COMENTARIU: Solitudinea PSD şi singurătatea lui Mircea Geoană

Ce este în aceste zile PSD decât un bâlci al deşertăciunilor? Întâlniri de cafenea ozonate, de unde publice sunt doar îndemnurile mobilizatoare la clarificări, după ce înăuntru au mocnit vorbe rele şi s-au ascuţit cuţite. "Foşti", traşi la depou şi care se întorc cu foame teribilă de a trage hăţurile sau doar se întrezăresc după uşi, aşteptând să intervină în ultimul act. Lideri "istorici" cătrăniţi, rememorând-şi în sine debarcările forţate. Emiţători de sentinţe, cu vise europene spulberate sau autoexilaţi printr-un burg transilvan. Candidaţi pentru vârf, care o şterg englezeşte, anunţându-şi cu jumătate de gură deciziile. Încrezuţi şi hămesiţi "de serviciu". Este o panoramă în mişcare, ce se completează cotidian şi este nelipsită de un public avid.

Democraţia zburdalnică a făcut din PSD tărâmul tuturor posibilităţilor, atât de atomizat încât te întrebi când se va dezintegra, pentru că social-democraţii au devenit partidul-criză. Un partid al unui anume fel de libertate, care îi face să joace tontoroiul pe inchizitorii neobosiţi în a-i cere reformarea. O libertate istovitoare, pentru că te vânzoleşti, te vânzoleşti, dar până când? De atât zbucium, PSD a ajuns partidul cel mai permeabil la dezertări şi cel mai uşor de măcinat din interior.

Social-democraţii vor ce nu au şi nu au pentru că sistemul lor intern nu cultivă, deci nu tolerează aşa ceva: lideri în sensul bun şi real al cuvântului - carismatici, inteligenţi, dedicaţi, demni de respect. De altfel, acest fel de alergie este o boală contagioasă a tuturor partidelor parlamentare. Aruncând reţeta vindecătoare, PSD rămâne izolat în propria dilemă, pe care ştie cum să o rezolve, dar nu vrea. În fond, vulnerabilităţile sunt mai uşor de tranzacţionat şi mai preţioase în jocurile politice.

Izolat în fantasmele sale rămâne şi Mircea Geoană. În duminica cu frig muşcător a Unirii, pe scena de la Iaşi, Mircea Geoană şi Traian Băsescu au însemnat şi alăturarea a două feluri de singurătate. A preşedintelui este cea a omului care nu mai are nimic de pierdut şi care pare că a obosit să caute ceva ce merită câştigat. A lui Mircea Geoană este cea a omului care a avut totul, a pierdut totul şi nu a avut demnitatea să plece atunci când ar mai fi putut să lase în urma sa măcar o firavă undă de înţelegere şi simpatie. Mircea Geoană se agaţă în continuare de obsesia Băsescu şi se tânguieşte după cele 70.000 de voturi. El spune că se luptă. Sau poate face un soi de penitenţă, amorţindu-şi remuşcarea - dacă o are - de a fi dezamăgit pe atât de mulţi.

Paradoxal, zilele acestea, Mircea Geoană nu a fost un personaj de prim-plan. Doar a trecut razant sau s-a mai iţit pe ici-pe colo în bâlciul deşertăciunilor. Este ca un Godot: aproape nu se vede şi unii speră că va pleca, ca să nu se mai arate vreodată. Şi chiar dacă ar fi să rămână ce-şi doreşte atât de mult - preşedinte a orice - probabil va fi redus la un rol decorativ.

PSD rămâne închis în propria dramă, din care nu vrea să iasă. Mircea Geoană, încă şi poate preşedinte al partidului-criză, rămâne prizonier al iluziilor personale. Simetria recluziunilor este aproape perfectă.

Comentariu de Indira Crasnea, indira@mediafax.ro.