Ion Cristoiu: Ce semnal a vrut să dea Eduard Hellvig? Şi mai ales cui?

Filip Teodorescu, fostul şef al Contraspionajului românesc, e ştiut de multă lume drept cel care, la Procesul de la Timişoara, din vara lui 1990, a ţinut ca acuzat un discurs răsunător menit a semnala românilor că în decembrie 1989 a avut loc o Lovitură de stat. Forţa de convingere a discursului a stat în datele precise deţinute de Filip Teodorescu şi expuse la Proces privind implicarea serviciilor secrete străine, cu cele ruseşti în frunte, în răsturnarea de regim din România.

Eu însă îl ştiu pe Filip Teodorescu şi drept coleg de breaslă.

Domnia sa e directorul publicaţiei Vitralii. Lumini şi umbre, înfiinţate în 2009, şi editate de Asociaţia Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere din Serviciul Român de Informaţii. Am urmărit-o şi o urmăresc, pentru că publică lunar, documente şi mărturii despre Evenimentele din decembrie 1989, despre fosta Securitate, despre trecutul comunist de pe poziţii pe care le-aş putea numi ca fiind de partea cealaltă a baricadei. Chiar în ultimul număr, apare un interviu cu Dan Marin, fost ofiţer în cadrul Direcţiei de Contraspionaj a DST. Dan Marin e cel care în 23 decembrie 1989 a fost adus plin de sînge în Studioul 4 al Televiziunii şi prezentat ca terorist, în cadrul sîngeroasei Diversiuni Teroriştii lui Ceauşescu. Despre avatarurile acestui moment, în care era cît pe-aci să fie linşat, povesteşte Dan Marin în interviul din Vitralii.

Nu m-a mirat, aşadar, cînd Filip Teodorescu m-a sunat şi m-a invitat oral (urma să primesc şi o invitaţie scrisă prin e-mail) să fiu prezent marţi, 10 decembrie 2019, la Sala Bizantină a Cercului Militar Naţional la festivitatea de aniversare a zece ani de la apariţia revistei „Vitralii – Lumini şi umbre”.

Cum ora 14 e pentru mine oră plină de studiu la BAR, m-am gîndit să nu merg.
Luni, 9 decembrie 2019, am avut o discuţie la telefon cu Ovidiu Marincea, purtătorul de cuvînt al SRI, despre cum să facem ca să-i dau cu dedicaţie ultimele mele două cărţi, ştiindu-l preocupat de Istorie.
Cu acest prilej am aflat că la festivitatea de a doua zi va fi prezentă şi conducerea executivă a SRI în frunte cu directorul Eduard Hellvig, care va ţine un discurs.
Eduard Hellvig va participa şi chiar va lua cuvîntul la festivitatea de aniversare a revistei Vitralii?!
Asta e o ştire! mi-am zis, potrivit obiceiului meu, déjà preluat de mulţi confraţi mai tineri, şi am decis să merg, convins că momentul va fi izvor şi de alte ştiri.

Spre deosebire de George Maior, Eduard Hellvig e o prezenţă neobişnuit de discretă în spaţiul public.
O apariţie precum cea de marţi se anunţa din start interesantă din punct de vedere gazetăresc.
La festivitate au fost invitaţi să participe şi colegi de breaslă care au scris despre fosta Securitate şi despre SRI: Dan Andronic, Mirel Curea, Florian Bichir, Horia Alexandrescu.
Dan Andronic a trecut la Bibliotecă, să mă ia.

— De ce vine şi mai ales de ce ţine un discurs Eduard Hellvig?, l-am întrebat pe drum, ştiindu-l mai priceput decît mine în treburile SRI şi SIE.
— Ca să dea un semnal – mi-a răspuns Dan Andronic.
— Semnal cui?
— Semnal nouă – mi-a răspuns Dan Andronic în stilu-i nedumeritor, cînd nu se ştie dacă glumeşte sau vorbeşte serios.

Organizatorii ne-au aşezat pe noi, ziariştii, în primul rînd pe dreapta, cum te uitai la scenă.
Pe cei din conducerea SRI i-au aşezat tot în primul rînd, dar pe stînga.
Potrivit zicalei cu Mahomed şi Muntele, Eduard Helvig şi ceilalţi din conducerea SRI au venit la noi, ziariştii, să ne strîngă mîna.

Tocmai postasem pe cristoiublog.ro autodenunţul către Hellvig despre venirea ruşilor la mine acasă, ironizare a clişeelor antiruseşti din spaţiul public românesc de azi.
Ne-am amuzat amîndoi, eu şi Eduard Hellvig, pe seama acestui autodenunţ.
M-am numărat printre cei care au luat cuvîntul la festivitate.
După Eduard Hellvig am fost invitat să vorbesc.

Am zis în esenţă următoarele:
Puţini din postdecembrism sînt cei care au beneficiat ca mine de răsturnarea lui Ceauşescu. Eram şi înainte faimos ca profesionist (în nomenklatură şi în presă), ba chiar pentru cei de la CC al UTC eram chiar şi o vedetă. Nu văd însă cum aş fi putut avea vreodată statutul de azi. Eram director la revista Teatru. Aveam în sertar manuscrisul cărţii de proză satirică Veselia generală. Bătusem textele la maşină, le încopciasem ca într-o carte şi o pusesem pe raft, alături de cele trei cărţi tipărite deja, considerînd-o ca apărută. Ce puteam fi mai departe? Dacă nu mă dădeau afară de la revista Teatrul aş fi rămas pe veci în sediul din Sărindar. Graţie răsturnării lui Ceauşescu, sînt azi vedetă.

Asta nu mă împiedică să cred şi să afirm public, fără şovăieli, c-a venit vremea să abordăm regimul comunist, instituţiile acestui regim, în frunte cu Securitatea, exclusiv ca pe un fragment al Trecutului. Repet aici lucruri pe care le-am scris şi chiar le-am publicat pornind de la o zicere a lui Xenopol din volumul dedicat domniei lui Cuza.

Scrie A.D. Xenopol:

„M-am apropiat cu gîndul de domnia lui Cuza Vodă, precum m-aş fi apropiat de acea a unui Faraon egiptean. Această împrejurare, unită cu convingerile dobîndite asupra modului de a expune trecutul, în urma studiului făcut în Principiile fundamentale ale Istoriei, m-au pus în putinţa de a desfăşura întîmplările acestui timp, cu o deplină libertate de condei. Hotărît a nu lua rolul îndestul de ridicol de judecător al timpurilor şi al oamenilor trecutului, ci numai de a expune, pe cît e omeneşte cu putinţă, faptele în realitatea lor şi de a stabili înlănţuirea lor cauzală, nu am avut nici o teamă de a fi nedrept cu, sau înclinat către figurile ce le întîlneam în cale (…).”

Cartea a apărut în 1903 la Iaşi.

Aşa cum istoricul mărturiseşte, l-a apucat pe Alexandru Ioan Cuza în copilărie. Marele bărbat politic domnise între 1859-1866. Aşadar A.D. Xenopol îşi propune să iscodească o personalitate de a cărei gesticulaţie îl despart doar 37 de ani. Dacă ne gîndim bine, Domnia lui Cuza fusese trăită de mulţi dintre cei care-l citeau pe A.D. Xenopol.

Ce înţelege marele istoric, cel mai mare din toate timpurile româneşti prin viziunea asupra Istoriei, dominantă în scrierile sale, prin abordarea trecutului de pe poziţii filozofice, morale, politice şi nu de pe cele ale unui simplu belfer al documentului, prin a-l studia pe Al. I. Cuza ca pe un faraon?

Că în studierea celor zise şi celor făcute de de faptele Domnitorului el, Istoricul, va împărtăşi răceala cu care, de regulă, e abordată domnia unui faraon, atît de despărţită în timp încît sînt clipe cînd credem că nici n-a existat cu adevărat.

Profesie de credinţă afirmată într-o vreme cînd Alexandru Ioan Cuza era folosit pro sau contra în bătăliile politice din România mică. Celor de mai sus ţin să le adaug acum:

Timp de 30 de ani Nicolae Ceauşescu, Securitatea, Comunismul, Presa Comunistă au fost victime ale folosirii trecutului în interesele prezentului. Abordarea acestor fragmente a fost pătimaş pro sau contra. Fie pamfletar, fie idilic. Abordarea pamfletară a ţinut de o dublă folosire a trecutului în interesul prezentului:
Pentru a justifica înlocuirea tablei de valori a ultimilor 50 de ani cu tabla de valori trecătoare a ambiţioşilor postdecembrişti. Nichita Stănescu, Marin Preda, Mihail Sadoveanu ocupau socluri eterne. Trebuiau daţi jos de pe soclu pentru a pune în loc piţifelnici ai prezentului postdecembrist pe motiv că aceştia au rămas nepîngăriţi de preţuirea anterioară. Nimic nou sub soare. Aşa s-a întîmplat şi după 1948. A. Toma, un poet interbelic minor, a fost pus în locul lui Arghezi, ostracizat pe motiv că a colaborat cu burhezo-moşierimea.

Pentru a acoperi superficialitatea cercetării. Una e să iscodeşti profesionist Trecutul şi alta e să scrii despre el propagandistic. Iscodirea ştiinţifică presupune timp şi efort, căutarea şi cîntărirea documentelor. Abordarea propagandistică reclamă doar îndemînarea de a jongla cu clişee.

După decembrie 1989, adversarii PSD au folosit trecutul comunist în interesul prezentului de luptă cu PSD. De aici abordarea pamfletară a trecutului comunist. Despre nostalgici inutil să mai scriu. Regimul Ceauşescu a fost idilizat ca un regim doar de realizări măreţe, de promovare a Independenţei naţionale. Securitatea a fost văzută doar ca un Zid ridicat împotriva agenturilor străine şi a subminării din interior.

A venit vremea să nu-i mai folosim pe Ceauşescu, Securitatea, PCR, alte instituţii ale regimului comunist ca mijloace în lupta politică şi mediatică prezentă.
A venit vremea, acum, la 30 de ani de la Căderea lui Ceauşescu, să abordăm Trecutul comunist doar ca pe un fragment al Trecutului.
Să scriem despre Nicolae Ceauşescu, despre Securitate, despre alte instituţii ale regimului dinainte de 1989 evitînd să fim, cum ne îndemna Xenopol, judecători ridicoli ai timpurilor trecute.
Nu de alta, dar ne vom despărţi definitiv de comunism abia cînd vom putea vorbi despre el fără patimă.
Nici pro, nici contra.

Înaintea mea a vorbit Eduard Hellvig.
Am aşteptat discursul directorului SRI.
De asta şi venisem.
Mi-am notat de îndată ce credeam eu c-ar putea fi ştiri din această intervenţie:
Pledoaria pentru necesitatea unui nou Proiect de ţară şi Pledoaria pentru o reconciliere naţională în jurul acestui proiect.
Cele două priorităţi invocate de Eduard Hellvig în discursul său sînt la ora actuală priorităţi de ordin naţional. Ba mai mult, urgenţe de ordin naţional. Dacă nu le conştientizează, România e condamnată să nu mai intre niciodată în Veac, ocupată cum e pînă peste cap cu mărunţişuri.

Ce semnal a vrut să dea Eduard Hellvig?
Şi mai ales cui?