Pata Rât –„colonia” de nedoriţi de lângă groapa de gunoi a Clujului

Când vorbim despre Cluj dându-l model administrativ, de prosperitate, civilizaţie, cultură etc să nu uitaţi un lucru. Înainte de a fi TIFF, UBB, Untold, Electrocastle, spirit civic, open minde, festuri şi acţiuni civice, Clujul este Pata Rât.

2454 afişări
Imaginea articolului Pata Rât –„colonia” de nedoriţi de lângă groapa de gunoi a Clujului

Pata Rât –„colonia” de nedoriţi de lângă groapa de gunoi a Clujului

Cartea PATA, Editura Efes. Despre Pata Rât, „colonia” etalon a României. Autori: Adi Dohotaru, Hojnalka Harbula şi Enikő Vincze.

Dialogul despre Pata Rât al lui Vasile Ernu cu autorii incursiunii în Pata Rât este despre cel puţin trei momente de marginalizare a defavorizaţilor:

- formarea coloniei Dallas de la sfârşitul anilor 1960, când nu doar oraşul se schimba de pe urma urbanizării şi industrializării socialiste, ci şi rampa sa de deşeuri creştea creând locuri informale de muncă

- constituirea coloniei Cantonului de la sfârşitul anilor 1990 până azi, rezultat al fenomenului rămânerii fără adăpost de pe urma retrocedărilor sau a evacuărilor din foste locuinţe de stat pe fondul neplăţii chiriei sau utilităţilor, sau pe fondul renovării şi schimbării destinaţiei unor cămine muncitoreşti şi al împingerii spre periferie, prin decizii administrative, a persoanelor care lucrează în oraş dar nu au resurse pentru a-şi achiziţiona locuinţe de pe piaţa privată

- construcţia caselor modulare în zona Pata Rât din bugetul local în 2010, dedicate persoanelor evacuate de pe strada Coastei, adică dintr-o zonă centrală curăţată de elemente nedorite de-a lungul gentrificării sale.

Problemele culturale marca Pata sunt subliniate de către Vasile Ernu, Adi Dohotaru şi Enikő Vincze: sărăcia, excluderea, stigma, mizeria, lehamitea toate adunate în groapa de gunoi Pata.

Reporter: Spuneţi-mi, vă rog, care este istoria apariţiei acestei „colonii” numită Pata Rât?

Enikő Vincze: Pata Rât este un spaţiu al marginalităţii produs de o politică economică bazată pe exploatare şi expropriere, precum şi pe creşterea profitului atât în domeniul muncii cât şi în domeniul locativ. Titlul volumul, „Pata”, precum explicăm pe coperta din spate a cărţii, vorbeşte despre corpul social-politic şi economic urban care o produce. Istoria apariţiei zonei Pata Rât începe cu momentul formării coloniei Dallas de la sfârşitul anilor 1960, când nu doar oraşul se schimba de pe urma urbanizării şi industrializării socialiste, ci şi rampa sa de deşeuri creştea creând locuri informale de muncă. Dar ea include şi constituirea coloniei Cantonului de la sfârşitul anilor 1990 până azi, rezultat al fenomenului rămânerii fără adăpost de pe urma retrocedărilor sau a evacuărilor din foste locuinţe de stat pe fondul neplăţii chiriei sau utilităţilor, sau pe fondul renovării şi schimbării destinaţiei unor cămine muncitoreşti şi al împingerii spre periferie, prin decizii administrative, a persoanelor care lucrează în oraş dar nu au resurse pentru a-şi achiziţiona locuinţe de pe piaţa privată. Nu în ultimul rând, această istorie include şi momentul construcţiei caselor modulare în zona Pata Rât din bugetul local în 2010, dedicate persoanelor evacuate de pe strada Coastei, adică dintr-o zonă centrală curăţată de elemente nedorite de-a lungul gentrificării sale. Precum vedem, aceste procese ale marginalizării locative înspre Pata Rât s-au ţinut lanţ chiar şi în trecerea de la un regim politic la altul, mergând mână-n mână cu precarizarea muncii, ambele justificate de rasializarea şi inferiorizarea persoanelor sărăcite precum şi a persoanelor de etnie romă, dar şi a spaţiului din zona rampei de deşeuri izolat de restul oraşului. Într-un cuvânt, Pata Rât este un caz al ghetoizării, dacă prin ghetoizare înţelegem procesul de producere a unor spaţii locative private de condiţii adecvate, unde trăiesc persoane aparţinând clasei muncitoare precarizate cu preponderenţă de etnie romă, spaţii care sunt separate de restul localităţii prin semne şi gesturi material-geografice şi simbolice tranşante.

Adi Dohotaru: Aş puncta ce am zis şi în cartea Pata, pentru cine are răbdarea să o răsfoiască, mai ales că se poate descărca gratuit de pe net. Pata Rât este atât un loc al segregării, mai ales că 42% din cei peste 1.500 de oameni au fost evacuaţi de autorităţi la sfârşitul anilor 1990 şi în anii 2000, potrivit unui studiu UNDP. Este o descriere în termeni, să-i spunem, normativi. Dar ghetoul Pata Rât poate fi descris şi în termenii agregării economice, pentru că mulţi oameni s-au mutat, forţaţi de împrejurările economice, pentru a munci pe o piaţă informală a deşeurilor. Timp de peste două decenii a fost o piaţă profitabilă, pentru că au fost externalizate costuri sociale şi de mediu. Zona este poluată datorită depozitării necorespunzătoare a deşeurilor pentru că sunt mormane de gunoi cât o clădire de 5-6 etaje, iar oamenii care au muncit până de curând informal nu au asigurări de sănătate, pensii, o minimă protecţie socială. Legislaţia europeană spune că poluatorul plăteşte pentru deşeuri, adică marile companii transnaţionale. Trebuie să vedem şi de ce în România poluatorii nu îşi recuperează produsele, potrivit cotelor de colectare negociate cu statul român. Cine profită de această situaţie?

Reporter: Voi de când aţi început să lucraţi cu această comunitate? La acest proiect? Ce se vrea acest proiect?

EV: Nu aş folosi nici termenul de comunitate şi nici cel de proiect pentru ceea ce facem. Prima mea întâlnire a fost cu locatarii de pe strada Cantonului în 2009, moment care s-a prelungit şi în 2010 când am auzit primele declaraţii din partea Primăriei Cluj-Napoca cu privire la „nevoia de a găsi o soluţie la cei circa 2.000 de romi de pe strada Cantonului, Coastei şi Dallas”, urmate de planificarea creării zonei caselor modulare la circa 800 de metri de rampa de gunoi şi 200 de metri de groapa de deşeuri chimicale a fabricii Terapia. În 2010, Fundaţia Desire a formulat petiţii la adresa autorităţilor locale şi naţionale împreună cu organizaţia Amare Prhala, contestând adâncirea ghetoizării zonei Pata Rât prin acţiuni administrative şi arătând consecinţele acestui proces al ghetoizării îmbinat cu rasismul de mediu. Apoi, după evacuarea de pe strada Coastei din decembrie 2011, câţiva ani buni ne-am propus ca prin manifestările stradale derulate sub egida Grupului de Lucru al Organizaţiilor Civice să punem pe agenda publică a municipalităţii existenţa zonei segregate de locuire ca o problemă a oraşului. Mai nou, când observăm că Primăria preferă să transpună problema conştientizată de la nivelul municipiului Cluj-Napoca la nivelul Zonei Metropolitane Cluj precum şi din ograda responsabilităţii sale politice şi financiare înspre proiecte care aduc bani şi faimă pentru susţinerea propriei imagini, continuăm activismul nostru civico-politic prin Fundaţia Desire în vederea susţinerii unei presiuni critice asupra administraţiei publice în direcţia schimbării politicii locale de locuire. Campania „Căşi sociale acum!”, Iniţiativa cetăţenească pentru o politică justă de locuire socială, filmele pe care le-am realizat despre Rutele evacuărilor spre strada Cantonului în perioada 1996-2016 sau acţiunile campaniei „Consultaţi-ne. Romii nu sunt gunoaie!” reflectă bine aceste demersuri.

În ceea ce priveşte cartea „Pata”, condiţiile sale financiare au fost asigurate prin cercetarea „Spaţializarea şi rasializarea excluziunii sociale” derulată printr-un grant CNCSIS la Universitatea Babeş-Bolyai între 2011-2016. Cercetarea noastră a fost făcută în cinci oraşe din România. Peste tot am putut identifica procese similare de constituire a unor spaţii marginalizate de locuire şi peste tot am putut observa cum se leagă istoria acestor spaţii de istoria muncii locatarilor şi cea a locurilor de muncă din oraş. Acestea sunt ilustrate şi prin filmele documentare realizate în Călăraşi şi Târgu Mureş prin proiectul SPAREX, ele fiind disponibile online pe pagina de internet a proiectului, precum este şi volumul „Pata” (http://sparex-ro.eu/wp-content/uploads/PATA-web-v11.pdf). În Cluj, totuşi, acest proiect s-a derulat altfel, pentru că unii cercetători din grup s-au implicat în activism civico-politic. De aceea, volumul „Pata" reflectă nu doar formarea zonei Pata Rât, dar şi momente din istoria activismului anti-ghetoizare care îmbină anti-rasismul cu lupta pentru drepturi locative ale persoanelor marginalizate. Astfel, tema volumului „Pata” a fost creată şi prin acţiunile cercetătorilor activişti, împreună cu locatarii zonei care de-a lungul acestor ani au devenit actori principali ai luptei pentru dreptate socială în oraşul Cluj.

AD: Eu m-am implicat din decembrie 2010 când au fost evacuaţi peste 300 de oameni de pe str. Coastei la Pata Rât. Am mers în Pata Rât, am discutat cu oamenii care au zis că trebuie protestat şi asta am făcut ulterior ani de zile din solidaritate cu ei. Protestele le-am îmbinat cu susţinerea unor propuneri de politici publice pe care autorităţile ar trebui să le demareze pe partea de locuire, educaţie ori locuri de muncă. Nu cred doar în expertiză, această încremenire în proiecte, pentru că expertiza urmează totdeauna puterea, de aceea contra-expertiza trebuie îmbinată cu stipularea unor conflicte existente în societate. Doar prin presiune civică pot să vină politici publice mai bune într-un mediu politic relativ opac la măsuri sociale.

 

Reporter: Care sunt din punctul vostru de vedere cauzele apariţiei acestor comunităţi „abandonate” de stat şi de administraţia locală?

AD: Prin cercetarea SPAREX dar şi prin alte colaborări, am făcut teren în mai multe ghetouri şi zone segregate de acest fel la Cluj, Târgu Mureş, Baia Mare, Miercurea Ciuc, Ploieşti, Călăraşi, Bucureşti etc. După 1989, oamenii şi-au pierdut locurile de muncă ca muncitori necalificaţi în industrie şi agricultură. Au trecut printr-un proces de deproletarizare şi precaritate economică, de aceea foarte mulţi oameni cu care am discutat sunt nostalgici cu privire la vremurile de dinainte de 1989. Aveau un acoperiş decent deasupra capului, un loc de muncă stabil şi posibilitatea educaţiei. Ei sunt marii pierzători ai tranziţiei, într-o ţară care începe să descopere doar acum în discursul public mainstream că 40% dintre români sunt săraci sau în risc de sărăcie, potrivit statisticilor Eurostat. Pe scurt, aceste zone segregate au apărut pentru că România nu a marşat pe un model de democraţie socială şi economică după 1989 şi a ales cel mai inegalitar model de dezvoltare din UE. Mai e un lucru. N-aş numi zonele astea comunităţi. E o vorbă la anglo saxoni: communities that dont commune. Într-un sens mai larg, expresia descrie societatea românească. Ce au aceste zone în comun: sărăcia, excluderea, stigma, mizeria, lehamitea? Cum ar putea oamenii colabora cu astfel de valori „comune”?

 

Reporter: Care sunt problemele cele mai mari cu care se confruntă astfel de comunităţi? Care suntproblemele mari ale comunităţii de la Pata Rât?

AD: O treime dintre romi stau informal, potrivit studiilor recente. E clar că trebuie găsite măsuri de împroprietărire a romilor în unele situaţii, dar şi de mărire a stocului de locuinţe sociale şi de schimbare a criteriilor de acordare a locuinţelor în sprijinul celor mai vulnerabile categorii în alte situaţii. Fac referire la împroprietărire pentru că după 500 de ani sclavie, romii eliberaţi nu au beneficiat de proprietăţi asemenea ţăranilor care au fost împroprietăriţi, măcar parţial. De locuire accesibilă e nevoie în România atâta timp cât stocul de locuinţe publice este de 10 ori mai mic în România faţă de media UE. Dincolo de locuirea informală, sunt probleme legate de accesarea unor locuri de muncă. Percepţia stereotipă a majoritarilor, 66% dintre români, faţă de romi este că sunt „leneşi şi nu au voinţă”, iar 81% dintre români cred că romiipreferă să trăiască din ajutoare sociale, potrivit unui raport al Băncii Mondiale. Cu toate acestea, aceleaşi date arată că doar 12% dintre romi primesc beneficii aferente venitului minim garantat, care oricum vin în urma prestării unor munci dificile pe care noi le documentăm în carte. Cum o cincime din forţa de muncă care se pregăteşte să intre pe piaţa muncii e de etnie romă, sunt necesare măsuri care să preîntâmpine abandonul şcolar acum, care afectează, desigur, categorii mult mai largi, nu o singură etnie, din moment ce o cincime dintre elevi renunţă prematur la educaţie. Cum sărăcia e legată şi de gradul de educaţie, sunt necesare investiţii în programe educative incluzive, care nu separă oamenii pe criterii etnice ori regionale, pe actualele clivaje urban-rural.

Ca să revin la Pata Rât, problemele mari constă în lipsa unor condiţii adecvate de locuire, în prevenirea abandonului şcolar, în protecţia socială pentru persoanele care lucrează în condiţii toxice în rampă şi găsirea unor locuri de muncă decente pentru muncitorii care nu sunt colectori de deşeuri.

Soluţii există, dar ca ele să fie puse în practică România trebuie să adopte un model social de dezvoltare, ceea ce implică o colectare fiscală mai ridicată, o taxare mai serioasă a oligarhiei şi mai ales schimbarea mentalităţii că dacă statul nu funcţionează ok, el trebuie privatizat. Printr-un control public asupra statului, prin oameni necoruptibili în funcţii cheie, sunt optimist că societatea noastră oligarhică poate fi democratizată.

Reporter: Foarte straniu că oraşul Cluj, unul din oraşele bogate ale României, care cheltuie atâţia bani pe tot soiul de festivale care i-au ochii, un oraş care se dă exemplu, model administrativ, nu poate rezolva o problemă precum Pata Rât. Este o pătă serioasă pe acest oraş. Cum de nu reuşeşte să rezolve această problemă? De ce?

EV: Nu reuşeşte, pentru că nu doreşte, adică nu are voinţă politică în acest sens. Şi pentru că, în primul rând, încă şi azi, în pofida presiunii susţinute venite dinspre societatea civilă critică în ultimii ani, nu o consideră a fi pata oraşului. Administraţia publică locală se complace în explicaţia conform căreia oamenii care locuiesc în Pata Rât locuiesc acolo datorită deciziei lor proprii sau pentru că acesta este mediul lor adecvat şi că vor pleca din Cluj-Napoca odată cu închiderea definitivă a rampelor de deşeurilor care le-a asigurat resurse de trai. Prin astfel de explicaţii, administraţia publică reiterează prejudecăţile populaţiei clujene cu privire la rădăcinile rurale ale locatarilor din Pata Rât sau non-apartenenţa lor la oraş, dar şi cu privire la asocierea celor care azi locuiesc acolo cu muncitorii de pe rampă care nu au alte surse de venit. Administraţia publică locală nu a declarat niciodată în mod deschis că muncitorii de pe rampă sunt născuţi în oraşul Cluj şi prestează munci utile pentru clujeni de pe urma cărora foarte multe firme din industria deşeurilor fac profit considerabil. Ea nu a recunoscut niciodată public că evacuarea de pe strada Coastei şi mutarea în Pata Rât a 76 de familii în 2010 a fost un act nelegal comis de conducerea de atunci care a aruncat peste 300 de persoane integrate în fluxul oraşului la periferia sa cea mai stigmatizată. Precum nu a admis niciodată în mod public, chiar dacă există documente administrative în acest sens, cum a contribuit la formarea coloniei Cantonului şi a situaţiei de locuire informală în acel spaţiu, refuzând locatarilor timp de două decenii recunoaşterea şederii lor legale acolo şi astfel a unei minime siguranţe locative şi a condiţiilor de îmbunătăţire a condiţiilor de locuire. Deci, în primul rând, administraţia publică locală nu îşi recunoaşte responsabilitatea în relaţie cu Pata Rât, refuză să înţeleagă cauzele structurale ale formării sale ca zonă de locuire şi de muncă precară şi, până nu face asta, sigur nu va lua decizii politice în vederea rezolvării problemei şi nu va aloca resurse financiare de la bugetul local cu acest scop. Precum spuneam, în cel mai bun caz Primăria şi Consiliul Local aşteaptă aşa-numitele proiecte nerambursabile pentru romi sau pentru incluziune socială, dacă ele există se mândreşte cu ele şi chiar se spală de mâini prin intermediul lor, ba chiar îi intimidează pe locatarii din Pata Rât spunându-le că dacă nu sunt mulţumiţi de acestea, nici acestea nu vor mai fi de acum încolo.

Apoi, precum vedem din criteriile de alocare a locuinţelor sociale din fondul locativ de stat, Clujul este un oraş elitist. Guvernanţii săi consideră că au nevoie de o populaţie educată la nivelul cel mai înalt (solicitanţii de locuinţe sociale cu studii doctorale primesc 45 de puncte în competiţia anuală pentru puţinele locuinţe sociale), iar cei care locuiesc în condiţii precare sau în locuinţe neconvenţionale (aceste condiţii de locuire nefiind deloc punctate) trebuie să continue să locuiască astfel dacă doresc să rămână în oraş sau, şi mai bine, ar trebui să se mute din oraş, de exemplu în comunele din Zona Metropolitană Cluj. Mai nou, după cum am putut observa în contextul aplicaţiei pentru titlul de Capitală Culturală Europeană 2021, o parte din elitele culturale şi administraţia publică locală ale oraşului consideră că prin cultură şi acţiuni inter-culturale se pot vindeca rănile provocate de rasism, exploatare şi deposedare, şi se pot depăşi relaţiile de putere ce îi privilegiază pe unii şi îi inferiorizează pe alţii. Eu cred că, de fapt, prin această tendinţă de culturalizare se depolitizează şi se ascund încă odată problemele sistemice, iar resursele se canalizează pe o dezvoltare locală care nu că nu sprijină marginalizaţii social,i ci adânceşte inegalităţile dintre ei şi categoriile mai favorizate de regim.

AD: E şi destulă ipocrizie. În discursul pentru fonduri europene, se face referire la desegregarea zonei, dar în discursul public local, primarul Emil Boc spune constant că, de exemplu, oamenii evacuaţi de pe str. Coastei au fost mutaţi în condiţii mai bune şi că primăria a făcut o politică de integrare. Deci, dacă vorbim de rezolvarea vreunei probleme, problema nu e la periferie, ci la centru.

Reporter: Din câte am auzit şi am mai cunoscut, Pata Rât este doar un soi de „comunitate model” mai mediatizat şi că în realitate avem astfel de „colonii” peste tot în România. Se vorbeste de peste 2000 de astfel de aşezări. Ce ştiţi despre asta? Să înţeleg că nu e un caz izolat, ci e un fenomen social de amploare? Oare de ce?

AD: Aşa cum am zis şi în carte ori pe scurt, aici, în interviu, guvernanţii au ales un tip de subdezvoltare economică bazat pe forţă de muncă ieftină, devalizarea şi privatizarea resurselor publice. De exemplu, s-a greşit enorm la începutul anilor 1990 când s-a privatizat tot stocul de locuinţe astfel încât au fost defavorizate de la accesul la acest fel de locuinţe categoriile cele mai vulnerabile. Zone segregate vor mai apărea şi din cauza retrocedărilor şi evacuărilor forţate, de aceea tema locuirii accesibile trebuie să fie pe agenda următorilor ani la toate partidele şi mai ales pe agenda autorităţilor. Potrivit ANRP, din 80.000 de cereri de retrocedare s-au soluţionat 30.000, despăgubirile fiind deja estimate la 4 miliarde de euro. Mii de oameni sunt evacuaţi din casele lor anual la noi. Dacă nu intervenim în termeni de prevenţie socială, ce vedem acum e începutul „favelizării” României.

