PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea | După ce a fost hăituit de Securitate, un dizident anticomunist e umilit de subordonaţii doamnei Turcan

Agenţiile Judeţene de Plăţi din teritoriu s-au transformat, de la o vreme încoace, în adevărate bastioane ale comunismului şi Securităţii. Puse să aplice legea, acestea emit judecăţi proprii asupra oamenilor, pe care îi ignoră, îi pun pe drumuri şi le aruncă la gunoi destinul, pentru că au îndrăznit să se opună comunismului.

6161 afișări
Imaginea articolului PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea | După ce a fost hăituit de Securitate, un dizident anticomunist e umilit de subordonaţii doamnei Turcan

PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea | După ce a fost hăituit de Securitate, un dizident anticomunist e umilit de subordonaţii doamnei Turcan

Între acestea, AJPIPS Bihor deţine o performanţă greu de egalat. De un deceniu încoace, refuză să pună în executare o sentinţă judecătorească şi continuă să aplice verdictul Securităţii, care a schimbat viaţa unui om în iad.

Tînărul care nu ştia să mintă

De mai multă vreme, sînt într-o continuă legătură prin telefon cu un om din Bihor, Gheorghe Groze din comuna Borod. E trecut de 60 de ani, din cîte ştiu despre el, dar după voce pare şi mai bătrîn. E un cetăţean obosit al României, obosit să tot constate pe propria-i piele cum funcţionează, la nivel de mentalităţi instituţionalizate, continuitatea dintre comunism şi o tranziţie care nu se mai sfîrşeşte.

Gheorghe Groze e sortit să rămînă ”dizident pe viaţă”, după cum scria jurnalistul Dan Sima în cotidianul orădean ”Bihoreanul”, într-un articol care i-a descris cu mai multă vreme în urmă situaţia, înainte ca aceasta să se complice iar. Născut în satul Corniţel din comuna Borod într-o famile de penticostali, elevul Groze a plecat, după şcoala primară urmată în sat, la oraş; a urmat cursurile Şcolii Profesionale ale Uzinei Mecanice din Timişoara şi a locuit la internat, aidoma zecilor de mii de copii de ţărani din localităţile rurale ale României pustiite de colectivizare, plecaţi să-şi facă un rost. Numai că era ”însemnat” din naştere, ca penticostal. Joia şi duminica se ducea la slujbe, la o casă de rugăciune din strada Romulus. Educat să nu mintă şi să nu fure, două reguli stricte ale cultului, i-a spus adevărul portarului de la internat, cînd a fost întrebat unde se ducea: ” i-am spus sincer unde merg, iar el m-a raportat". Aşa, la nici 17 ani, elevul Groze a intrat în atenţia ”organelor”.

Ca mulţi colegi, seara Gheorghe Groze ascuta la un radio cu baterii ”Europa liberă” şi apoi comenta realitatea cenuşie din jur: "povesteam despre lipsa de alimente, despre faptul că nu avem libertate şi că, fie în închisoare, fie în afara ei, avem parte de aceeaşi viaţă”. După ce a fost pîrît de un coleg, pedagogul căminului l-a avertizat că o să aibă probleme. Dar Groze nu putea să mintă, precum ceilalţi, despre ceea ce trăia şi vedea, pentru că aşa fusese crescut. Nicio ameninţare nu-i putea schimba credinţa. N-a fost lăsat să dea examenul de absolvire al profesionalei şi a fost trimis în cele din urmă ca ucenic, la un atelier auto din Oradea. Fără să ştie, asupra lui se întinsese deja plasa nevăzută a Securităţii.

Tînărului Gheorghe Groze i-a fost deschis dosar de urmărire informativă, după ce a dat jos tabloul lui Ceauşescu din secţia de reparaţii auto şi locotenentul de securitate Liviu Radu a fost însărcinat cu supravegherea sa, aşa cum reiese din dosarul de la CNSAS. Era periodic chemat la Miliţie, paravan al operaţiunilor Securităţii, unde căpitanul Feica şi locotenentul Radu fie încercau să-l ia cu binişorul, fie era luat la înjurături, pentru că tînărul continua, chiar şi în faţa lor, să spună un adevăr elementar: acela că românii o duc rău şi nu cum se spunea în propaganda partidului, despre viaţa în ”Epoca de Aur”.

Nu ştiau ce să se mai facă cu el, cu tînărul care nu ştia să mintă, ca toată lumea, dar în cele din urmă li s-a ivit un prilej nesperat: cineva forţase uşa de la magazia atelierului auto, de unde au fost sustrase nişte piese. Securitatea a hotărît că Groze e vinovatul. Nu conta că, penticostal fiind, nu putea fura.

Aflat sub acţiunea de ”prevenire a manifestărilor duşmănoase” şi intrînd sub incidenţa măsurilor dispuse de conducerea partidului şi a Securităţii, prin care orice acţiune împotriva regimului trebuia pedepistă cu precădere, acolo unde exista prilejul, prin înscenarea unui proces pentru o infracţiune de drept comun, şi nu politică (există în arhivele poliţiei politice comuniste mai multe stenograme ale şedinţelor conducerii Direcţiei a VI de cercetări penale, în care generalul Vasile Gheorghe le trasa subordonaţilor săi asemea indicaţii), Gheorghe Groze a fost trimisîn judecată pentru furt, fără dovezi şi fără măcar să i se arate un rechizitoriu, pe parcursul procesului început la 25 mai 1979. A fost condamnat un an, la locul de muncă şi a fost trimis departe de casă, la numai patru luni de la terminarea şcolii profesionale. În timpul anchetelor, la Miliţia din Bihor, n-a fost întrebat despre piesele furate, ci despre ce a fost în capul lui, cînd a dat jos tabloul lui Ceauşescu.

Dar scopul urmărit prin condamnarea tînărului Gheorghe Groze n-a fost atins. Întors acasă după un an, s-a apucat de agricultură, în ograda părintească. Adolescentul plecat din sat ”să se facă om” cu cîţiva ani în urmă, se întorsese înapoi bărbat în toată firea, dar asupra lui ”sistemul” aruncase anatema grea a hoţiei. Deşi vina lui era alta  – aceea că Gheorghe Groze nu putea să spună decît adevărul.

 

O viaţă asemenea lui Iov

În satul Corniţel, la ordinele Securităţii, informatorii ”Liliacul” şi ”Văzuhul”, pe care Groze n-a reuşit să-i identifice (şi n-a făcut-o nici CNSAS-ul, deşi a fost solicitat) constatau că acesta continuă cu "atitudinea ostilă împotriva statului" şi raportau tot ce spune şi face el. Drept urmare, locotenetul Radu a raportat ”mai sus”, colonelului Traian Sima (cel condamnat în mai apoi ”dosarul Revoluţiei”, de la Timişoara”) că Gheorghe Groze "este semnalat cu manifestări contra regimului) şi cu intenţia de a fugi din ţară”. Vădit, ”reeducarea la locul de muncă nu dăduse roade, şi nici citările aproape săptămînale la postul de Miliţie din comuna Borod, unde plutonierul Dan Petru nu putea cu niciun chip ”să-i bage minţile-n cap”.

Într-un final, securistul Liviu Radu a dispus să fie reţinut de Miliţie şi adus din nou la post, după ce pe 3 februarie 1983 fusese chemat la o nouă "audiere" chiar de către el, sosit la Borod special pentru Groze, care aştepta în faţa uşii să fie chemat la anchetă. Dar, lăsat  fără pază pe hol, Groze a hotărît să plece, fără să mai aştepte să intre singur cu gîtul în laţ, în birou. Fapt pentru care, patru zile mai tîrziu, revenit la Borod, locotenentul de securitate Radu i-a trimis pe miliţieni să-l ridice de acasă: ”la ora 6:30, în timp ce dormeam, au intrat în casă să mă aresteze. M-au călcat cu bocancii, mi-au rupt cămaşa... M-am luptat cu ei şi am fugit pe un deal. Au încercat să mă prindă, dar unul a zis: «Lăsaţi-l, că n-are unde merge». Au făcut percheziţie, m-au aşteptat trei-patru ore să vadă dacă mă întorc împins de frig, pe urmă au plecat".

Groze a fost însă cel care a depus plîngere la Procuratura Militară în legătură cu miliţenii, care nu aveau niciun mandat pentru ceea ce făcuseră, în afara ordinelor venite de la Securitate. Dar martorii aduşi de el şi-au schimbat subit depoziţiile şi procurorul militar a constatat că plîngerea sa ”nu se confirmă”. Ca să o scoată cumva la capăt cu el, au hotărît să-l trimită în armată. Cînd s-a prezentat la Comisariat,  "ofiţerul căruia i-am dat hârtia de convocare mi-a zis: «Asta nu e de la noi». Verificările au dovedit că m-a convocat, de fapt, Securitatea". A fost totuşi încorporat şi, pentru că refuza să poarte armă, a fost trimis (odată cu ”dosarul”, care-l urmărea peste tot), la o unitate militară de construcţii de căi ferate, din Braşov. Unde ”ceistul”, securistul unităţii, îl chema într-una, încercînd fără succes să-l tragă de limbă.

Gheorghe Groze cunoştea deja ”sistemul”. Un sistem care nu i-a mai permis niciun loc de muncă, nici după încheierea stagiului militar. Exilat într-un fel de ”domiciuliu obligatoriu” în ograda părintească, permanent sub supravegherea Securităţii, a fost nevoit să trăiască fără niciun venit, numai din ce lucra pe lîngă casă şi pe la vecini şi din mica pensie a părinţilor. Aşa s-au întreţinut toţi trei, pînă la căderea comunismului. Au trăit asemenea lui Iov, cumplit  de săraci, dar cinstiţi. N-a avut niciodată un venit salarial şi Gheorghe nu s-a putut căsători niciodată. Durerea lui cea mare e că nu şi-a putut întemeia propria familie: cine l-ar fi luat, pe unul în situaţia lui? ”Şi apoi, de ce era să abat răul acesta şi asupra altcuiva?” se întreabă şi astăzi Gheorghe Groze.

 

Speranţe năruite, la porţile AJPIPS Bihor

După căderea comunismului, Gheorghe Groze a sperat că i se va face dreptate şi că vor fi recunoscute persecuţiile la care a fost supus. Dar Decretul-lege 118 nu prevedea despăgubiri, pentru o condamnare de un an ”la locul de muncă”, deşi aceasta era una aidoma celor suferite de ”muncitorii-huligani” de la Braşov, care au manifestat în oraş pe 15 noiembrie 1987, iar ceea ce a trăit Groze în satul natal aduce, prin prisma dosarului său întocmit de Securitate, mai mult cu un ”domiciliu obligatoriu”.

A început o nouă luptă a lui Gheorghe Groze cu statul român şi instituţiile sale, de astă dată sub aparenţa lor ”democratică”. Au urmat ani de procese, fără niciun rezultat. În 2008, de la actuala Agenţie Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Bihor i s-a răspuns evaziv, în loc de o rezoluţie pozitivă sau negativă, pe care ar fi putut să o atace în instanţă, cu citate din Decretul-lege 118 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice.

O primă rază de speranţă a apărut cînd Groze şi-a putut vedea şi copia dosarul de urmărit, întocmit de Securitate. Dar acolo nu era ca tocmai aceasta să-şi recunoască explicit înscenarea a cărei autoare fusese, iar peste tot i s-a cerut petentului să facă dovada unei condamări politice, pentru a se putea încadra în prevederile Decretului-lege 118. În şirul de procese ale lui Groze cu statul român, pentru a i se recunoaşte adevărul vieţii sale , salvarea i-a venit de la apariţia Legii 211/2009, care i-a dat prilejul să intenteze o acţiune în baza dosarului său de urmărit. O lege în baza căreia Gheorghe Groze a plecat din nou, în căutarea tîrzie a adevărului său. A cîştigat, în sfîrşit, procesul cu statul român, care i-a acodat o sumă de bani cu titlul de despăgubiri morale, pentru persecuţiile îndurate. Pentru o viaţă întreagă, distrusă. Aruncată la lada de gunoi a istoriei.

Sentinţa judecătorească arată caracterul abuziv al înscenării judiciare, căreia Groze i-a căzut victimă. Totuşi, nici pînă acum, la un deceniu de la acea sentinţă, Groze nu şi-a găsit dreptatea. Toate încercările lui de a obţine pensia lunară de cinci sute de lei, pentru anul de pedeapsă la locul de muncă suferit, s-au oprit la uşile AJPIPS Bihor. Agenţia refuză să pună în aplicare decizia instanţei, agăţîndu-se de tot felul de subterfugii, ba că ”pedeapsa la locul de muncă” nu e detenţie, ba alte asemenea, ignorînd precedente evidente, precum situaţia similară a muncitorilor braşoveni, revoltaţi în 1987 şi condamnaţi şi ei ”la locul de muncă”, în urma manifestaţiei anticomuniste la care au participat. Punctul final şi apoteotic al acesteia a fost doborîrea tablolui lui Ceauşescu, de pe Comitetul Judeţean PCR. Diferenţa e că Gheorghe Groze s-a revoltat şi a dat jos tablul lui Ceauşescu de unul singur, de pe peretele unui atelier de service ”Dacia”...

AJPIPS Bihor îl tratează pe acest năpăstuit, nu al sorţii, ci al statului, stat care a fost acela care i-a nenorocit soarta, la fel ca autorităţile comuniste: ca pe un ”infractor” mărunt, în raport cu puterea lui, a statului. Refuzînd practic să ţină cont de o lege, în baza căreia o instanţă de judecată i-a dat dreptate lui Gheorghe Groze printr-o decizie definitivă, pe care o ignoră absurd şi abuziv, întocmai cum procedau comuniştii şi Securitatea,  uită şi ea, această Agenţie, unde parcă nu lucrează oameni care ar trebui să asigure ”protecţia socială”, că are în faţa ei un om. Un om cu un destin distrus, care mai poate să-şi găsească dreptatea şi adevărul vieţii sale risipite, în al 12-lea ceas.

Dar, ce să-i faci, am văzut cum se poară chiar doamna ministru Turcan, şefa cea mare  a celor de la Bihor, cînd cere să fie privită în ochi, pentru a se citi acolo adevărul – care e de fapt o minciună cu nimic mai prejos decît propaganda comunistă şi o desconsiderare faţă de semeni, aidoma celeia pe care o arăta pe vremuri Securitatea.

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici