COMENTARIU | Elevii silitori şi elevii preferaţi ai NATO, sau cum se compară mai concret România cu Polonia

Săptămâna care se încheie a adus o noutate pe cât de importantă pentru România, pe atât de puţin băgată în seamă: la reuniunea miniştrilor de externe ai NATO de la Bruxelles, secretarul american de stat Rex Tillerson a afirmat două lucruri esenţiale.

2605 afișări
Imaginea articolului COMENTARIU | Elevii silitori şi elevii preferaţi ai NATO, sau cum se compară mai concret România cu Polonia

COMENTARIU Elevii silitori şi elevii preferaţi ai NATO, sau cum se compară mai concret România cu Polonia

Primul este legat de faptul că agresiunea Rusiei în Ucraina este cea mai mare ameninţare la adresa securităţii UE, iar al doilea că SUA sunt în acord cu partenerii europeni din Alianţă că nu există nicio normalizare a dialogului cu Rusia.

Mesajul acesta se traduce în felul următor: nu avem de aşteptat din partea aliatului de peste Ocean nici vreo relaxare a politicilor belicoase cu focus în flancul estic al NATO (prin contrast cu ceea ce îi doare pe membrii din flancul sudic, mult mai preocupaţi de terorismul islamist decât de Rusia) şi nici vreo pierdere de importanţă a plafonului de 2% din PIB pentru cheltuieli militare (Tillerson a repetat la Bruxelles apelul ca toate statele membre să-şi mărească bugetele militare pentru o „împărţire echitabilă a poverii” în cadrul NATO). Am spus ”nu avem de aşteptat” fiindcă astfel de aşteptări nu doar au existat, ci au fost un fel de promisiune implicită a coaliţiei de guvernământ faţă de electorat: mai simplu spus, dacă vine Trump la putere, scăpăm de belicoşii Obama şi Clinton, nu mai suntem siliţi să cumpărăm armament scump şi să ne prefacem că ne pregătim de război cu Rusia, iar relaţia noastră cu Vestul o să fie mai simplu de navigat, departe de complicaţiile create de câte un „Fuck the EU” de la Victoria Nuland. Iar odată cu asta scăpăm şi de urechelile pe tema statului de drept şi de progresiştii care ne băteau la cap cu drepturile minorităţilor şi cu societatea civilă.

Cum aceste aşteptări au venit pe un fundal solid şi sincer de convingeri de dreapta ale liderilor PSD-ALDE şi ale unei părţi din electorat orientate spre conservatorism social şi naţionalism economic, a fost normal ca preşedintele Trump să fie văzut în acest mediu ca un fel de mântuitor care aduce normalitate după epoca Obama-Băsescu. Am văzut în presă şi mai ales pe reţelele sociale cum fiecare infirmare a acestei poveşti a fost minimalizată sau negată: Hans Klemm nu mai are nicio putere, Mark Toner sau Heather Nauert de la Departamentul de Stat sunt nişte funcţionari mărunţi şi neinformaţi, pe Rex Tillerson oricum îl schimbă din funcţie, sigur că o să cheltuim 2% din PIB pentru armată şi o să cumpărăm rachete Patriot fiindcă aşa trebuie, dar măcar nu mai e Hillary Clinton ca să pornească acum un război. Iar când acestea nu mai sunt de ajuns ca să combată consternarea electoratului, reapare spontan mitul domnitorului bun, izolat sau neinformat sau săpat de dregătorii răi (cunoscuţi şi sub numele de „deep state”, altfel zis ”statul paralel”).

Pe cât de naturale sunt astfel de reacţii, venind de la nişte fani sinceri ai lui Trump, pe cât de neproductive sunt însă ca atitudine pe termen lung, întrucât mitul domnitorului bun nu poate contracara dezamăgirea electorală pe care în timp o provoacă însumarea unor mesaje care denotă răceală sau chiar dispreţ, cum a fost ultimul comunicat al Departamentului de Stat pentru România în comparaţie cu cel din vară adresat Poloniei, pe aceleaşi teme referitoare la justiţie şi statul de drept, dar compus cu grijă şi respect, ca faţă de un aliat preţios. Parte din încredinţarea actualei guvernări că România ar fi meritat tratată mai bine se explică prin mentalitatea de elev silitor: iată, spre deosebire de ţări bogate ca Germania, Danemarca, Italia, Olanda, Belgia sau Canada, România alocă pentru apărare 2% din PIB (CSAT tocmai a anunţat că armata va avea şi în 2018 un buget de 2% din PIB şi că numărul de militari trimişi în misiuni externe va creşte). Sau: iată, spre deosebire de Polonia, care tocmai a comunicat că Departamentul de Stat solicită un preţ prea mare pentru sistemele de apărare Patriot pe care încearcă să le vândă Varşoviei (10,5 mld. dolari), România va plăti cât trebuie (aproape 4 mld. dolari), iar aprobarea achiziţiei a fost aşa de entuziastă, încât numai doi parlamentari s-au opus. Elevul silitor nu e însă întotdeauna şi preferatul profesorului şi poate ar trebui să se întrebe de ce.

Forumul de discuţii strategice al Institutului Aspen lansează la 11 decembrie o carte denumită ”Lumea pe dos: menţinerea poziţiei conducătoare a Americii într-o epocă periculoasă”, în care unul dintre capitole, scris de John Dowdy, senior partner la McKinsey, una din cele mai mari firme de consultanţă în management din lume, tratează rolul NATO pornind de la ideea că preocuparea unică, proprie epocii Trump, pentru nivelul de cheltuieli de 2% din PIB pentru apărare e un mod inadecvat de a măsura „împărţirea poverii” între statele membre şi că o măsură mult mai potrivită ar fi legată de evaluarea capacităţilor pe care NATO le poate desfăşura pentru misiunile sale - apărarea comună, managementul crizelor şi cooperarea în materie de securitate. Dowdy citează o serie de experţi militari europeni şi americani, cu aceeaşi concluzie: plafonul de 2% spune puţine lucruri despre capacităţile militare reale ale unei ţări, despre posibilitatea concretă de mobilizare a forţelor, calitatea lor, voinţa de a desfăşura trupe şi de asumare a riscurilor atunci când forţele au fost desfăşurate (un singur exemplu – pe ansamblul celor 22 de membri NATO care sunt şi membri ai Agenţiei Europene de Apărare, datele oficiale spun că doar 29% din forţele militare pot fi desfăşurate şi doar 6% pot fi desfăşurate în mod sustenabil, iar datele neoficiale spun că numai 3% din forţe pot fi desfăşurate, din cauza interoperabilităţii reduse şi a echipamentului insuficient).

Ca atare, arată Dowdy, NATO ar urma să-şi rafineze modul de evaluare, de pildă prin scoaterea din calculul cheltuielilor militare a celor cu pensiile civililor şi ale militarilor implicaţi în efortul de apărare, pentru că ele nu contribuie concret la puterea concretă de luptă a statelor membre. La fel, ar trebui urmărit raportul dintre cheltuielile cu personalul şi cele cu echipamentul, ţinând cont că peste 50% din cheltuielile militare ale europenilor sunt pentru salarii şi pensii, nu pentru înzestrarea cu echipament, iar din toţi cei 29 de membri NATO, numai trei – SUA, Marea Britanie şi Polonia – îndeplinesc ţinta NATO de a aloca pentru echipament 20% din cheltuielile militare anuale. Alţi indicatori calitativi la care Europa stă prost sunt persistenţa unei birocraţii a armatei moştenite de pe vremea Războiului Rece, ce face ca personalul auxiliar să confişte resurse valoroase de la personalul combatant, sau cheltuielile insuficiente pentru întreţinere şi piese de schimb şi fragmentarea industriei de apărare: după datele McKinsey, Europa operează cu 178 de sisteme de armament, faţă de numai 30 în SUA.

Rafinarea modului de evaluare ar urma să ducă la o reformă a modului de acţiune al NATO, conchide Dowdy, întrucât astfel de diferenţe calitative au dus la dispariţia unui principiu care pe vremea Războiului Rece funcţiona: existenţa unui plan de autoapărare pentru fiecare stat, bazat pe o anumită structură a forţelor şi pe o anumită capacitate de mobilizare a lor (adică dincolo de ideea că în caz de pericol trebuie cerut ajutorul SUA). „Împărţirea poverii” între state ar trebui deci să aibă în vedere nu simpla bifare a ţintei de 2%, ci concretizarea unor planuri naţionale de autoapărare, cu tot cu capacitatea de a le finanţa şi de a le integra în planul integrat de apărare al NATO. Cine citeşte capitolul lui Dowdy în acest punct se poate gândi la modul admirativ în care revista Time prezenta acum câteva luni Polonia, într-un articol despre cele cinci state NATO care reuşiseră în 2016 să aloce 2% din PIB pentru armată: nu numai că Polonia alocase 2%, dar caracteristica ei distinctivă e că a reuşit să-şi dezvolte în ultimii câţiva ani forţe paramilitare organizate, care îşi finanţează singure echipamentele şi armamentul. De la anexarea Crimeii de către Rusia, numărul membrilor în cele circa 120 de formaţiuni paramilitare s-a triplat, iar guvernul conservator al PiS a anunţat că până în 2019 vrea ca numărul lor să ajungă la 53.000, adică o treime din personalul armatei regulate - o veritabilă gardă naţională.

În acelaşi timp, deşi referinţa lui Tillerson la Rusia pare să avantajeze „elevul silitor”, fiindcă România face parte din flancul estic, majoritatea studiilor şi a articolelor pe teme militare care vorbesc de asta se referă exclusiv la statele baltice şi la Polonia, pentru că poziţia lor geografică şi situaţia lor demografică (existenţa unor minorităţi etnice ruseşti) le pune într-o categorie separată de România. Unul din cele mai recente este un studiu al Carnegie Europe din octombrie despre necesitatea întăririi flancului estic conţine sfaturi pentru NATO din cele mai agresive, pornind de la premisa că nu trebuie urmată poziţia Germaniei sau a Franţei potrivit căreia e puţin probabilă o invazie rusească într-o ţară din flancul estic sau că discuţia despre războiul cibernetic ori informaţional e cam exagerată. Chiar şi aşa însă, soluţiile recomandate privesc amplasarea permanentă de trupe numai în statele baltice şi Polonia (în loc de desfăşurări de trupe prin rotaţie) şi lansarea unui fel de spaţiu Schengen militar care să permită libera circulaţie a trupelor şi a armamentului spre ţările din flancul estic.

Cele de mai sus nu sunt menite să condamne sau să dea dreptate cuiva – sunt oricum destui care îşi freacă mâinile că actuala guvernare s-a păcălit mizând pe o altă abordare din partea administraţiei Trump, sunt oricum destui care se încruntă că România e prea zeloasă ori insuficient de zeloasă în a-şi convinge cetăţenii că războiul bate la uşă. Doar că e util ca atunci când avem vreo convingere ori credem că sunt corecte convingerile altora, să încercăm să ne informăm cât mai mult, dincolo de socotelile politice la zi, ca să ne dăm seama cât mai bine şi cât mai raţional unde stăm.

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici