei şi nu este interesat aproape deloc pentru a-şi îmbunătăţi munca profesională. De exemplu, a fost trimis în Raionul Zeletin pentru rezolvarea unor probleme, iar el a plecat în oraşul său natal, Focşani, unde s-a apucat de băutură în parcul de cultură, iar după ce devine în stare de ebrietate se urcă pe scenă la orchestră, dînd la o parte jassbandistul, continuînd el să bată jas-ul în uniformă militară. În acest timp a fost văzut de şeful său şi l-a întrebat ce face? Răspunsul a fost: În regulă!”.

Alcoolismul, cu toate restricţiile regulamentelor, făcea ravagii printre securişti şi această problemă a persistat de-a lungul timpului, pînă în 1989. Uneori, chiar şefii dădeau tonul unui asemenea comportament. Într-o altă şedinţă de analiză desfăşurată la Cluj în 21 aprilie 1955, resposabilul cu cadrele din această Regională de Securitate îi raporta ministrului Alexandru Drăghici: “La raionul Jibou tovarăşul şef umblă numai după femei, vin şi prieteni. Subalternii, dacă au văzut lucrul acesta şi dacă văd că şeful îşi permite aşa ceva, fac şi ei la fel. Tovarăşul şef are la restaurant o cameră separată, unde vine cu un tovarăş de la Miliţie să bea. Cînd au nevoie de ceva, subalternii ştiu că îl găsesc acolo”.

Şi la Direcţia de Anchete Penale condusă de colonelul Mişu Dulgheru (fost Dulbergher) situaţia era aceeaşi şi de multe ori, prostia era combinată cu alcoolismul. Adjunctul lui Dulgeru, colonelul Teodor Dincă, prezenta într-un raport către conducerea Securităţii comportamentul unor cadre de la anchete, după destituirea şi arestarea lui Dulgheru, pentru ”deviere de dreapta”, arătînd cum acesta tolera beţia la serviciu: “căpitan Dumitrescu Nicolae venea zilnic beat la serviciu, iar dimineaţa maiorul Andreescu Matusei, şeful serviciului din care acesta făcea parte, trimitea să-l scoale din pat, acasă, şi să-l aducă la serviciu. Mai era fostul căpitan Niculescu, care deasemenea venea beat la serviciu. Împotriva acestora am obligat şeful serviciului să raporteze scris, ori de cîte ori  vin beţi la serviciu, cu propuneri de sancţiune, dar cu toate acestea nu se lua măsuri împotriva lor şi astfel, după multe tărăgăneli din partea colonelului Dulgheru şi a Direcţiei de cadre care a fost sesizată, am luat pe fostul căpitan Dumitrescu şi l-am adus la colonelul Dulgheru în birou, în stare de beţie, unde am ţipat la el, înjurîndu-l, spunîndu-i că dacă mai vine beat în instituţie îl arunc pe scări în jos”. Nu s-a întîmplat nimic, doar Securitatea nu putea rămîne fără acest anchetator. Dumitrescu a rămas în serviciu pînă la mijlocul anilor ‘60, cînd a fost avansat maior şi trecut în rezervă. avea să moară de ciroză, moartea găsindu-l în umila postură de vînzător la un aprozar.

Probleme cu femeile

Viaţa intimă a ofiţerilor Securităţii era atent urmărită de ofiţerii de la Direcţia de cadre. Un subofiţer din Bîrlad, cu cinci clase şi origine socială muncitorească a fost descoperit că “întreţine relaţii cu fiica unui şef de cuib legionar, pe care personal îl are în evidenţă”. Un locotenent major din Direcţia Generală, chiar din Direcţia a IX-a Politică “întreţine relaţii intime cu o tovarăşă căreia îi promite că o ia în căsătorie. Promisiunea fiind neserioasă şi vrînd să scape de acea tovarăşă şi de părinţii ei, recurge la mijlocul de a prezenta părinţilor fetei un act ticluit de el personal, însă în numele MAI, cu o ştampilă ce reprezenta stema RPR, luată de pe moneda de 25 de bani, prin care voia să arate părinţilor fetei că MAI nu-i permite să se căsătorească cu fata lor”.

Odată intrat în Securitate, chiar şi căsătoria se făcea, într-adevăr, cu “avizul” cadrelor. Dar chiar în corsetul strîns al ”moralei proletare”, femeile jucau în viaţa ofiţerilor Securităţii  un rol important. Fie ei şi generali - cum s-a întîmplat de pildă char cu şeful cadrelor din DGSP, Vladimir Mazuru (de fapt Mazurov, ucrainean ca şi Bodnarenko), căzut pradă unui amor nebun pentru o tînără miliţiancă. Colonelul Dincă, pe care l-am citat mai sus, relata în decembrie 1952 că în urmă cu o lună “soţia generalului Mazuru mi-a dat un telefon, spunîndu-mi că vrea să stea cu mine de vorbă. Era sîmbătă şi i-am spus că după ora 5 sînt liber şi mă găseşte acasă. A venit să mă întrebe ce să facă, căci nu mai poate suporta purtarea generalului, fiindcă acesta cu vreun an înainte, pe cînd se găsea la mare în concediu, împreună cu lt.col. Gluvacov, au găsit acolo o fată tînără, anume Coca Angelescu, din Miliţie, de care generalul s-a amorezat şi de atunci trăieşte cu ea. Arătîndu-i că eu nu pot să cred cele relatate de ea, mi-a spus că are scrisorile trimise generalului de această fată, că de acest lucru ştie şi copilul fiindcă era şi el la mare, că această fată îi spune mereu la telefon că trebuie să renunţe la general şi că îi duce şocolată copilului la şcoală. În sfîrşit, a căutat să-mi demonstreze că generalul i-a dat bani ca să divorţeze, că i-ar fi spus că el ar vrea să scape de această fată, dar că ea nu îl lasă în pace. Întrebînd-o dacă mai ştie cineva şi dacă s-a adresat conducerii, ea mi-a spus că ministrul adjunct Pintilie cunoaşte cazul, fiindcă Mazuru i-a spus ei că el a relatat aceasta Ministrului. Am sfătuit-o să aibă răbdare, că va renunţa el la această fată, mai ales că este fiică de chiabur, fiindcă i-ar strica întreaga situaţie”.

La vîrful aparatului represiv, generalul Mazuru era o ”floricică”, în raport cu ceea ce se întîmpla la cabinetul ministrului de interne Teohari Georgescu, care s-a culcat practic cu toate femeile mai frumoase din minister, şi chiar a cerut favoruri sexuale de la fiicele ori soţiile unor deţinuţi, venite în audienţă, pentru a uşura soarta celor arestaţi. Dar această poveste sordidă merită istorisită separat. În acea lume plină de intrigi şi tensiune a securiştilor, relaţiile cu o femeie puteau deveni o armă. De pe urma unei legături extraconjugale, un ofiţer şi-a pierdut postul pentru că amanta i-a deconspirat trecutul: “În serviciul condus de maiorul Andreescu Matusei exista fostul locotenent Patriciu Alexandru, care, deşi însurat, trăia cu dactilografa Zamfirescu Elena”. Soţia a aflat şi le-a dezvăluit superiorilor lui un secret, cu grijă ascuns, din trecutul acestuia. Drept care ”s-au luat măsuri de îndepărtare a lui Patriciu din serviciu, fiindcă s-a descoperit cu această ocazie că fusese legionar”.

Dar nici Securitatea nu este pentru oricine. Din cauza acestor rigori, unii ofiţeri căutau voit să-şi creeze probleme, pentru a fi îndepărtaţi din Securitate. Un locotenent din Hunedoara “nu se preocupă de muncă, trăgînd chiulul, mai mult ca atîta, pleacă în oraş fără a raporta şefului său, unde stă cîte 2-3 ore, iar la întoarcere fiind întrebat unde a fost şi de ce a stat atît, răspunde flegmatic că a fost acasă, întrucît are greutăţi familiare [sic!]. Realitatea este că merge la restaurant şi consumă băutură, apoi vine la serviciu. El face toate acestea cu scopul de a fi scos din MAI”. Nu erau puţini cei care recurgeau la orice pentru a ieşi din “aparat”. Dosarele Direcţiei a VIII-a de Cadre sînt pline de cereri de scoatere din Securitate, cu diferite pretexte: boală, distanţa faţă de familie, neacomodarea cu munca sau chiar cu “clima” din localitatea unde au fost trimişi să lucreze. Munca sub presiune şi mai ales natura inumană a unor ordine pe care trebuiau să le împlinească i-a făcut pe unii să afirme chiar că “în Securitate e mai rău ca la patron”.

Dar problema cea mai gravă, care a provocat mari probleme Securităţii rămînea semi-analfabetismul celor ajunşi să lucreze în instituţie. Chiar dacă aceste neajunsuri erau compensate ulterior prin măsuri de instruire a cadrelor, nu întodeauna instruirea dătea roadele scontate. Într-o discuţie în legătură cu cadrele Securităţii purtată în 1955, Gheorghe Apostol recunoştea că printre tinerii care au fost trimişi în la Securitate “au fost elemente care nici în fabrică nu s-au ţinut de treabă”. Şi chiar Pintilie Gheorghe, şeful Securităţii, rostea la o şedinţă din 1 martie 1950 cu conducerea Securităţii o propoziţie gravă şi emfatică, recunoscînd: “Tovarăşi, principala noastră problemă este lipsurile noastre!”

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici