De ce oamenii nu au mai revenit pe Lună timp de peste 50 de ani

Explicația nu ține de un singur motiv, ci de o combinație de factori politici, economici și tehnologici care au făcut ca interesul pentru misiuni lunare cu echipaj uman să scadă rapid după succesul programului Apollo. Contextul în care oamenii au ajuns pe Lună a fost dominat de rivalitatea dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică în timpul Războiului Rece, scrie Il Post.

Competiția spațială a început în 1957, când Uniunea Sovietică a lansat Sputnik, primul satelit artificial al Pământului. Patru ani mai târziu, cosmonautul Yuri Gagarin a devenit primul om care a zburat în spațiu, consolidând avantajul tehnologic al sovieticilor. Pe acest fond, președintele american John F. Kennedy a anunțat în 1961 obiectivul ambițios ca Statele Unite să trimită un om pe Lună până la sfârșitul deceniului.

Misiunea Artemis II depășește recordul Apollo 13: oamenii au ajuns la cea mai mare distanță de Pământ din istorie

Pentru prima dată din 1972, oamenii văd din nou Pământul din drumul spre Lună. NASA a publicat imaginile din a treia zi a misiunii Artemis II

Programul Apollo și primele aselenizări

Statele Unite au reușit acest obiectiv în 1969, când misiunea Apollo 11 a dus primii astronauți pe Lună. În următorii ani au urmat alte cinci aselenizări cu echipaj uman, ultima fiind realizată de Apollo 17 în decembrie 1972. Modelul de explorare care a permis aceste misiuni fusese însă conceput pentru a câștiga o competiție geopolitică, nu pentru a susține un program spațial pe termen lung. Programul Apollo a fost extrem de costisitor. În anii ’60, NASA primea până la 4,4% din bugetul federal al Statelor Unite, un nivel record pentru agenția spațială. În prezent, bugetul NASA reprezintă aproximativ 0,3% din cheltuielile federale. După primul succes lunar, interesul politic pentru finanțarea unor noi misiuni a scăzut. Cheltuielile legate de războiul din Vietnam și de reformele interne din SUA au redus sprijinul pentru programele spațiale ambițioase.

Schimbarea priorităților în explorarea spațiului

La începutul anilor ’70, administrația americană a decis să își reorienteze strategia spațială. În locul misiunilor lunare, NASA s-a concentrat pe dezvoltarea programului Space Shuttle, un sistem de lansare reutilizabil conceput pentru operațiuni în orbita joasă a Pământului. Navetele spațiale au fost folosite pentru numeroase misiuni, inclusiv pentru construirea și întreținerea Stației Spațiale Internaționale. Programul a funcționat între 1981 și 2011, dar a fost marcat și de două tragedii majore: accidentele Challenger din 1986 și Columbia din 2003. De-a lungul deceniilor au existat mai multe planuri de revenire pe Lună. Unele dintre ele au fost anunțate de administrațiile americane succesive, dar multe au fost abandonate din cauza costurilor sau a schimbărilor politice. Printre aceste inițiative s-au numărat Space Exploration Initiative, propusă în 1989, și programul Constellation, lansat în 2001 și anulat în 2010.

Programul Artemis și planurile pentru viitor

În ultimii ani, interesul pentru explorarea Lunii a reapărut. Programul Artemis al NASA urmărește trimiterea unui nou echipaj uman pe Lună și stabilirea unei prezențe umane permanente. Scopul este ca satelitul natural al Pământului să devină o bază pentru viitoare misiuni către Marte. Proiectul implică cooperare internațională și participarea mai multor agenții spațiale și companii private. Explorarea spațiului nu mai este astăzi dominată exclusiv de competiția dintre state. În ultimii ani au apărut și actori privați interesați de exploatarea resurselor și de dezvoltarea infrastructurii spațiale. Această evoluție ridică noi întrebări privind regulile care ar trebui să guverneze activitățile umane în spațiu. Pentru mulți cercetători, viitorul explorării Lunii va depinde de cooperarea internațională, de finanțarea pe termen lung și de stabilirea unor reguli clare privind utilizarea spațiului cosmic.