PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Minunile istorice de la Şumuleu-Ciuc şi miracolul cel mai greu de realizat: ”Pace şi bine”

Statuia Fecioarei de la Şumuleu şi pelerinii de la picioarele ei

Minunile săvîrşite de o statuie a Fecioarei Maria de la Şumuleu s-au împămîntenit în lumea catolică a Transilvaniei. Sculptată în lemn de tei, înaltă de 2 metri şi 27 de centimetri, cîndva între 1500 şi 1515, statuia este aidoma descrierii Mariei, din Apocalipsa lui Ioan, drept Chivot al Legămîntului: “Atunci s-a deschis templul lui Dumnezeu care este în cer şi a fost văzut chivotul legământului Lui în templul Său. Apoi au urmat fulgere, glasuri, tunete, cutremur şi grindină mare. Şi s-a arătat în cer un semn mare: o femeie îmbrăcată cu soarele, şi luna era sub picioarele ei şi pe cap purta cunună din douăsprezece stele”.

Înveşmîntată într-un strai alb, cu o cunună de 12 stele, cu pruncul susţinut pe braţul stîng şi un sceptru în mâna dreaptă, cu pămîntul şi luna la picioare - aşa arată şi statuia de la Şumuleu. Biserica în care se află e o clădire barocă, ridicată între 1802-1824, pe locul uneia mai vechi, a cărei ctitorire îi aparţine lui Iancu de Hunedoara, după victoria obţinută, şi cu ajutorul secuilor, împotriva turcilor la Sîntimbru, în 18 martie 1442. Sprijinind ridicarea lăcaşului, papa Eugeniu a aprobat un pelerinaj de donaţie, doi ani mai tîrziu, pentru a finaliza construcţia - act de la care se trage şi pelerinajul din zilele noastre. Statuia făcătoare de minuni a Fecioarei a fost adusă o jumătate de veac mai tîrziu, ca subiect de devoţiune pentru pelerini.

Iar Fecioara şi-a săvîrşit minunea: i-a păstrat pe secui în credinţa catolică şi a consacrat pelerinajul de Rusalii. Aceştia au înfrînt chiar în sîmbăta din ajunul Rusaliilor anului 1567, oastea protestantă a regelui Ioan Sigismund, care căuta să-i treacă la unitarianism. De atunci, socotindu-se aceasta o minune, iar statuia Fecioarei făcătoare a ei, pelerinajul de Rusalii la Şumuleu a devenit o tradiţie a catolicilor din Transilvania. Pe parcursul secolelor, s-a împrăştiat vestea minunilor săvîrşite asupra celor ce atingeau statuia, în ajun de Rusalii - perpetuate pînă azi. Preotul franciscan Guia Laurean Hugo spune că ea a fost consacrată ca făcătoare de minuni din anul 1798 de către episcopul de Alba Iulia, Batthyány Ignác şi că, mai ales de atunci încoace pelerinii vin să o atingă, ori să o atingă cu haine şi obiecte ale suferinzilor de acasă.

Mulţi pelerini vin pe jos de la distanţe foarte mari, pentru liturghia festivă din sîmbăta Rusaliilor şi ca să se roage pentru sănătate, ori să fie binecuvândaţi cu copii, pentru ca apoi, deveniţi prin minune părinţi, să se întoarcă spre a-i aduce mulţumire şi a da mărturie a minunii. La picioarele statuii, sînt nenumărate semne, scrisori de mulţumire ale oamenilor care au fost ajutaţi de minunile Fecioarei Maria. Aceştia şi-au trecut pe ele numele şi au povestit pe scurt miracolul petrecut, trecîndu-şi şi gîndul de mulţumire. În căutarea minunilor Fecioarei de la Şumuleu, au venit în acest an cu un tren special din Ungaria, peste două mii de credincioşi catolici. În ultimii doi ani, acest tren special, pus la dispoziţie de căile ferate maghiare, n-a circulat, din cauza restricţiior pandemiei de covid.

Fiecare credincios are rugăciunea lui şi aşteaptă o minune, pentru el şi pentru ai săi. Pe lîngă aceasta, ar loc şi o rugăciune colectivă. În acest an, spune călugărul Hugó din ordinul franciscanilor, păstrătorii statuii, rugăciunea adresată Fecioarei de la Şumuleu e pentru ”Pace şi bine”.

Statuia Fecioarei de la Şumuleu a fost scoasă din biserica unde e adăpostită numai de două ori – prima dată, în anii celui de-al doilea război mondial, cînd a fost adăpostită la Cluj, pentru a nu risca să fie distrusă de bombardamente, după ce scăpase dintr-un incendiu care a mistuit biserica în 1661 în urma unei năvăliri tătare, iar a doua oară la vizita papei Francisc, care a depus la picioarele ei, ca ofrandă, un trandafir de aur.

La 1 iunie, la slujba din ajunul Rusaliilor anului 2019 de la Şumuleu, Papa a spus în predica de după liturghie, că ”acest pelerinaj anual aparţine moştenirii Transilvaniei, dar aduce cinstire tradiţiilor româneşti şi ungureşti deopotrivă; participă la el şi credincioşi de alte confesiuni şi este simbolul dialogului, al unităţii şi al fraternităţii; un apel la a recupera mărturiile de credinţă, devenită viaţă şi de viaţă devenită speranţă. A peregrina înseamnă a fi conştienţi că venim, ca popor, în casa noastră. Un popor a cărui bogăţie stă în miile sale de chipuri, culturi, limbi şi tradiţii; sfîntul popor credincios al lui Dumnezeu care, împreună cu Maria, este pelerin, cîntînd milostivirea Domnului”.

Cuvîntul Papei a fost parţial ascultat. Chiar dacă la pelerinajul de Rusalii de la Şumuleu nu se trimit invitaţii, nu se rostesc discursuri politice, iar liturghia se traduce la căşti şi în limba română, deşi se desfăşoară pe pămînt românesc, la Şumuleu sînt arborate, în fiecare an, numeroase steaguri ale Ungariei. S-ar putea spune că ele marchează grupurile de pelerini catolici venite din această ţară şi ar fi fost bine să fie aşa, dar grupurile de catolici români nu sînt marcate cu tricolor, pentru că s-ar socoti o provocare. Sînt arborate şi numeroase steaguri secuieşti, ceea ce e normal - de la 1567 încoace, de cînd i-au ţinut piept regelui Sigismund, Rusaliile de la Şumuleu sînt o sărbătoare a identităţii lor etnice şi confesionale.

Acum, slavă Domnului, e oarecare pace: Iohannis nu-i mai spune, în derîdere, ”Ionopot kivanok” lui Ciolacu şi nu mai acuză de conspiraţie PSD-ul, ca să-i dea Ardealul lui Viktor Orban. Dar adesea, în trecut, s-au pus la Şumuleu paie pe foc şi s-au stîrnit pasiuni naţionaliste. De ambele părţi.

Márton Áron, de la intransigentul iredentist, la binefăcătorul unui viitor cardinal român

Ferindu-se să dea conotaţii de orice natură evenimentului eminamente religios, Ordinul Franciscanilor insistă asupra faptului că oricine e binevenit la Şumuleu - chiar şi credincioşii altor confesiuni. Fecioara e a păcii. Numai că toţi cei care vin trebuie să-şi asume condiţia de simplu pelerin, oricine ar fi. În trecutul nu prea îndepărtat, lucrurile nu au stat la fel. Dar o altă minune, întîmplată chiar cu un înalt şi legendar prelat maghiar, a contribuit, după părerea mea, la o schimbare a perspectivei.

La 24 decembrie 1938, Márton Áron era numit de către papa Pius al XI-lea episcop romano-catolic de Alba Iulia. Este consacrat ca episcop la 12 februarie 1939 în Biserica Sf. Mihail din Cluj de către arhiepiscopul Andrea Cassulo, nunţiul apostolic în România. Figură centrală a Bisericii romano-catolice, între anii 1939-1942, episcopul Márton Áron a îndeplinit şi funcţia de administrator apostolic al Episcopiei de Satu Mare-Oradea. În calitatea sa de episcop catolic maghiar, a salvat numeroşi evrei de la deportare şi moarte sigură, în camerele de gazare. În 1944, a îndrăznit chiar să adreseze un apel, în catedrala catolică din Cluj, pentru salvarea evreilor din ghetouri, care erau supuşi deportării. Ca urmare, a fost declarat persona non grata de autorităţile fasciste ungare şi expulzat, refugiindu-se în România. Pentru aceste fapte a fost declarat în 1999 de către Statul Israel ”Drept între popoare”. În iunie 1949 a fost arestat de Securitate şi anchetat, pentru un imaginar complot pus la cale de ”agentura de spionaj a Vaticanului” în România. A fost eliberat în 1955. Pe cînd se afla în anchetă, a fost ridicat la rangul de arhiepiscop „ad-personam” de către papa Pius al XII-lea.

Márton Áron a fost un naţionalist maghiar fervent. Atitudinea sa se poate parţial explica prin aceea că a fost de trei ori rănit, a treia oară destul de grav, în primul război mondial, în confruntările cu armata română în pasul Oituz - el fiind ofiţer în cadrul Diviziei Secuieşti. Márton Áron a fost în atenţia serviciilor secrete din România, înainte de 1944. Un raport al Serviciului Secret de Informaţii îl acuza pentru propagandă revizionistă, şovină şi naţionalistă, desfăşurată în Transilvania, înainte de izbucnirea războiului, socotindu-l ”unul din conducătorii acţiunii iredentiste maghiare în ţara noastră” şi ”un duşman neîmpăcat a tot ce este românesc”.

Aşa a şi rămas. Atitudinea lui Márton Áron faţă de Conferinţa de Pace prin care Ardealul era retrocedat României, a fost una dură, exprimată fără echivoc într-o pastorală ţinută la 7 aprilie 1946, în Catedrala Sf.Mihail din Cluj, cu privire la ”soarta de sclavie a ungurilor din Romînia”, care şi astăzi circulă, inclusiv printre pelerinii de la Şumuleu-Ciuc: ”Generaţia noastră a suferit mult şi am crezut că, după ce vor amuţi armele, se va introduce iarăşi pacea; regretăm însă că nu este aşa. Nu iertăm pe aceia sau pe acele autorităţi care au lovit în dreptul naţiunilor conlocuitoare şi nici nu ne gîndim la răzbunare. Poporul nostru a avut timp de 22 ani o soartă de minoritate, pe care nu o doresc nici duşmanilor noştri şi sunt martor cum ungurii din Ardealul de Sud au plecat în masă în Ungaria, pentru că nu mai puteau suporta soarta de slugă şi asuprire”.

Cum am menţionat mai devreme, de Rusalii, în 1946, Márton Áron a ţinu o predică pe acelaşi ton, la pelerinajul de Rusalii de la Şumuleu-Ciuc, care a aprins spiritele, şi aşa tensionate, dintre români şi maghiari în Ardeal. El a atacat în mod deschis ”cedarea Ardealului” către România, la Conferinţa de Pace de la Paris. Márton Áron a fost arestat în 21 iunie 1949, în primele valuri de represiune. ”Se îndrepta cu o maşină către Gara Teiuş, de unde urma să ia trenul spre Bucureşti. Între Alba Iulia şi Teiuş maşina cu care se deplasa a fost oprită, iar un locotenent de securitate l-a poftit să se urce în altă maşină, care l-a dus la sediul Securităţii din Sibiu”, scrie în volumul I din Cartea Albă a Securităţii.

În toate anchetele, fiind acuzat de spionaj în favoarea Vaticanului şi încercîndu-se ”momirea” sa  spre a se ralia unei ”biserici catolice independentă de Roma”, nu a cedat cu niciun pas în faţa anchetatorilor. A fost eliberat în 1955, dar i s-a fixat domiciliu obligatoriu la Palatul Episcopal din Alba Iulia, pe care n-a avut voie să-l părăsească, pînă în 1967.

În mod paradoxal, temniţa comunistă şi suferinţa alături de românii întemniţaţi, i-a şters iredentismul, care de care părea iremediabil atins: la ieşirea din închisoare, atît în timpul domiciliului obligatoriu, cît şi după ce acesta i-a fost ridicat, a sprijinit activ biserica română greco-catolică. Imediat după ieşirea din temniţă, a primit cinci tineri greco-catolici (câte unul pentru fiecare eparhie din Biserica Română Unită), în seminarul teologic din Alba Iulia: printre ei, şi pe Lucian Mureşan, viitorul Arhiepiscop-Mitropolit al Bisericii Române Unite şi cardinal.

E şi asta, poate, una dintre minunile Fecioarei de la Şumuleu-Ciuc. Cum ar fi să ne aflăm şi ”Pacea şi binele”, în aceste zile, în care ambele par atît de depărtate de noi?