Reporter: Cum vedeţi soluţionarea problemei? Sau cel puţin un început de soluţionare...

EV: Deoarece problema locuirii precare în spaţii marginale este una sistemică, soluţiile constau în intervenţii sistemice. Acestea trebuie să fie gândite ca parte a unei politici a muncii şi a ocupării care asigură drepturile muncii, salarii şi protecţie adecvată pentru muncitori; ca parte a unei politici de redistribuire socială bazată pe taxare progresivă ce permite investiţii ale statului în bunăstarea populaţiei defavorizate, respectiv în asigurarea unor servicii publice şi sociale adecvate; şi nu în ultimul rând ca parte a unei politici de locuire cu proceduri şi resurse financiare ce permit creşterea stocului de locuinţe sociale din fondul locativ de stat precum şi cu reglementări clare şi obligaţii ale administraţiei publice locale de a asigura accesul persoanelor marginalizate la locuinţe sociale adecvate. Ce facem până nu se întâmplă toate astea? Luptăm mai departe cu autorităţile locale cu scopul de a-i obliga să respecte măcar prevederile legale existente, oricât de firave ar fi ele, din domeniul locuirii şi din domeniul social, şi luptăm cu autorităţile centrale în vederea modificării legislaţiei româneşti în aşa fel încât aceasta să ofere pârghii pentru asigurarea drepturilor social-economice ale cetăţenilor. Avem nevoie de modificarea Codului Muncii, avem nevoie de modificarea legislaţiei locuirii astfel încât aceasta să susţină persoanele marginalizate social în mod direct, de legi care interzic evacuările forţate, de proceduri care facilitează legalizarea aşezărilor informale, de măsuri de control al chiriilor pe piaţa privată de locuinţe, avem nevoie de asigurări medicale pentru cei care nu lucrează în economia formală, avem nevoie de 6% pentru educaţie, de programe şcoală după şcoală finanţate de la stat. Avem nevoie de societate civilă critică, de mişcări sociale progresive care reclamă intervenţia statului în favoarea cetăţenilor şi avem nevoie de partide politice care să susţină aceste schimbări.

În relaţie cu proiectul „Pata Cluj” implementat de Agenţia de Dezvoltare Intercomunitară Zona Metropolitană Cluj (ADI ZMC), care se prezintă ca un început de soluţionare, şi care este un proiect norvegian predefinit cu o finanţare de peste 3 milioane de euro, am accentuat de la bun început, de când am auzit de acest proiect, că acesta nu este intervenţia pe care administraţia publică locală o promitea în strategia sa de dezvoltare pentru 2014-2010, la a cărei capitol pe incluziune socială am lucrat şi eu. Dars-ar putea că eu nu am înţeles prea bine cine pe unde se poziţiona cu declaraţiile sale din acea perioadă. Oricum o fi, personal, după ce s-a întâmplat între 2010-2014, m-aş fi aşteptat la un program integrat de locuire, cu o componentă de locuire şi relocare locativă din Pata Rât în centrul său şi cu servicii sociale care să vină spre sprijinul celor relocaţi în oraş, în locuinţe adecvate. Precum m-aş fi aşteptat la crearea unei structuri în interiorul Primăriei clujene care să coordoneze şi implementeze pe termen scurt, mediu şi lung astfel de programe integrate de locuire, în cadrul unei politici mainstream de locuinţe sociale. În schimb, puteam să observ la începuturile sale că acest proiect de peste 2 milioane de euro prevedea doar măsuri soft de incluziune şi avea o filozofie bazată pe practici restaurative, precum şi o tendinţă de a crea un centru de incluziune socială la nivelul ZMC ca parte instituţională a ADI. Apoi, cu un an mai târziu, observam cum echipa de management a proiectului anunţa că a recunoscut nevoia de componentă de locuire şi a obţinut o finanţare suplimentară de 1 milion euro de la fondurile norvegiene cu acest scop, pentru ca ulterior să aud că jumătate din locuinţe se construiesc nu în Cluj-Napoca, ci în Zona Metropolitană Cluj, mai precis în comuna Apahida, că locuinţele din oraş încă nu se cunosc unde şi cum se vor realiza şi că proprietarul acestor „locuinţe sociale” va fi ADI ZMC condus, precum orice ADI, de un consiliu director compus din primarii localităţilor aparţinătoare Zonei Metropolitane (în cazul ZMC, 18 primari). Mai mult, puteam vedea cum o clădire din Cluj-Napoca, aflată în proprietate publică care în 2012-2013 era dedicată unui proiect de creare de locuinţe sociale pentru a începe relocarea din Pata Rât, a fost alocată în 2015-2016 proiectului „Pata Cluj” pentru amenajarea unui centru de tineret. În timp ce toate aceste aspecte au devenit publice, am repetat de multe ori, că fiind un proiect cu finanţare pentru desegregarea Pata Rât, el trebuia să aloce locuinţe adecvate în oraş pe baza principiului locuirea înainte de toate şi continui să susţin că acesta ar trebui să fie sau ar fi trebuit să fie începutul soluţionării. Chiar dacă asta părea în ochii multora că este o critică nedreaptă faţă de proiectul „Pata Cluj” din motive ce ţin de orgoliile mele personale. Echipa de management a proiectului „Pata Cluj" a crezut altfel, a mizat pe o altă strategie, este decizia şi responsabilitatea sa, asta în condiţiile în care aceasta pare să convină administraţiei publice locale şi pare a fi apreciată şi de fondurile norvegiene. În pofida acestei constelaţii, eu continui să fac ceea ce cred că este responsabilitatea mea: accentuez că este nevoie de un program de housing first, asumat de administraţia publică locală prin decizie politică (adică, hotărâre de consiliu local), dedicat persoanelor marginalizate cu domiciliul în zona Pata Rât şi derulat în cadrul politicilor mainstream de locuire socială, şi ele schimbate, care să fie implementat în aşa fel încât de el să beneficieze toţi locatarii zonei chiar dacă asta este un plan prevăzut pe o perspectivă mai îndelungată de timp, perioadă în care primăria ar trebui să le asigure celor rămaşi posibilităţi de îmbunătăţire a condiţiilor de locuire şi a siguranţei locative. În schimb, vedem,cum aceeaşi primărie în octombrie 2015 a acordat autorizaţii pentru construirea unor rampe temporare de stocare a deşeurilor pe care le-a apropiat la circa 300 de metri de zona pe care tot ea a consacrat-o ca zonă de locuire pentru a muta acolo evacuaţii de pe strada Coastei. Şi multe altele ar trebui spuse, dar poate cu o altă ocazie.

AD: În ciuda problemelor cu care ne confruntă, eu am speranţa că reuşim încet-încet să schimbăm macazul, mai ales dacă vom mări presiunile publice şi se vor alătura cât mai mulţi oameni cauzei locuirii accesibile în România. În acest sens, îmi place ce spune Linda Greta, una dintre activistele din Pata Rât într-un interviu pe care i l-am luat cu Eniko pentru volumul „Pata”:

„Simt şi ştiu şi eu că un lucru odată început, nu poţi să-l abandonezi. Ori lupţi până la capăt, ori mai bine nu te apuci. E ca într-un război, până la sfârşit. Chiar dacă pierzi o bătălie, important e că nu ai pierdut tot războiul. Mă gândesc mai mult la copiii din comunitate că sunt unii la liceu, la facultate avem două fete, avem cu ce să ne mândrim. Avem sportivi buni. Avem un campion la box care locuieşte în condiţiile precare pe care le ştie toată lumea şi totuşi n-a renunţat, ci a mers înainte. Aşa vreau să mergem înainte împreună cu voi până obţinem rezultate pentru toată lumea”.

Colaj şi fotografii de Radu Gaciu în Campania „Consultaţi-ne. Romii nu sunt gunoaie”

 

Dacă ţi-a plăcut articolul, urmăreşte MEDIAFAX.RO pe FACEBOOK »

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici