Marius Tucă Show | Interviu integral. Rodica Mandache: „S-au schimbat şi lucrurile cele bune, şi cele rele şi sunt multe care te seacă”

Marius Manole: Eu nu sunt plătit pentru asta, o dată şi doi este a şasea oară când spui, adică bine, noi am tot scris, adică sunt nişte spectacole la Teatrul Naţional care nu se joacă, nu s-au jucat mult timp că ei nu au public şi ei au zis „Nu se vând Marius, sunt proaste”.

Rodica Mandache:  Mie nu îmi vine să cred că Teatrul Naţional...

Marius Manole: Nu au public, că sunt proaste.

Rodica Mandache:  Păi şi atunci de ce le-au pus?

Marius Manole: Păi asta întreb şi eu. Da, mă rog.

Marius Tucă: Zi mai departe, uite mesaje excepţionale, ca să vă citesc: Bună seara dumneavoastră şi invitaţilor, mă bucur enorm de faptul că mă uit la asemenea emisiune, nu am cuvinte, felicitări şi Marius Manole eşti extraordinar, Carina Ziana, la fel mesaje în care doamna Rodica Mandache, până să intri tu, pentru că acuma la fel deja iei toate aplauzele, noi trecem pe planul doi.

Rodica Mandache:  Poate scapă unul că data trecută aşa şi eu.

Marius Tucă: Se auzeau în căşti toate aplauzele.

Marius Manole: Da, e un conflict de generaţii.

Marius Tucă: Este adevărat sau e...?

Rodica Mandache:  Nu, că întotdeauna a fost un conflict între generaţii.

Marius Manole: De exemplu la doamna Rodica nu a fost niciodată un conflict de generaţii...

Marius Tucă: Voi aveţi o relaţie cu totul specială...

Rodica Mandache:  Dar eu am cu toţi colegii lui, de ce? Chiar cu toţi colegii lui, eu joc foarte mult cu ...

Marius Manole: Maia Morgenstern.

Rodica Mandache:  Ăştia din generaţia...

Marius Manole: Dar chiar joacă.

Marius Tucă: Şi pe la Petroşani juca cu Maia Morgenstern...

Rodica Mandache:  Am jucat cu Maia.

Marius Tucă: Şi nu ai zis până la capăt ce ţi-a zis Maia că te plângeai că nu  ştiu ce drumuri şi ai zis, Rodica ţi-a zis aia mi-a plăcut extraordinar, bucură-te că jucăm, bucură-te că suntem aici şi aşa mai departe.

Rodica Mandache:  Că la vârsta mea mai am căutare.

Marius Manole: A, cât am crezut că întrebi. Ai zis la vârsta mea mai am şi am crezut că întrebi cât.

Marius Tucă: Cât aveţi  sau ce? Câţi cotolani aveţi? Era întrebarea.

Rodica Mandache:  Câte pisici am? Am una singură.

Marius Tucă: Nu, era cotolani, nu cotoi.

Rodica Mandache:  Cotolani ce înseamnă?

Marius Tucă: Ani.

Marius Manole: E, la noi la Iaşi cotolani însemna bani de exemplu.

Marius Tucă: Ah, am înţeles, e altceva. Deci, vorbeam despre asta… diferenţa.

Marius Manole: Dacă se face teatru mai bun.

Marius Tucă: Da, Rodica a spus cu siguranţă că înainte se făcea teatru mult mai adevărat şi mai bun.

Marius Manole: Acum mă gândeam şi eu la asta. Gândeşte-te aşa Marius, că la Institutul de teatru intrau maxim şase oameni la actorie. Şase. Că erau trei facultăţi în toată…

Rodica Mandache:  În timpul tău, dar în timpul meu intrau 60 sau 75.

Marius Manole: Serios?

Rodica Mandache:  Da.

Marius Tucă: În anii 80 erau numai cinci locuri…

Marius Manole: Erau aleşi foarte bine studenţii, nu era că actoria putea să o facă oricine. Veneai, dădeai, luai, nu luai, mai făceai fără şcoală, te mai prindeai, mai făceai un particular

Rodica Mandache:  La noi au fost patru clase şi toţi sunt în Bucureşti şi eu, dacă vrei, ţi-i înşir să vezi ce grozavi sunt.

Marius Tucă: În anii 80 erau cinci locuri, pe bune.

Rodica Mandache:  Da, e adevărat. Anii 80 nu sunt nişte ani…

Marius Tucă: Aşa. Du-ţi ideea până la capăt.

Marius Manole: Erau aleşi foarte bine studenţii, nu era că actoria putea să o facă oricine. Veneai, dădeai, luai, nu luai, mai făceai, făceai fără şcoală, te mai prindeai, mai făceai un particular, mai făceai nu ştiu ce, mai faci nu ştiu ce şi eşti actor. Sigur că da, actoria e o meserie pe care poate să o facă oricine dacă vrea să o facă, că nu se mai face cu atât de multă…

Marius Tucă: Rigoare.

Marius Manole: Rigoare, profunzime seriozitate, dacă vrei. Adică acum, da, poate să fie, dar pe timpul ăla nu putea oricine voia să fie actor să fie actor. Erau rare cazurile…

Marius Tucă: Păi şi atunci zici că era o selecţie foarte credibilă.

Marius Manole: Da, şi erau rare cazurile în care cineva era neavenit în meserie. Acum sunt foarte multe cazuri de actori despre care se spune, bă, n-are ce căuta că nu e… ştii? Atunci nu prea găseai, rar. Sau mă înşel?

Rodica Mandache:  Nu, nu te înşeli.

Marius Manole: Ştii, când se năştea o actriţă, când se năştea o trupă de actori, ieşeau din facultate şi debutau, în primul rând că debutau cu roluri mari sau poate debutau într-un fel anume…

Rodica Mandache:  Nu, dar te simţeai iubit, te simţeai în atenţia tuturor.

Marius Manole: Şi lumea venea să-i vadă pe cei care au ieşit acum, cine sunt ăştia şi abia aşteptau să iasă să înflorească. Acum, ai noştri ies din facultate şi mor că se ofilesc, că n-au locuri.

Marius Tucă: De ce?

Marius Manole: Dar nu au unde să joace, adică trebuie să-şi facă singuri. Unii pot să facă asta, alţii nu pot, unii sunt lideri, alţii nu sunt, unii au bani, alţii n-au bani.

Marius Tucă: Ideea de impresariat nu există în România…

Marius Manole: Unde aţi debutat dumneavoastră?

Rodica Mandache:  La Teatrul Naţional din Bucureşti, în anul întâi.

Marius Manole: Aşa, cu ce rol?

Rodica Mandache:  Cu rolul principal şi toţi actorii mari făceau… Dar asta a fost o întâmplare.

Marius Manole: Unde a debutat doamna Mihuţ?

Rodica Mandache:  Mariana… Să ştii că noi pe urmă ne-am dus în provincie, Mariana a fost la Piteşti, nu ştiu cât, jumătate de an, după care a venit la Teatrul Giuleşti unde a făcut nişte roluri inimaginabile cu Dinu Cernescu şi pot să şi spun rolurile…

Marius Manole: Mă rog, deci erau roluri mari, adică… Tania Popa a debutat la Naţional cu Ondin.

Rodica Mandache:  Eh, mai mult de atât cât să fie?

Marius Tucă: Uite, noi discutăm de mult despre teatru, că nu facem un secret din asta, şi Marius zice un lucru cu care eu sunt de acord. Marius, de ce un director de teatru, şi nu vorbim acum despre Caramitru pentru că spune cineva că Manole are ceva să-i plătească lui Caramitru, sunt directori sau foşti directori de teatru în România care au fost 16, 20 de ani directorul unui teatru. Ţi se pare normal? Ţie, Rodica Mandache.

Rodica Mandache:  Asta dacă avem discuţia dacă mi se pare normal sau anormal, un lucru care nu trebuie făcut, da? Dar eu nu vreau să vorbim despre asta, chiar nu… şi nu cred că el are ceva împotriva lui Caramitru în felul ăsta.

Marius Tucă: Dar nu despre Marius vorbeam. Vorbeam de un principiu şi te întrebam şi mie mi se pare incredibil dacă vrei, chiar strigător la cer, cineva să fie 20 de ani, e o viaţă de om. Directorul unui teatru, da? Sau mai mult decât atât. Ţi se pare normal? Te întreb încă o dată.

Marius Manole: Nu, nu-i normal, bineînţeles că nu-i normal.

Rodica Mandache:  Nu, nu mi se pare normal pentru că oamenii obosesc…

Marius Tucă: Şi mai e chestia asta, nu apucă unul să spună… Acum Marius, pentru că e unul dintre actorii care are curaj, şi sunt de acord cu el, nu pot să fiu de acord cu chestiile politice, băi, a spus ceva, nu trebuie să spui nimic. Dar de ce să nu spui pentru că tocmai pentru asta ne-am bătut 30 de ani?

Marius Manole: La 30 de ani de la revoluţie, eu simt în jurul meu, şi în mine puţin, frică. Frică de a spune într-o instituţie publică ce simţi sau ce ţi se pare în neregulă.

Marius Manole: Asta o să o spun şi cu orice risc. Eram acum două zile, trei zile când România…

Marius Tucă: Nu trebuie să spui cu orice risc că…

Marius Manole: Ba nu, vezi?

Marius Tucă: Există risc dacă spui asta?

Marius Manole: Marius, la 30 de ani de la revoluţie eu simt în jurul meu, şi în mine puţin, frică. Frică de a spune într-o instituţie publică ce simţi sau ce ţi se pare în neregulă.

Rodica Mandache:  O frică mai mare decât acum trei ani.

Marius Manole: Acum trei ani nu spuneam aşa de vehement.

Rodica Mandache:  Nu, dar e o frică mai mare.

Marius Manole: Da? Mă rog, o fi mai mare decât acum trei ani, probabil. Marius, actorii angajaţi sunt angajaţi pe contracte determinate şi nedeterminate, da? Eh, la noi s-a ales varianta nedeterminat, adică domnul Caramitru ales ăsta nedeterminat pentru că acest nedeterminat îţi conferă ţie ca director un…

Marius Tucă: Un ascendent, posibilitatea să renunţi oricând la contract.

Marius Manole: Exact. Şi la 30 de ani de la revoluţie, colegi de-ai mei au fost chemaţi la teatru şi li s-a spus ”sunteţi norocoşi că sunteţi angajaţi, aveţi contracte determinate, atât.

Marius Tucă: Determinate?

Marius Manole: Determinate. Adică pe o perioadă scurtă. Atât.

Marius Tucă: Păi şi de ce să-ţi fie teamă să spui asta în primul rând?

Marius Manole: Ah, mie de ce? Pentru că orice observaţie pe care o faci.. sigur, n-au ce să facă, n-au mie ce să-mi facă, dar simţi atmosfera asta de… pentru că un om care stă…

Marius Tucă: Îţi pune starea ta de actor de acolo de angajat sub semnul întrebării în permanenţă.

Marius Manole: Bineînţeles. Şi nu ţi-o pune la modul că să te ţină proaspăt, viu, să nu te culci pe-o ureche, că dacă eşti… bă, poate mă dă mâine, hai să fiu cât mai… ci ţi-o pune la modul ”ai grijă ce… ai grijă, cineva te-a angajat în teatrul ăsta”.

Marius Tucă: Zici?

Marius Manole: Păi eu vă zic ce-a fost.

Marius Tucă: Da, da. Nu, întrebam pe Rodica? Adică trebuie să fii recunoscător.

Marius Manole: Da. Sau genul de replică pe care n-am să o iert niciodată ”Vă rog nu mai faceţi valuri să atrageţi atenţia asupra instituţiei”.

Marius Tucă: Dar eu spun ceva, eu cred că prin toate instituţiile de stat se întâmplă…

Marius Manole: Dar unde trăim? Şi asta se întâmplă, Marius, la 30 de ani de la revoluţie. Vă daţi seama că nu s-a schimbat nimic, că acei oameni sunt şi azi.

Marius Tucă: Marius, dar eu cred că în toate instituţiile de stat se întâmplă asta.

Marius Manole: Asta e. De ce un director de orice instituţie, ENEL, RADET, orice, de ce consideră că e un stăpân pe o moşie? De ce consideră pentru că ei sunt plătiţi de la stat ca şi mine? Adică, iertaţi-mă, pentru mine, managerii mei, directorii mei sunt nişte colegi mai mari care au funcţia de a călăuzii instituţia, dar sunt nişte colegi.

Marius Tucă: Bine, aici e vorba de sistemul de stat. E adevărat, sunt total de acord cu tine. Eu n-am lucrat niciodată la stat, ăsta e avantajul meu.

Marius Manole: Ai avut noroc.

Marius Tucă: Da, să ştii că am avut noroc. N-am lucrat nici măcar o zi la stat…

Marius Manole: Dar să-ţi fie frică la 30 de ani de la revoluţie mi se pare că au murit oameni degeaba. Degeaba.

Marius Tucă: E un motiv pentru care poţi să spui asta. E adevărat.

Marius Manole: Iar lucrul ăsta, poate să mi se… Da, zici că poate să te dea afară, să-ţi facă probleme, habar n-am, nu ştiu ce poate să-mi facă.

Marius Tucă: Hai că nu mai e chiar aşa Marius. Se poate schimba peste noapte…

Rodica Mandache:  Poţi să dai afară pe oricine, dacă eşti directorul teatrului, poţi să-l dai afară.

Marius Manole: Bine, noi acum avem contracte de muncă care sunt destul de, slavă Domnului, nedeterminate. Dar e foarte trist Marius, e foarte trist să vezi că generaţia nu a mea, generaţia care vine după mine creşte în frică şi în felul ăla în care şi ei o să-şi educe copiii mai departe. Să nu vorbiţi, să nu spuneţi, lasă tată, lasă mamă, capul plecat sabia nu-l taie, lasă mamă, ce-ţi face…

Marius Tucă: S-a trăit mulţi ani în România aşa.

Marius Manole: Mi mama aşa îmi spune ”Dar ţi-a făcut ţie ceva rău?”, nu mamă, dar e vorba de un principiu, ”Măi Marius, ţi-a făcut ţie, ţi-a luat ţie”…

Marius Tucă: Pentru că se gândeşte la tine.

Marius Manole: Ştiu, dar asta educaţie, în toată România aşa am crescut. Foarte puţini dintre noi s-au salvat.

Marius Tucă: E adevărat. S-a trăit cu un fel…

Marius Manole: Adică cum să fie supărat pe tine?

Marius Tucă: Viaţa este până la urmă să ajungi să ai un loc de muncă, să ai ce să pui pe masă.

Marius Manole: Aşa e. Mă rog.

Marius Tucă: Adică, cu principiile…

Marius Manole: Mori de foame.

Marius Tucă: Nu, nu. Asta s-a întâmplat în România. Au fost vremuri grele, iar în instituţiile statului, nu numai că sunt de acord cu tine, dar e mai rău decât atât.

Marius Manole: Să nu mai faci valuri. Cum adică să nu mai faci valuri?

Marius Tucă: Alo, sunt şefi de la instituţii de stat care taie şi spânzură ca şi când ar fi la ei acasă. Nu mai au niciun semn de întrebare, să vedem, să vorbim, avem nuanţe…

Rodica Mandache:  Ştii, era un poet, Rumi şi spune aşa că ”Frica este neacceptarea nesiguranţei. Dacă o accepţi, ea devine aventură”.

Marius Tucă: Hai, mai citeşte din foile alea.

Marius Manole: Firca este neacceptarea nesiguranţei.

Rodica Mandache:  Dacă o accepţi, ea devine aventură.

Marius Manole: Păi da, dar nu e vorba să-ţi fie frică de alţi oameni, e vorba de frica de a te arunca într-un lucru de a încerca ceva de a-ţi depăşi nişte limite. Frica, dar cum adică să-mi fie frică de un om? Mi-e frică de un criminal, dar să-mi fie frică de un om care conduce o instituţie?

Rodica Mandache:  Măi, a spus ceva , cineva atunci când…?

Marius Manole: Eu, da.

Rodica Mandache:  Tu… Nu tu, ţi-ai luat rolul ăsta şi…

Marius Manole: Rodica, cum să zică? Dar dumneavoastră aţi spune? Când îţi spune… Cum să zică? Păi, în primul rând că au tăcut, au ieşit de acolo… ce să zică? Ce să zică, doamna Rodica?

Rodica Mandache:  Uite, vezi, la Teatrul Mic e o trupă, cred că cea mai bună trupă din Bucureşti tânără, şi la un moment dat s-a anunţat că o să fie un concurs pentru… Ca ei nu joacă cred că în niciun teatru asemenea roluri. Au fost atât de speriaţi, atât de răvăşiţi că erau puţi în situaţia asta. Au dat concursul, au intrat, pentru că şi jucau în câte cinci, şase spectacole şi erau buni. Dar chiar şi ei, care au alt regim, şi ei au fost speriaţi, să spun umiliţi. Pentru că în această meserie, actorul are în dulapul ăla al lui…

Marius Tucă: În arsenalul lui, ziceai bine.

Rodica Mandache:  Are umilinţă pe care trebuie să o transforme. O iei, o procesezi şi o transformi.

Marius Manole: Eu sunt foarte de acord, mai ales în situaţia în care…

Rodica Mandache:  Mai înainte vorbeam de rege, cât a fost de umilit în toţi anii ăştia pentru că noi trăim toate greutăţile, vin din cei 45 de ani de după…

Marius Tucă: De comunism.

Rodica Mandache:  Un actor trebuie să fie iubit. Iubirea are mai multe forme. Iubirea înseamnă că îi dai să joace…

Rodica Mandache:  Sigur. Când s-a distrus tot şi atunci noi încercăm acum să refacem. Şi se refac alte…

Marius Manole: Ca să vezi ce înseamnă frica, iertaţi-mă că mi-am adus aminte un lucru foarte important, la noi Mişu Călin care a spus nişte lucruri ştiţi că a spus nişte lucruri, nu ştiu dacă a jignit sau, mă rog, care este într-o instituţie publică un avertizor de integritate când faci asta. Devii, da… Este dat în judecată.

Rodica Mandache:  Da, dar a spus urât. Trebuia să aibă grijă şi să vorbească frumos, exact cum ţi-am spus.

Marius Manole: Este un proces, o să vadă ce-o să se întâmple. Dar ca idee. Trăim…

Rodica Mandache: Tu ştii cum vorbeşti cu mine când eu greşesc? Faci ”doamna Rodica, dar nu cred că e bine, nu cred că e frumos”. Deci îţi pui o pedală undeva. Hai să zic că mă iubeşti, şi atunci pui lucrul ăsta…

Marius Tucă: Nu cred că e cazul, dânsul nu prea are sentimente de felul acesta, e foarte… străin şi rece.

Rodica Mandache:  Eh, atunci mi se pare mie.

Marius Manole: Doamna Rodica, încerci o dată cu iubirea, a doua oară cu iubirea, dar a patra oară nu mai poţi. A patra oară îţi dai seama că din partea aia nu vine niciun fel de iubire. Şi atunci faci ceva, faci cumva.

Marius Tucă: Nu, nici nu trebuie să te iubească.

Marius Manole: Dar n-am nevoie, Doamne fereşte! Nu am nevoie să mă iubească. Trebuie să fie corect şi să-şi facă treaba.

Rodica Mandache:  Nu se poate. Un actor trebuie să fie iubit. Iubirea are mai multe forme. Iubirea înseamnă că îi dai să joace…

Marius Manole: Grijă poate să fie. Asta nu pot eu să mă plâng vreodată.

Rodica Mandache:  Păi înţeleg că tu faci pentru ceilalţi.

Marius Manole: Eu nu fac pentru mine.

Marius Tucă: ”Este adevărat ce spune Marius Manole, cu frica de a comenta, uşor, uşor ne întoarcem la comunism. Din moment ce se stă în funţii aşa de mult, acolo se dezvoltă un mod totalitar fie că le place să audă asta, fie că nu. ” Păi şi ăsta e un motiv, apropo de mandate de 20 de ani, când unul se apucă să spună ceva, nu se apucă niciodată, n-are curaj pentru că ştie că poate să spună şi directorul sau cine conduce instituţia stă 20 de ani. Şi atunci tu de ce să te apuci când ai locul tău acolo, mai bun, mai călduţ, un loc acolo, carte de muncă să vorbeşti când ştii că directorul nu se schimbă 20 de ani indiferent de orice.

Marius Manole: Şi circulă tot timpul şi fantasma asta că ”eh, are pe cineva în spate”.

Marius Tucă: Are pe cineva în spate?

Marius Manole: Da, e chestia asta, tot timpul, când un director de undeva e aşa ”e, are pe cineva”.

Rodica Mandache:  Păi se are pe el în spate, ce să mai.

Marius Manole:  Păi tocmai, cam pe cine ar putea să aibă în spate? Pe Dumnezeu, pe cine să-l aibă în spate. Are pe cineva în spate şi totu-i aşa, la nivelul ăsta.

Marius Tucă: Hai că a devenit aproape dramatic.

Rodica Mandache:  Şi uite ce lucruri frumoase avea doamna Rodica.

Marius Tucă: Şi dânsa şi-a notat foarte mult.

Rodica Mandache:  Ba da, uite, că voiam să spun, puteam răspunde. Fernando Pessoa, ”Din tot rămân trei lucruri. Certitudinea că trebuie să începi, certitudinea că va trebui să continui, certitudinea că vei fi întrerupt înainte să termini. Dar fă din întrerupere un nou drum, fă din cădere un pas de dans, fă din frică o scară de vis, un pod peste care să treci şi să cauţi din nou o întâlnire”. O comunicare.

Marius Tucă: Îţi vine să plângi la sfârşit. Bine, dacă îl întrebi pe Marius cine e Pessoa, dar nu e cazul să-l întrebăm…

Rodica Mandache:  Ba ştie, ştie.

Marius Manole: Fernando.

Marius Tucă: Fernando Pessoa. Da, a ştiut. Foarte frumos, hai, mai citeşte din paginile alea ca la cenaclul literar. Noi stăm şi ne uităm…

Rodica Mandache:  Ce ne lipseşte. Adrian Păunescu. ”N-aveţi la dumneavoastră-n farmacie / Medicamente, boala să-mi luaţi, / Un singur leac îmi trebuieşte mie, / Să-i pot vedea pe ceilalţi vindecaţi! / Această boală, e o boală rară, / Această boală e o boală grea, / Această boală se numeşte Ţară! / Şi leacul este ea şi numai ea!”

Marius Tucă: Te rog, te rog, hai că eşti în formă. Cât mai e, mai dăm un minut pentru cenaclu.

Marius Manole: Am şi eu o poezie.

Marius Tucă: Ia zi-o.

Marius Manole: O zic?

Marius Tucă: Da, te rog.

Marius Manole: Bine. Se cheamă, e o poezie pe care o ştiu de la Florentina Ţilea, colega mea, pentru că a avut-o la facultate. E Nichita Stănescu şi se cheamă ”Din nou noi” şi e despre ce trăiesc eu acum. Zice aşa: ”Bun, dar cu noi cum rămâne? / Ei au fost mari, tragici, sfinţi... / Ei au mâncat pâine, / părinţilor noştri le-au fost părinţi. / Dar noi, dar cu noi?... / Lor le-a fost frig, au pătimit, / au mers prin zăpadă, prin noroi, / au murit şi s-au nemurit. / Noi trăim, cu noi cum rămâne? / S-a hotărât ceva? S-a hotărât? / Când anume şi ce anume? / Suntem, dar ne este urât!

Marius Tucă: A rămas cu gura căscată, ăsta a fost efectul. Bravo! Ai rămas cu gura căscată, ai lăsat-o…

Rodica Mandache:  Păi o spun şi eu şi voiam să o… dar el o spune mai bine.

Marius Tucă: O spui şi tu? Ia, spune-o tu să vedem cum…

Marius Manole: Are nişte poezii atât de frumoase.

Marius Tucă: Da? Hai.

Marius Manole: Cele mai frumoase poezii.

Marius Tucă: Hai Rodica, hai că vine Crăciunul peste noi şi ne dă afară din studio.

Rodica Mandache:  O poezie a unui… Nu, dar vezi, că am vrut să vorbesc despre o mulţime de lucruri. Dorina Chiriac a scris la un moment dat după spectacolul vostru, de aia merită şi a spus.. ”Am ieşit din scenă cu rochiţa de fetiţă, udă cu gheb în spate, obosită şi am văzut o fată, tânără care mă privea şi avea privirea mea de la sfârşitul spectacolului. Şi am sărutat-o, m-am uitat la ea şi ea a plecat spre casă fericită şi eu am dus bătrânul ăla trup acasă, m-am dus şi am zis <<Merită, de aia merită>>”. Şi în general tot ce scrie Dorina este extraordinar.

Marius Manole: Da, a scris acum o poezie atât de frumoasă. N-am eu curaj să o citesc.

Rodica Mandache:  De ce?

Marius Tucă: De ce?

Marius Manole: Pentru că nu mă pricep eu la citit poezii şi ea scrie foarte…

Rodica Mandache:  Dar nu trebuie decât să o citeşti.

Marius Tucă: Exact. Nu trebuie să o interpretezi. 

Marius Manole: Dacă o găsesc, în primul rând. N-aţi citit ultima poezie a ei?

Rodica Mandache:  Ba da.

Marius Tucă: Dar eu am citit-o, e foarte frumoasă. Mai citeşte şi tu Rodica până mai răspund şi eu la mesaje de la fanii mei din reţea, vezi la foaia 53 ce…

Rodica Mandache:  O mulţime de lucruri am. Şi am vrut…

Marius Tucă: Dar când le scoţi? Noaptea pe astea sau când, dimineaţa?

Rodica Mandache:  Astăzi dimineaţă le-am făcut.

Marius Manole: La ora cinci când mă sună pe mine şi mă întreabă ”Dormi? Nu, doamna Rodica, nu”

Marius Tucă: La cinci dimineaţa te sună?

Marius Manole: Mai demult, acum nu mă mai sună.

Rodica Mandache:  Am scris 20 de pagini şi n-am avut timp să scriu chiar tot.

Marius Tucă: Păi, hai, citeşte ceva din paginile alea. Hai că vine Crăciunul.

Marius Manole: ”Pe mine m-a alcătuit un creator aşa de pot trăi numai murind în fiecare zi. Mor de mai multe ori pe zi, chiar dacă nu mă ştie nimeni muribundă. Am construit în timp un personaj pe care îl trăiesc de ochii lumii, îl arăt viu şi întreg la oameni, că oamenii se împart în vii cu vii şi morţi cu morţi, iar vii nu vorbesc cu morţii nici de frică. Pe aici, pe planeta asta, nu mă arăt moartă lor că fug. Pe mine m-a alcătuit un creator de pe o planetă nedescoperită, care e de Soare mai apropiată în galaxie, e o planetă scrum pe care se vor descoperi în viitor urme de moarte, iar eu voi fi trimisă înapoi acolo să mor restul vieţii liniştită. Asta, desigur, dacă nu voi învia, că se întâmplă accidente. Am să mai mor pe aici, pe ascuns până în ziua aia când mi se va descoperi planeta şi atunci o să ajung şi eu într-un sfârşit acasă. O să las naibii personajul viu, acolo, pe planeta mea, lumea îşi ţine ochii închişi, că toţi se uită numai înăuntru. Aici eu m-am născut pe pat de moarte, dar nu vă îngrijoraţi, dar nu vă îngrijoraţi că locul meu era, de fapt, în altă parte. Pe mine m-a alcătuit un creator aşa de…”

Marius Tucă: Superbă. Absolut superbă. Ţi-e ciudă că n-ai scris tu asta, nu?

Marius Manole: Da, eşti invidios că…

Rodica Mandache:  Nu, eu sunt o mare consumatoare de tot ce scrie Dorina. Nu numai poezii. Când face portrete. I-a făcut lui Istvan…

Marius Manole: Ah, şi i-a scris cineva, i-a scris ”Ah, cu puţină lipsă de clişee, era chiar un poem reuşit”, şi ea a zis ”Lăsaţi că şi lipsa de clişee tot un clişeu e”.

Marius Tucă: Corect. Cu ce ne alegem după…

Marius Manole: Şi i-a spus lui Istvan…?

Rodica Mandache:  I-a făcut un portret.

Marius Manole: Ah, da, ştiu, da, da.

Marius Tucă: Cu ce rămânem Rodica, Marius după 30 de ani de democraţie, de libertate, cum vreţi să o numiţi, de tranziţie? Care sunt lucrurile esenţiale cu care rămânem după 30 de ani? Hai, că în seara asta suntem pe sobru, dramatic şi aproape…

Rodica Mandache:  Nu, e o întrebare şi dacă putem răspunde, răspundem. E un gol, e undeva un gol pe care îl simţi tot timpul şi este dureros pentru că aşa cum am spus la începutul emisiunii, mi-am dorit şi am sperat că o să se schimbe lucrurile rele, că o să rămână cele bune. S-au schimbat şi cele bune şi cele rele şi sunt multe care te seacă şi…

Marius Manole: Dar în acelaşi timp am câştigat libertatea de a putea să încercăm multe lucruri, pe care altă dată nu le puteam încerca. Am câştigat faptul că putem descoperi lumea.

Rodica Mandache:  Voi nici nu ştiţi ce înseamnă asta, că mâine pot să-mi cumpăr bilet şi pot să mă duc la Cortina d'Ampezzo.

Marius Manole: Nu ştiu, eu, într-adevăr, nu ştiu.

Rodica Mandache:  Pot să mă duc la Cortina d'Ampezzo şi să stau patru zile şi să mă bucur de…

Marius Manole: Eh, nu toată lumea poate să facă asta, dar oricum, acum se poate.

Rodica Mandache:  Ba eu cred că poate toată lumea. Nu-şi permite toată lumea.

Marius Manole: Nu-şi permite toată lumea. Mişu scria, apropo de revoluţie, o chestie atât de haioasă…

Rodica Mandache:  Cine?

Marius Manole: Că în timpul revoluţiei s-a întâlnit cu tatăl lui. În toată vâlvătaia aia s-a întâlnit cu tatăl lui şi, fericiţi că s-au văzut, că-s vii, că-s acolo, taică-său s-a oprit şi a zis ”Ce faci? Fumezi?”, că era cu o ţigară în gură. Da, era sfârşitul lumii şi taică-său a rămas şocat ”Ce faci? Fumezi?”. Mi s-a părut foarte drăguţ.

Marius Tucă: E o metaforă până la urmă, apropo de… în toată revoluţia, tot ce se… toată lumea în schimbare, tot chestia particulară, relaţia tată- fiu… Mai aveţi ceva de citit din paginile alea care sunt…?

Rodica Mandache:  Pot să citesc…

Marius Tucă: Dar vorbiţi liber doamna Rodica. Ah, şi mai avem o chestiune, faptul că noi suntem într-un studio aici şi vorbim că nu ne interzice nimeni să facem chestia asta.

Marius Manole: Da, vorbim despre tot.

Marius Tucă: Putem şi nu avem, măcar noi trei, avem libertatea de a spune ce credem, de a gândi şi de a spune în acelaşi timp, nu ne opreşte nimeni, lucru care este esenţial.

Rodica Mandache: E vorba că asta este o meserie în care îţi doreşti să joci doreşti să fii căutat, doreşti să fii folosit şi pe urmă vin şi banii şi respectul şi aşa mai departe. Dar în primul rând vrei să joci

Rodica Mandache:  Eu vreau să fiu mediocră acum. Mi-aduc aminte că eram în turneu şi am fost de faţă când un om care  făcea plăcinte şi umbla pe toate plajele cu maşina, deci muncea mult…

Marius Tucă: Ah, era vară, pe litoral.

Rodica Mandache:  Muncea mult, mult de tot, a fost luat la ilicit, aşa se chema atunci… Eh, uite, e un lucru… poţi să lucrezi în 20 de locuri şi nimeni nu spune…

Marius Tucă: Eh, nu mai e aşa, nu mai că scoate acum Guvernul, ăsta cu salariul…

Rodica Mandache:  Păi la stat.

Marius Tucă: Păi la stat.

Rodica Mandache:  Păi la stat, dar el nu lucra la stat.

Marius Tucă: Dar de ce să nu se poată? Întreb şi eu.

Rodica Mandache:  Nu ştiu, poate că sunt nişte legi, poate că…

Marius Manole: Într-un fel e drept, într-un fel e nedrept şi la asta.

Marius Tucă: De ce? Hai să spun ceva. Uite, cazul Rodicăi, da? Să spunem că e la pensie, da? De ce în afară de pensie n-ar putea să ia şi din altă parte, să fie angajată la un teatru.

Marius Manole: Dar nimeni nu spune, poţi să iei bani în colaborare.

Marius Tucă: De ce să nu fii angajată dacă meriţi asta? Că nu înţeleg. Pentru că mai ai ceva. Deci ăia care sunt tineri şi sunt angajaţi la stat, la teatru, şi care nu joacă nimic cinci ani să ia salariu.

Marius Manole: Oh, sunt multe nereguli Marius. Ideea ar fi să fie angajaţi la stat şi să joace.

Marius Tucă: Da.

Marius Manole: Şi de asta să se ocupe…

Marius Tucă: Păi, şi ea dacă ar fi angajată la stat, chiar dacă ia pensie, ar juca. Pentru că ea joacă, în câte spectacole?

Rodica Mandache:  Cât el.

Marius Manole: E adevărat. Douăzeci şi..

Rodica Mandache:  Ei, douăzeci… optzeci…

Marius Tucă: Păi şi Rodica de ce să piardă atât de mulţi bani, să primească doar pe colaborare?

Marius Manole: Dar n-ar pierde bani, înţelege că poţi să joci pe colaborare…

Rodica Mandache:  Dar nu e vorba acum de bani, e vorba că asta este o meserie în care îţi doreşti să joci doreşti să fii căutat, doreşti să fii folosit şi pe urmă vin şi banii şi respectul şi aşa mai departe. Dar în primul rând vrei să joci. Dar eu îmi aduc aminte că eram cu o actriţă şi m-a chemat Boroghină la Festivalul Shakespeare şi eu zic ”Nu pot să mă duc, uite-te şi tu ce am” şi i-am arătat o listă de pe luna aceea. Şi ea a luat o pagină goală şi a spus uite-te şi eu câte spectacole am. Era o actriţă foarte bună, foarte, foarte bună şi care nu juca nimic.

Marius Tucă: Dar de ce se întâmplă asta? Cum ajunge un actor foarte bun să nu aibă niciun spectacol? Ţine de? De ce ţine?

Rodica Mandache:  De o neputinţă de a fi director. O neputinţă şi un cinism.

Marius Tucă: De a fi director?

Rodica Mandache:  De a fi director, da. Pentru că un director… tu eşti director la un teatru. Şi ce am? Zece actori în linia întâi, nu prea sunt, hai cinci. Zece în linia a doua, zece în…

Marius Tucă: Ah, nu era distribuită în niciun spectacol. Dar de ce să facă un director asta?

Marius Manole: Dar tu nu-ţi imagina că într-un teatru oamenii nu joacă că ei nu vor.

Marius Tucă: Dar nici nu pot să-mi imaginez faptul că primii actori nu sunt distribuiţi.

Marius Manole: Care actori?

Marius Tucă: Cei mai buni, linia întâi de care vorbea Rodica Mandache.

Marius Manole: Bine, linia întâi joacă, noi nu vorbim de linia întâi. Rar se întâmplă ca…

Marius Tucă: Sau linia a doua, de exemplu de ce să nu joace?

Rodica Mandache:  Nu totdeauna joacă nici linia întâi.

Marius Tucă: Trebuie distribuiţi. Până la urmă nu vine un regizor şi spune despre ce feluri de actori are nevoie?

Marius Manole: Ba da, Marius, dar tu trebuie să ai grijă ca în casa ta… când te chem în casa mea, eu o să te rog să faci o plăcintă cu ce am eu în casă, cu ouăle mele, cu făina mea, cu… da? Nu o să-ţi spun că mai ia cu împrumut…

Marius Tucă: Da, Marius, dar şi tu joci în spectacol la Teatrul Naţional, unde pe scenă, lângă tine, sunt foarte mulţi colaboratori care joacă şi care nu sunt angajaţi ai teatrului.

Rodica Mandache:  Nu prea mai sunt colaboratori. Vreau să spun că ieri am primit, când am fost la Moş Crăciun, acolo…

Marius Tucă: De aia nu ai venit la masă? Că ai fost la Moş Crăciun?

Rodica Mandache:  Am primit o ofertă…

Marius Tucă: Am avut nişte specialităţi…

Rodica Mandache:  Să joc la alt teatru, la unul la care încă nu am jucat. Dar, zic, o să pot acum cu condiţiile astea? Au spus ”nu poate să joace altcineva”. Eh, să ştii că sunt foarte mulţi actori despre care poţi să spui nu poate să joace altcineva. Sigur, sunt doi, trei care pot să joace, dar faptul că mi-au spus, eu joc… nu mai ştiu pe unde să… nu? E mult. Dar faptul că mi-au spus că toată lumea a spus imediat, că partenerul a zis nu poate să joace altcineva, că regizorul, că directorul, că toţi au spus…

Marius Tucă: Nu te mai lăuda, te lauzi de zece minute.

Rodica Mandache:  Dar nu mă laud, îţi spun ceva…

Marius Tucă: Ce zice,  ”Săracii, să nu se obişnuiască prea tare cu studiourili”.

Marius Manole: Dar deja nu mai vreau să plec pentru că am de pus nişte subiecte în discuţie. Mergeţi la o cafea şi lăsaţi camerele. Marius şi ce…? Apropo de legea asta, că tu spui de ce nu e bine ca un actor să fie aşa şi aşa.

Marius Tucă: Dar nu numai un actor, în general.

Marius Manole: E foarte bine, e foarte bine ce spui tu, dacă n-am trăi în România. Toate lucrurile astea, toate legile astea, ele nu sunt rele, ele sunt bune, doar noi românii le aplicăm greşit. De aia, pentru că legile astea lasă loc abuzurilor.

Marius Tucă: Şi atunci să nu mai existe legile astea?

Marius Manole: Atunci trebuie făcute nişte legi care să nu mai te mintă.

 

Marius Manole: În România sunt foarte puţine cazuri de oameni profesionişti care rămân pentru că sunt profesionişti. De cele mai multe ori sunt nişte atârnători.

Marius Tucă: Bănuiesc că sunt oameni care au ieşti la pensie, au peste 60 de ani sau care e vârsta de pensionare, şi ei sunt profesionişti excepţionali şi oricând prin…

Marius Manole: Nu. Îţi dau eu zece cazuri în care nu.

Marius Tucă: Şi eu pot să-ţi dau în care sunt.

Marius Manole: Păi asta zic.

Marius Tucă: Păi şi ce facem acum?

Marius Manole: Nu ştiu ce facem.

Marius Tucă: Haide să fie ca tine să nu fie ca mine. Adică de ce oamenii ăia care sunt … dar de ce…? De ce să fie dezavantajaţi oamenii ăia care oricând pot să lucreze oriunde, să fie angajaţi pentru că sunt profesionişti adevăraţi, pentru că vine unul să dea o lege împotriva lor. Păi îi dau în judecată.

Marius Manole: Păi nu ştiu. Eu acum sunt conştient că o să ajung bătrân şi o să am şi eu nevoie de chestia asta.

Marius Tucă: Dar eu nu mă gândesc neapărat la ideea de bătrâni. Eu mă gândesc în ideea de om, de profesionişti care în continuare pot fi foarte buni.

Marius Manole: În România sunt foarte puţine cazuri de oameni profesionişti care rămân pentru că sunt profesionişti. De cele mai multe ori sunt nişte atârnători.

Marius Tucă: Care sunt ăia?

Marius Manole: Ce vrei? Să-ţi dau o listă?

Marius Tucă: Da.

Marius Manole: Eh, o să-ţi dau.

Rodica Mandache:  În ce meserii?

Marius Manole: În multe meserii.

Marius Tucă: Nu ştie ce să spună, şi spune în multe meserii…

Marius Manole: Pentru că de aia se ajunge.. că oamenii.. se perpetuează aşa… păi se ajunge să… Off! Marius, mă faci să… De aia nu se poate schimba nimic. Pentru că oamenii ăia, după ce termină, rămân în continuare…

Marius Manole: Dar din start interzici unor oameni să fie angajaţi undeva doar pentru că unii nu merită să fie angajaţi.

Marius Manole: Eu sunt de acord să ai pensie şi să vii în colaborare, pe contract de colaborare în orice instituţie de stat vrei tu.

Rodica Mandache:  Dacă e nevoie de tine.

Marius Manole: Dacă e nevoie de tine. Şi atunci eu nu o să-mi permit să aduc un om prost, că trebuie să-l plătesc. Şi o să aduc în colaborare, dar un om bun.

Marius Tucă: Dragul meu, tu spui că sunt unii care nu au ce să caute când sunt la pensie şi sunt angajaţi.

Marius Manole: Da.

Marius Tucă: Păi poate să-i angajeze pe colaborare.

Marius Manole: Pe meseriile alea nu poţi să angajezi pe colaborare.

Marius Tucă: Cum adică, păi aş acum…

Marius Manole: Nu, nu poţi.

Marius Tucă: Cum sunt pe contracte aşa angajează şi pe colaborare. E acelaşi lucru, Marius. E o situaţie care pleacă de la metehnele celor 30 de ani. Că ne-am obişnuit ca să fie angajaţi pilele, relaţiile şi aşa mai departe.

Marius Manole: Ştiu. Despre asta e vorba.

Marius Tucă: Pe chestie de partid, că vine un partid şi schimbă inclusiv femeia de serviciu dintr-o şcoală.

Rodica Mandache:  În democraţie un şef mare, un şef adevărat, un şef bun, nu-l naşte decât întâmplarea.

Marius Tucă: Adică? Nu-i adevărat. De ce spui asta?

Rodica Mandache:  Pentru că aşa e.

Marius Tucă: Cum adică un şef mare… nu, poate să fie un om…

Rodica Mandache:  Un director bun…

Marius Manole: Aţi mâncat acasă, este?

Marius Tucă: N-am mâncat că şi mie mi-e foame, mergem, da? E aproape Crăciunul…

Rodica Mandache:  Ce măi?

Marius Tucă: Poţi să spui o poveste legată de Crăciun? Frumoasă?

Rodica Mandache:  Dar să zică ăsta întâi.

Marius Tucă: Să zică ăsta întâi. Domnul ăsta.

Marius Manole: Legată de Crăciun?

Rodica Mandache:  Să zică domnul ăsta întâi.

Marius Manole: N-am nicio poveste legată de Crăciun.

Rodica Mandache:  Una frumoasă.

Marius Tucă: Uite, o să zic eu una. Pentru că m-am dus la un moment dat, acum vreo 10 ani, să fac un interviu cu Radu Beligan. Acasă la Radu Beligan. Cu fotoreporter, cu încă o colegă, cu reportofonul… ŞI am început să fac interviul. Ştii casa, că ai fost de multe ori, cred că am fost şi amândoi. O casă ca o bibliotecă, o casă cu mobilă veche, frumoasă…

Rodica Mandache:  O casă care semăna cu el.

Marius Tucă: O casă care semăna cu el. Era frumoasă de la un capăt la celălalt. Inclusiv oamenii care stăteau acolo, de la nepoţi, familie, copiii, Mona, toată lumea era de acolo. Că nu era nimic la voia întâmplării. Şi încep să fac interviul şi începe la un moment dat să povestească, Radu Beligan, cum a luat coroniţă şi că, din întâmplare semăna cumva cu Moromete, povestea lui Marin Preda, şi vine acolo taică-său şi ia premiul, află atunci că a luat premiu şi când povestea îşi aduce aminte că nu aveau bani nici măcar să ia o gogoaşă, o pâinică, ceva, şi era u morţi de foame. Şi a început să plângă maestrul Radu Beligan, să mă ierte de acolo de unde e că spun, cred că e prima dată când spun asta. Şi a început să plângă şi s-a întâmplat asta, eu am crezut că şi joacă un pic, dar e şi amintirea puternică. Nu. Aproape o jumătate de oră nu am putut că facem nimic pentru că plângea. Plecând de la amintirea aia care era legată de succes, dar şi de sărăcie, de puritate. Şi… Stai că acum îmi vine mie să plâng. Cu greu am reluat interviul după aproape o jumătate de oră. Am făcut un interviu, cred că unul dintre cele mai bune interviuri pe car ele-am făcut eu vreodată şi, cu toată modestia, am făcut multe. Meseria asta m-a făcut atât de câine şi atât de rece şi atât de distant, încât nu mi s-a clintit nici măcar… cum să zic, un semn pe faţă că sunt empatic cu el, cu toate că pe dinăuntru eram acolo. Absolut deloc. Şi mă minunam şi ziceam că deja meseria asta m-a dezumanizat că eu nu mai pot să fiu empatic, de fapt să reacţionez firesc. Când un om plânge în faţa ta cu o amintire atât de frumoasă şi era atât de vie, descria în amănunt, puteţi să căutaţi interviul, cum s-a întâmplat şi aşa mai departe şi zic, Doamne, dar eu nu mai sunt.. nu mai pot reacţiona. Se termină interviul, mulţumesc şi plec. Acum e mai greu să povestesc. Şi ajung în scara blocului. Era în decembrie pentru că era născut în decembrie, cred că făcea 90 de ani.

Marius Manole: 14 decembrie.

Marius Tucă: Şi ajung în scară, plecase fotoreporterul, plecase toată lumea, am plecat ultimul, mi-am luat la revedere…

Marius Manole: Şi te-a lovit.

Marius Tucă: Da, şi în scară acolo, începuse să ningă afară, am început să plâng şiroind, deci, nu mai eram eu. Şi întâmplător, că eram în scară, eram înăuntru nu puteam să ies că plângeam, a trecut o doamnă prin faţă pe acolo şi m-a văzut, s-a uitat la mine şi nu-i venea să creadă şi m-a întrebat ”E ceva? S-a întâmplat ceva? E în regulă? Domnul Tucă, m-a şi recunoscut, pot să vă ajut cu ceva?”. ŞI am stat cred o jumătate de oră şi am plâns acolo, până când mi-am dat seama că pot să merg mai departe. Deci nu eram chiar aşa de dezumanizat, numai că nu se întâmplase.

Marius Manole: Erai impresionist.

Marius Tucă: ŞI atunci am simţit pentru prima dată că altcineva decât părinţii mei a fost Moş Crăciun. Radu Beligan.

Rodica Mandache:  Măi băieţi, măi băieţi. Ia zi şi tu, hai.

Marius Manole: Eu nu am, chiar de Crăciun nu am.

Rodica Mandache:  Dar ce? Tu eşti mai prost?

Marius Manole: Dar nu am.

Marius Tucă: Şi am şi scris atunci.

Rodica Mandache:  Dar n-ai fost de Crăciun niciodată acasă?

Marius Manole: În fiecare…

Rodica Mandache:  Păi atunci spune şi tu.

Marius Manole: O dată am ajuns acasă după mai mult timp, aşa, de când eram în Bucureşti, şi am considerat să fac un cadou părinţilor să nu mai cumpăr prostii de care nu au nevoie şi să pun sub brad, într-un cadou o anumită sumă de bani. Şi mama a zis ”Ce e aia?”. Zic ”Caută, caută” şi s-a uitat acolo, a văzut suma şi a zis …nu ştiu câţi lei. ”E, mai pune un zero, mai numără o dată”. Şi când a mai numărat o dată şi a văzut cât era, ea e bolnavă de inimă, i s-au învineţit buzele şi era să moară. Deci era să-mi omor mama.

Marius Tucă: Ce cadou frumos i-ai făcut tu.

Marius Manole: Noroc că avea nu ştiu ce în casă care îi trebuia ei. Şi era să-mi omor mama făcându-i un cadou de Crăciun.

Marius Tucă: Foarte frumos Marius, bravo.

Marius Manole: Amintiri din cripta morţii.

Marius Tucă: Doamne fereşte. Doamna Mandache sunteţi datoare cu o poveste.

Rodica Mandache:  Uite, există un scriitor Ion Pilat şi soţia lui se numeşte Monica Pilat. Şi a fost în închisoare politică. Şi când a ieşit din închisoarea politică a venit acasă. Şi de îngrijit, o îngrijea mama ei. Era foarte bolnavă şi mama i-a adus să mănânce dovlecei… nu ştiu cum se cheamă în italiană…

Marius Tucă: Zucchini.

Rodica Mandache:  Da. I-a adus să mănânce, ea a spus că nu poate. Până la urmă a mâncat puţin şi a început să plângă în hohote. Mama s-a speriat şi a întrebat dacă îi e rău dacă s-a întâmplat ceva şi într-un târziu, printre hohotele de plâns, ea a zis ”Sunt cu gustul vieţii, am simţit gustul vieţii”.

Marius Tucă: La zucchinii ăia, la dovleceii ăia. După câţi ani?

Rodica Mandache:  I-au venit…

Marius Tucă: Amintirile.

Rodica Mandache:  A vieţii. Exact cum a spus ea. Noi aveam o casă foarte frumoasă la Iaşi…

Marius Manole: Iar începe…

Marius Tucă: Cu firida, mânca peşte cu dulceaţă de gutui…

Rodica Mandache:  Între carne şi peşte se mănâncă dulceaţă ca să nu…

Marius Tucă: Casa era cu firidă sau cu ce?

Rodica Mandache:  Dar să ştii că nu eram săraci. Marchiză.

Marius Tucă: Cu marchiză, băi, frate.

Rodica Mandache:  Şi de Crăciun veneau mulţi prieteni ai părinţilor mei şi se dansa. Toată lumea dansa.

Marius Tucă: Seri dansante, cum era pe vremea aia.

Rodica Mandache:  Era o casă mare. Toată lumea dansa, se bucurau să danseze. Şi cel mai frumos moment pe care… noi eram patru copii… pe care-l aşteptam era ca mama şi tata să danseze.

Marius Manole: Şi dansau?

Rodica Mandache:  Da. Şi erau frumoşi şi dansau şi se bucurau. Şi, nu ştiu cum, cred că ne plăcea pentru că uitau de noi, noi stăteam şi ne uitam şi uitau de noi, atunci se regăseau. Deci o dată pe an, de Crăciun, când dansau cu toţi prietenii, uitau de noi.

Marius Manole: Frumos.

Marius Tucă: Uite, am găsit textul pe  l-am scris atunci, n-are legătură cu povestea, dar mi-am adus aminte. La mine a venit Moş Crăciun, l-am văzut, m-am întâlnit cu el, ba chiar am vorbit, de fapt am fost eu la el acasă. Bucuros de oaspeţi ne-a lăsat să-i fotografiem casa, ba mai mult, să facem poze cu el, să le arătăm celor care pun la îndoială existenţa lui, m-a primit şi după prima atingere şi îmbrăţişare de bun venit, sufletul meu s-a deschis aproape fără să vrea, înseninându-se dintr-odată şi încet, încet, privindu-mă am avut ca într-o minune să-mi găsesc liniştea. Avea o pisică tare frumoasă şi tărcată care abia a aşteptat să-şi facă culcuşul pe paltonul meu şi pe fular. m-am limpezit şi lângă el toate celelalte ale lumii deveniseră derizorii, pereţii casei lui erau numai cărţi şi poze, înfăţişându-se când mai tânăr, când om mare viaţa lui întreagă era acolo. Trăia parcă de la începuturile lumii, dăruind zi de zi, an de an, iar atunci când a început să-mi povestească din ea am simţit că mă cotropeşte cu totul lumina şi m-am abandonat în mâinile lui, în povestea lui, în viaţa lui, plutind şi minunându-mă de ceea ce văd şi aud, fără să mai am greutate, fără să mai am vârstă sufletul meu s-a întors în copilul care am fost ascultându-l cuminte şi curat pe acest Moş Crăciun al României Radu Beligan.

Rodica Mandache:  Foarte frumos.

Marius Tucă: Erau alte vremuri, da.

Marius Manole: Hai să mergem.

Marius Tucă: Să mergem. Hai, rămâi tu în studio aici cu băieţii? Mai daţi o cafea…

Rodica Mandache:  Dar pot să rămân şi singură.

Marius Tucă: Păi nu, dar trebuie să te filmeze cineva. N-are pe robot, să pună pe robot. Vrei să rămâi pe pilot automat singură aici?

Marius Manole: Nu, dar să-i spui serios: trebuie să filmeze cineva… Păi, să spunem oamenilor Crăciun fericit, sărbători fericite, frumoase şi să le spunem că ne-am gândit totuşi de la anul, o dată pe lună cel puţin… Pot să spun ceva important?

Rodica Mandache:  E mai frumos ce spun eu.

Marius Manole: Ţi-am zis să nu o inviţi?

Rodica Mandache:  Ei, gata, hai spune.

Marius Manole: Ce spuneaţi mai frumos totuşi?

Rodica Mandache:  Că dracul întreabă în fiecare…

Marius Tucă: Doamne fereşte. … N-a consumat nimic, fratele meu.

Marius Manole: Ne-a făcut de ruşine, peste tot, în toată ţara.

Marius Tucă: Noi, să ştiţi, că ne ducem la un local de lux din centrul capitalei.

Rodica Mandache:  Eu postesc.

Marius Tucă: Dar vă dau numai post şi rugăciune, doamna Rodica, vă dau la post şi rugăciune de nu puteţi să-l duceţi.

Rodica Mandache:  Dracul întreabă în fiecare an ”Se mai cântă colinde? Şi se mai fac ouă roşii?” Şi dacă o să afle că nu, el vine pe Pământ.

Marius Tucă: Parcă nu vine oricum pe Pământ.

Marius Manole: Dar de ce să faci ouă roşii de Crăciun?

Marius Tucă: Păi, nu, de Paşte zice.

Rodica Mandache:  Dacă se fac de Paşte ouă roşii şi dacă…

Marius Tucă: Vă spuneam exact ceva foarte important, îmi cer scuze că vă deranjez în timpul emisiunii. … Domnule, dacă îşi lua dimineaţă medicamentele. Cheamă tu SMURD-ul, Marius, hai că-l sun pe Arafat acum. Spuneam că ne gândim cumva ca măcar o dată pe lună să facem aici la noi la trust, la SMART TV, să facem o emisiune de dezumanizare sau mai degrabă de umanizare. La mulţi ani, sărbători fericite. Ne vedem după 6 ianuarie. La Marius Tucă Show. La mulţi ani.

Marius Manole: Sărbători fericite.

Rodica Mandache:  Uite, dacă ne apucăm de mâini…

Marius Tucă: Nu că după aia zice lumea că…

Marius Manole: Eu mă apuc că… O să zică lumea că avem o sectă.

Rodica Mandache:  La mulţi ani!

Marius Tucă: La mulţi ani! Ţineţi aproape.