Bucureştenii nu s-au înghesuit, în weekend, la rendez-vous-ul cu muzica bună

Marii maeştri ai muzicii bune, adunaţi weekendul trecut la Bucureşti, au oferit trei seri muzicale de exceptie, grupate într-un eveniment pentru care România pare încă destul de nepregătită, căci, teoretic, un afiş precum cel al festivalului Bucharest Masters of Jazz ar fi trebuit, chiar şi în vremuri de criză, să umple ochi o sală precum cea a Palatului.

Pe lângă numărul prea mic al spectatorilor, regalul muzical a mai avut însă doar câteva mici probleme legate de sunet, neajunsuri incomparabil de mici în raport cu calitatea muzicii şi a muzicienilor care au urcat scena sălii din centrul Capitalei.

Cel care a deschis festivalul, vineri, a fost Richard Bona, un basist de origine cameruneză care a facut istorie cu Chick Corea, Bobby McFerrin sau Mike Stern şi care a venit la Bucureşti cu o muzică despre care este păcat să spui că este jazz, având în vedere prejudecăţile care i-ar putea îndeparta pe oameni de aceasta.

Muzica pe care Bona a prezentat-o la Bucureşti ar putea fi lejer difuzată la radio. A fost un fusion, cu bucăţi de rock'n'roll, swing, puţin jazz şi chiar bucăţele de ska, toate legate minunat în construcţia sprijinită pe temelia secţiei ritmice grozave.

Păcat că, după primele două piese, Bona a fost nevoit să îi apostrofeze puţin pe sunetişti, pe care i-a certat pentru desele şi nu neapărat necesarele schimbări de sunet atât în monitoarele de scenă, cât şi în faţă.

"Bună seara! Am o rugaminte la cei doi sunetişti: Lăsaţi sunetul aşa cum este, ok? Noi ne vom descurca, dar lăsaţi-l aşa cum este, ok?", au fost primele cuvinte rostite de Bona pe scena bucureşteană.

Oscilaţiile din difuzoare s-au rărit, iar concertul a continuat, profesioniştii de pe scenă rămânând conectaţi la cântare ca şi când aproape nimic nu s-ar fi întâmplat. Bona şi-a văzut de show, prezentându-şi trupa într-o manieră proprie şi glumind pe seama locurilor din care se trag muzicienii cu care cântă. Muzical, dar si tehnic, Richard Bona a demonstrat, timp de mai mult de o oră, ce ştie, punându-şi evident în valoare şi echipa, din care a strălucit în câteva rânduri, secţia de suflători.

La sfârşitul concertului, după ce a imitat perfect cu vocea sunetele pe care le scotea din bas şi după ce s-a mişcat în stil african pe câteva piese puternic influenţate de cultura în care s-a născut şi a crescut, Bona, un super-basist cu o voce minunată şi un stil total aparte în peisajul jazzului mare, a plecat fără a oferi spectatorilor un bis.

După Bona, scena a fost ocupată de bossa nova Elianei Elias, care a dat lumii, timp de câteva zeci de ani, mai multe minuni muzicale construite pe celebrul ritm sud-american. Pianistă de exceptie, senzuala Eliane Elias, blonda desculţă din Brazilia, interpretă perfectă a compoziţiilor lui Antonio Carlos Jobim, a venit la Bucureşti cu un chitarist, un contrabasist şi un baterist care au acompaniat-o excelent. A cântat cu vocea-i minunată, cu accent portughez, pe care şi-a dres-o mai tot timpul cu apă şi miere, a vorbit publicului şi a rugat sala să renunţe la pozele cu bliţ, care o fac să-şi piardă concentrearea. S-a bucurat că românii înţeleg engleza şi, plină de eleganţă, şi-a văzut de show-ul plin de piese de pe cel mai recent album al său, "Bossa Nova Stories". Spre sfârşitul serii a şi dansat puţin, pentru a explica mai bine titlul uneia din piese, cu referire la autenticitatea unui dans dintr-o zonă a Braziliei. Şi, înainte de plecare, a făcut un bis, răsplătind insistenţa celor care abia ocupau jumătate din Sala Palatului.

Elias şi Bona au făcut astfel împreună, din prima seară, un preludiu perfect pentru ce avea să urmeze, luându-i încet pe acei spectatori care nu sunt chiar cunoscători ai genului şi demonstrându-le că jazzul poate fi abordat şi ca fenomen de masă.

După încălzirea de vineri, românii au primit sâmbătă jazzul "greu". Trioul de excepţie Chick Corea, Stanley Clarke şi Lenny White a prezentat un jazz pentru cunoscători, executat magistral. A fost o muzică plină de improvizaţie, o muzică grea pentru neiniţiaţi, dar genială. Ar fi fost, poate, puţin mai uşor de pătruns dacă nu ar fi existat cele câteva probleme cu sunetul.

Nici măcar titulatura trioului Corea-Clarke-White - Power of Three - nu poate cuprinde valenţele speciale date muzicii de cei trei muzicieni. Îmbrăcaţi ca pe stradă, cu Chick Corea în pantaloni de training iar Lenny White în tricou şi purtând pe cap celebra-i bandană alb-roşie, cei trei i-au purtat pe spectatorii care ocupat doar pe jumătate Sala Palatului prin tot ceea ce poate presupune jazzul în formula clasică de trei - pian, contrabas, tobe. Au părăsit cu greu scena, într-o furtună de aplauze.

Duminică a fost însă ziua de apogeu. Ultima din primele trei zile ale ediţiei din 2009 a festivalului i-a adus pe scenă pe saxofonistul american Branford Marsalis, alături de trupa sa, şi pe Mike Stern şi invitaţii săi. A fost seara în care totul a mers perfect. Problemele de sunet au dispărut, spectatorii au fost mai calzi şi mai activi decât oricând iar singurul neajuns a fost numărul mult prea mare de scaune goale.

Legendarul saxofonist american a deschis seara cu un swing nebun cântat excepţional, cu o secţie ritmică naucitoare. Toboşarul Justin Faulkner, o mare speranţă a jazzului american, şi contrabasistul Eric Revis au fost spectaculoşi, interpretându-şi cu multă pasiune şi cu abordări complet speciale partiturile, în vreme ce Marsalis intervenea cu solouri de saxofon exact acolo unde piesa părea că o cere, totul find colorat excelent de pianistul Joey Calderazzo.

Marsalis a fost însă doar aperitivul pentru ceea ce inspirat a fost lăsat la urmă: magia lui Mike Stern şi David Weckl.

A fost o oră de oftaturi prelungi în faţa perfecţiunii. Totul a mers minunat, fiecare instrument a sunat perfect, iar muzicienilor plini de chef de pe scenă le-a ieşit totul la superlativ. A fost un concert plin de contraste, de la sunete delicate şi atent controlate până la dezlănţuiri fabuloase, toate executate însă cu o exactitate de maşină.

David Weckl este un baterist perfect. Este un tehnician desăvârşit, cu o inspiraţie năucitoare. Spre deosebire de ceilalţi toboşari care au urcat pe scenă în cele trei zile de muzică mare, Weckl părea că face playback după o înregistrare, căci fiecare sunet scos de tobele sau cinelele lui ajungea la public exact când trebuia şi exact cu intensitatea potrivită. "Exact" este cuvântul care poate descrie cel mai aproape perfecţiunea fusion-ului lui Stern, cântat cu multă pasiune dar şi multă, multă tehnică.

Basistul Chris Minh Doky nu putea fi nici el altfel decât exact, completându-se minunat cu geniul lui Weckl, într-un echilibru nemaivăzut într-o cântare live. Cel de-al patrulea membru al proiectului prezentat de Stern duminică la Bucureşti, trompetistul Randy Brecker, a punctat şi el exact şi s-a lansat în solouri excepţional realizate, susţinute pe măsură de cei de pe scenă.

Judecând după reacţia publicului, Weckl a fost superstar-ul serii, căci, de fiecare dată când a fost prezentat, volumul şi intensitatea aplauzelor creştea exponenţial. Nu pentru că ceilalţi ar fi meritat mai puţin, ci pentru că David Weckl, cel mai cunoscut profesor de tobe din lume, a fost pentru mulţi dintre cei din sală maxima apropiere de idealul perfecţiunii în interpretare.

Au fost astfel trei zile de muzică mare, de muzică pe care cu siguranţă mult mai multă lume decât cei care o cunosc ar putea-o înţelege şi chiar gusta. Însă, pare-se, românii încă se tem de noţiunea de jazz. Muzica celor trei zile a demonstrat clar că se tem pe nedrept.

(Material realizat de Ovidiu Vanghele, ovidiuv@mediafax.ro)