GALERIE FOTO  73 de ani de la marea deportare în Bărăgan. Părinţii lui Gigi Becali, printre cele 12.791 de familii condamnate în lagărul de la Brateş

12.791 de familii, adică 40.320 persoane cu vârste de până la 90 ani, care trăiau în 258 localităţi situate în apropierea graniţei cu Iugoslavia, au fost luate pe sus şi puse să îndure drama deportării în câmpia Bărăganului.

10974 afișări
Imaginea articolului 73 de ani de la marea deportare în Bărăgan. Părinţii lui Gigi Becali, printre cele 12.791 de familii condamnate în lagărul de la Brateş

Maria Anghel Ciungulescu, la şcoala din Brateş FOTO: Arhiva personală

17 iunie este o zi cu doliu în calendarul României. Acum 73 de ani, data respectivă marca o mare sărbătoare creştină, Rusaliile, întinată de comunişti cu o operaţiune de exterminare.

În anul 1951, în noaptea de Rusalii, mai precis în dimineaţa zilei de 18 iunie, când abia se crăpase de ziuă, s-a dat startul deportărilor în Bărăgan, o memorie care îi doare şi astăzi pe cei care au supravieţuit lagărului şi care este resimţită inclusiv de urmaşii celor surghiuniţi.

O acţiune în masă a regimul comunist de la vremea respectivă a fost pusă în practică în stil blitzkrieg şi a constat în relocarea forţată în câmpia Bărăganului a populaţiei de la graniţa cu Iugoslavia, din judeţele Timiş, Caraş-Severin şi Mehedinţi, ca urmare a conflictului izbucnit între Iosif Stalin şi liderul comunist de la Belgrad, Iosip Broz Tito.

Odată efectuat acest „transfer de amploare de dislocare”, a continuat condamnarea la muncă silnică a cetăţenilor socotiţi de regim ca fiind „duşmani”.

Primul val de deportaţi provenea din spaţiul de 25 km de-a lungul frontierei iugoslave, care se întindea între satele Beba Veche (judeţul Timiş) şi Gruia (judeţul Mehedinţi).

Încărcaţi în vagoanele pentru vite, la destinaţie au primite câte două uşi şi câte două ferestre, pentru a ridica o casă

Pe 18 iunie, oamenii au fost urcaţi în vagoane de marfă pentru vite şi duşi cu forţa în arşiţa Bărăganului. În zonă au luat naştere 18 sate. Oamenii şi-au construit case din chirpici, în fapt nişte bordeie acoperite cu paie, şi au fost obligaţi să lucreze în ferme.

Rupţi de locurile natale şi trimişi să ridice o regiune aridă a României, aveau ca singură sursă de supravieţuire agricultura. Răspunsul comunismului la dezrădăcinare au fost GAS-urile (Gospodării Agricole de Stat).

Mediafax a intrat în posesia memoriilor scrise de o persoană care la momentul deportării avea 5 ani şi 3 luni. De loc din Mehedinţi, Maria Anghel Ciungulescu, care acum are vârsta de 78 de ani, îşi aminteşte ca ieri aventura trăită alături de părinţi şi de o soră până la Brateş, la 30 de kilometri nord de Galaţi.

Tatăl său, în vârstă de 47 de ani, fost ofiţer de artilerie în Armata Română în al Doilea Răboi Mondial şi avocat la Judecătoria Pace din localitatea Flămânda, Mehedinţi, a trebuit să le asigura existenţa cu munca de jos.

Maria, care locuieşte acum în Giurgiu, a locuit cu părinţii în Brateş, pe strada a 7-a (străzile nu aveau nume, doar număr), avându-i vecini pe cei din familia Becali, părinţii lui Gigi Becali (patronul FCSB avea să se nască 7 ani mai apoi).

„În noaptea de Rusalii a fost declanşată în întreaga ţară MAREA DISLOCARE. Părinţilor noştri li s-a pus în vedere să părăsească localitatea Dănceu în două ore, în condiţiile prevăzute de „regulament”.

Ei au luat-o pe fiica cea mică (M) şi pe cea mijlocie (V) şi au înghesuit, într-o căruţă trasă de iapa Miţa, strictul necesar: o canapea, maşina de cusut, o masă, haine şi mâncare pentru un drum lung, precum şi vaca legată de căruţă. Fata cea mare fiind la internat în Severin nu i-a însoţit la acel moment.

Drumul spre destinaţia necunoscută a durat o săptămână... Fiind vara, noi, oamenii, precum şi animalele, am răbdat de sete şi foame, am suferit de căldură şi am trecut prin clipe de deznădejde şi disperare”, scrie, în memoriile sale - „Adevăruri ascunse / Fenomenul Bărăgan, Maria Anghel Ciungulescu.

Familia Mariei a ajuns în satul Frumuşiţa Nouă, nume schimbat ulterior în Brateş. În Bărăgan, pe actele de indentitate li s-a aplicat ştampila D.O (Domiciliu Obligatoriu) şi nu li s-a oferit nicio şansă de scăpare. Evadarea era un vis.

Îşi aminteşte că la locul deportării au găsit nişte ţăruşi înfipţi în pământ, care delimitau locurile de casă, apoi au primite câte două uşi şi câte două ferestre de familie, pentru ceea ce avea să se numească o casă.

Adăpostul încropit în pripă, având în vedere că iarna se apropia, avea deasupra snopi de stuf adunaţi de pe câmp.

Comuniştii au dărâmat colibele 

De atunci, a început chinul supravieţuirii şi, într-un final, nesperata eliberare: un decret semnat în decembrie 1955 i-a ajutat pe oameni să scape de jug. Cei care au rezistat s-au întors în locurile natale, dar n-au mai găsit mare lucru în picioare.

Şocul strămutării a fost puternic. În perioada 1951-1956, cât a durat domiciliul forţat în Bărăgan, au murit peste 1.700 de oameni, dintre care 174 de copii.

Doar în Brateş au decedat 74 de persoane. În chingile din Bărăgan şi în împrejurimi au fost prinse, suferind trauma deportării, inclusiv surorile marelui om politic Corneliu Coposu.

După 1956, oamenilor li s-au ridicat restricţiile domiciliare şi au fost liberi să se intoarcă la casele lor, dar au trăit în continuare ca oameni damnaţi. Au fost tratate ca persoane „pătate”, considerate „cu origine nesănătoase” şi „duşmani ai poporului”, termeni familiari perioadei respective.

Drepturile le erau anihilate de existenţa unor dosare care-i învinuiau că au fost „deportaţi”, deşi nu fuseseră alegerea lor. Apoi, comuniştii au ras de pe faţa pământului colibele, ca să şteargă urmele.

Becali a venit din Săcălaz

Pentru un copil de vârstă pre-şcolară, şocul a fost atât de mare încât, chiar şi acum, amintirile-i sunt clare Mariei. Ţine minte că Prutul s-a umflat de două ori la Brateş şi le-a inundat cocioabele de pământ cărora pompos li se spuneau case, dar şi că amestecul de etnii deportate în zonă i-a unit în suferinţă pe oameni şi exista consens social local.

„Oltenii se înţelegeau foarte bine cu macedonenii. Aveau cam acelaşi caracter. Având statut de deportaţi, macedonenii nu au fost şcoliţi, erau doar oieri, dar au fost luptători pentru supravieţuire”, este descrisă viaţa din Brateş în jurnalul Mariei Anghel Ciungulescu.

În memoriile despre perioada cu domiciliul forţat, apar şi relatări despre familia Becali. Părinţii actualului latifundiar din Pipera au „evadat” din lagărul Bărăganului şi au prins loc la margine de Bucureşti, acţiune a destinului fără de care Gigi Becali nu s-ar fi putut înavuţi.

„Macedonenii erau mari iubitori de animale, mai ales de cai. Cunoşteau mulţi proprietari de cai, dar se împrieteniseră cu oltenii, ca vecini de stradă, cu care plecau în diferite acţiuni îndrăzneţe în lupta de supravieţuire, pe terenurile G.A.S. Brateş.

Pe stada a 7-a s-a remarcat şi familia Becali, venită tot din Săcălaz, ca oameni de treabă, muncitori destoinici, serioşi, buni creştini, despre care vecina noastră, tanti Constanţa, mai povestea câte ceva din perioada deportării.

Fiul Gigi, ajuns celebru după anul 1990, în amintirea acelor vremuri, a sponsorizat moderinizarea bisericii „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe şi Adormirea Maicii Domnului” din Frumuşiţa, resfinţită în 2 septembrie 2012”, dezvăluie amintirile nepublicate ale Mariei Anghel Ciungulescu, un manscris care nu aşteaptă neapărat să vadă lumina tiparului, ci a fost scris pentru pentru corecta cunoaştere a trecutului de către urmaşii săi din familie.

Macedonenii au primit aprobare de la MAI: drumul de la Dâlga la Tunari şi în Pipera

„În schimb, neamul macedonenilor şi-a construit o soartă mai bună. Fiindcă fuseseră mutaţi de nenumărate ori pe teritoriul României, au renunţat să se întoarcă în zona vestică, în Banat, la domiciliile avute în 1951, la Săcălaz. Fiind mulţi, uniţi, puternici şi perseverenţi, organizaţi pe familii, au primit aprobările de la M.A.I., să plece în 1956, conform opţiunilor, astfel: o parte la Constanţa şi alta în satul nou, Dâlga.

După o nouă rezistenţă în perioada 1958-1962, celor din Dâlga li se permite să se mute în satele Tunari, Pipera şi Pantelimon, de lângă Bucureşti. Aşezarea oierilor macedoneni lângă Capitală a avut mare importanţă, fiindcă ei asigurau resursele alimentare de carne şi produse lactate pentru bucureşteni.

Urmând al doilea traseu, familia domnului Teja (n.r. - Anastase este unchiul antrenorului de fotbal Mihai Teja) a înflorit văzând cu ochii. Iar s-a îmbogăţit, dar de această dată, pe lângă cea materială, tradiţională, bogăţia familiei a constat şi în valori umane, şi anume patru copii.

Ajunşi în Tunari, îşi fac din nou o casă care să dureze, pentru cei 6 membri ai familiei. Moştenitorii veniseră pe lume la unu sau doi ani diferenţă unul după altul.

Fiica cea mare, Mariana, născută în iunie 1953, şi Olimpia, născută în Martie 1955, au venit pe lume în satul nou Brateş. Băieţii, Sotir şi Nelu, născuţi în 1956 şi 1958 în luna decembrie, au venit pe lume în satul nou Dâlga/Lehliu”.

După eliberarea din lagăr, familia Becali s-a mutat în Zagna Vădeni, unde s-a născut Gigi Becali, pe 25 iunie 1958.

De unde a pornit totul

În contextul încordării relaţiilor dintre România şi Iugoslavia, exclusă în 1948 din Cominform, graniţa dintre cele două ţări a devenit o zonă sensibilă pentru guvernul comunist de la Bucureşti.

Etniile prezente aici, în special în Banat, erau considerate drept „elemente cu un factor ridicat de risc”. Urmând modelul sovietic, a fost emis H.C.M. nr. 1.154 din 26 octombrie 1950, modificat prin H.C.M. nr. 344 din 15 martie 1951, care reglementa parţial problema stabilirii domiciliului obligatoriu pentru unele categorii de persoane, autorizându-se în acest sens Ministerul Afacerilor Interne.

În document se prevedea că:

„Ministerul de Interne va putea, pe cale de decizie, să dispună mutarea din centrele aglomerate a oricăror persoane care nu-şi justifică prezenţa în acele centre, precum şi mutarea din orice localitate a celor care, prin manifestările faţă de poporul muncitor, dăunează construirii socialismului în Republica Populară Română. Celor în cauză li se va putea stabili domiciliul obligator în orice localitate”.

Această Hotărâre a Consiliului de Miniştri a creat cadrul prielnic desfăşurării acţiunilor de deportare plănuite anterior. Aceasta urma să fie a doua mare deportare din istoria contemporană a României, după deportările din ianuarie 1945, când peste 70.000 de persoane, în special etnici germani, au fost deportaţi în Uniunea Sovietică.

Spre deosebire de prima deportare, de această data s-a ales ca destinaţie stepa Bărăganului, o zonă subdezvoltată şi foarte puţin populată. Din acest punct de vedere operaţiunea coincidea cu o acţiune de colonizare a regiunii.

Planurile urmăreau, după cum s-a descoperit ulterior într-un document redactat în 1956 la Timişoara, „igienizarea Banatului” în primul rând, curăţarea etnică a germanilor, sârbilor, aromânilor. În al doilea rând, se urmărea îndepărtarea a mai multor categorii sociale considerate periculoase de comunişti.

Au fost vizaţi marii fermieri, marii proprietari de pământ, industriaşi, hangii sau deţinători de restaurante, refugiaţi basarabeni (2998 de familii, adică 8477 de persoane) sau macedoneni, foşti membri în forţele armate germane, cetăţeni străini, rude ale refugiaţilor, simpatizanţi ai lui Tito, persoane care colaboraseră în război cu inamicul, cadre militare, oficialităţi demise, rude ale contra-revoluţionarilor şi toţi care i-au sprijinit, activişti politici şi pentru drepturile cetăţeneşti, foşti oameni de afaceri cu legături în Occident, lideri ai grupării etnicilor germani.

Cronologia evenimentelor

În noaptea de 17-18 iunie 1951, de Rusalii, a fost pusă în mişcare cea mai amplă acţiune de deportare din istoria contemporană a României, după deportarea germanilor din România în Uniunea Sovietică, întreprinsă în ianuarie 1945.

Un număr de 12791 de familii, respectiv 40320 de persoane, din 258 de localităţi situate în apropierea frontierei cu Iugoslavia, în actualele judeţe Timiş, Caraş-Severin şi Mehedinţi, au fost ridicate din căminele lor şi deportate în Bărăgan. Au fost duşi români, germani, sârbi, bulgari, refugiaţi din Basarabia şi Nordul Bucovinei, aromâni.

Oamenii, inclusiv femei gravide, bătrâni, bolnavi, copii mici, au fost îmbarcaţi în vagoane de vite şi duşi în Câmpia Bărăganului. După un drum cu trenul, care a durat două săptămâni, au fost debarcaţi în Bărăgan, pe câmpul liber, departe de orice altă aşezare omenească, şi li s-a ordonat să-şi ridice case.

Terenul fusese parcelat cu plugul şi fiecare parcelă avea un ţăruş cu placă cu număr de casă. Astfel, în vara şi toamna anului 1951, în regiunile Ialomiţa şi Galaţi, au luat fiinţă 18 localităţi noi (prevăzute în anexa H.C.M. nr. 337/1954), care erau, în ordine alfabetică: Brateş, Bumbăcari, Dâlga, Dropia, Ezerul, Fundata, Lăteşti, Măzăreni, Movila Gâldăului, Olaru, Pelican, Răchitoasa, Rubla, Salcâmi, Schei, Valea Viilor, Viişoara şi Zagna (în raioanele Călăraşi, Brăila, Călmăţui, Galaţi, Slobozia, Lehliu şi Feteşti).

O statistică a capilor de familie deportaţi după naţionalităţi pentru cele 18 localităţi de deportare din Bărăgan dădea următoarele cifre:

Conform studiului „Deportaţii în Bărăgan 1951-1956”, au fost vizate un total de 40.320 de persoane, clasificate de regimul comunist astfel:

  1. • 19.034 chiaburi şi cârciumari
  2. • 8.447 basarabeni
  3. • 3.557 macedoneni
  4. • 2.344 persoane care colaboraseră cu armata germană în timpul războiului
  5. • 1.330 cetăţeni străini
  6. • 1.218 persoane cu rude care fugiseră în străinătate
  7. • 1.054 titoişti
  8. • 731 duşmani ai regimului socialist
  9. • 590 persoane care trăiau în afara zonei de frontieră
  10. • 367 persoane care ajutaseră rezistenţa anticomunistă
  11. • 341 criminali deţinuţi
  12. • 257 germani
  13. • 162 foşti moşieri şi industriaşi

Un HCM din 7 decembrie 1955 a dispus eliberarea şi întoarcerea deportaţilor. Se presupune că acest lucru s-ar fi datorat primirii României în ONU, România, mai bine zis „Republica Populară Română”, fiind astfel obligată să respecte, cel puţin formal, drepturile omului. Cei mai mulţi deportaţi s-au întors în Banat în cursul anului 1956.

În 1956, după eliberarea deportaţilor, aceste comune au devenit „domicilii obligatorii“ pentru deţinuţii politici „recalcitranţi“, care îşi executaseră anii de condamnare şi erau trimişi aici pentru „supliment de pedeapsă“.

Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 237 din 12 februarie 1957, dată în completarea H.C.M. nr. 337/1954, preciza că Ministerul Afacerilor Interne poate stabili domiciliu obligatoriu şi celor care prin fapte sau manifestări încearcă să primejduiască regimul de democraţie populară. În 1964, după graţierea generală, casele au fost demolate, pământul a fost arat şi, astfel, urmele fărădelegilor au fost şterse.

După ce ani de zile nu s-a mai vorbit oficial despre aceste fărădelegi, abia în 1972, Nicolae Ceauşescu a criticat deportările în Bărăgan, calificându-le drept „măsuri greşite” care au adus daune „politicii naţionale” a partidului.

Asociaţia Foştilor Deportaţi în Bărăgan

În 1990, la Timişoara a fost înfiinţată Asociaţia Foştilor Deportaţi în Bărăgan. Asociaţia Foştilor Deportaţi în Bărăgan, din Timişoara, împreună cu Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici, din Turnu Severin, şi-au asumat printre altele şi rolul de administrare a memoriei deportării prin editare de cărţi, arhivare de documente, instalarea de monumente şi organizarea periodică de simpozioane şi comemorări.

În anul 1996, la comemorarea a 45 de ani de la deportare, Asociaţia Foştilor Deportaţi în Bărăgan a ridicat Monumentul Deportării, amplasat în Parcul Justiţiei din Timişoara.

O altă acţiune întreprinsă de Asociaţia foştilor deportaţi în Bărăgan a fost să construiască, în incinta Muzeului Satului Bănăţean din Timişoara, o replică fidelă a unei case de pământ bătut, acoperită cu paie, aşa cum au fost obligaţi deportaţii să-şi construiască în plin câmp.

Casa este compusă din 2 încăperi – cameră de locuit şi bucătărie - mobilate cu puţine lucruri, asemeni cu acelea pe care oamenii dislocaţi peste noapte au reuşit să le ia cu ei.

 

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici