ANALIZĂ: La 25 ani de Convenţie ONU privind drepturile copilului, România are încă restanţe în domeniu

Legislaţia privind protecţia drepturilor copilului şi sistemul în ansamblu au cunoscut schimbări majore în ultimii 17 ani, de când a început implementarea Convenţiei ONU din 1989, însă, deşi lucrurile au evoluat simţitor faţă de era copilului "tratat ca obiect", sunt multe probleme încă nerezolvate.

2188 afişări
Imaginea articolului ANALIZĂ: La 25 ani de Convenţie ONU privind drepturile copilului, România are încă restanţe în domeniu

Convenţia ONU privind drepturile copilului a fost adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite acum 25 de ani, la 20 noiembrie 1989. Până atunci, drepturile copilului erau incluse în cadrul mai larg al drepturilor omului, înscrise în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Noul document a schimbat însă felul în care trebuie abordaţi copiii, respectiv ca fiinţe umane complete, beneficiari ai unor drepturi şi membri activi ai comunităţilor locale şi ai societăţii în ansamblul ei.

Documentul a stabilit că fiecare copil este la fel de important, indiferent de abilităţile, originile sau sexul său, iar părerile şi opiniile lui contează atunci când se discută aspecte ce îi afectează viaţa în mod direct.

Convenţia interzice în mod categoric discriminarea, abuzul şi exploatarea copiilor şi prevede că niciunul dintre aceştia nu ar trebui să trăiască în sărăcie, dezvoltarea lor trebuind să fie asigurată şi încurajată prin educaţie, asistenţă medicală şi alte servicii care să îi ofere cel mai bun start în viaţă.

România a fost printre primele ţări care au ratificat textul Convenţiei, prin Legea 18/1990, şi chiar dacă implementarea efectivă a început mult mai târziu, impactul pe care l-a avut asupra sistemului de protecţie a copilului din România a fost enorm, ducând la transformarea profudă a acestuia.

În România, Convenţia a fost ratificată în 1990, însă până în 1997 a continuat să rămână în vigoare textul Legii 3/1970 privind regimul ocrotirii unor categorii de minori, document emis în epoca Nicolae Ceauşescu şi în baza căruia copiii puteau fi abandonaţi uşor şi preluaţi de stat în condiţii ce nu aveau nicio legătură cu respectarea drepturilor omului.

 

"Înainte, copilul era un obiect mutat dintr-un loc în altul şi tratat ca atare"

Secretarul de stat de la Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţie (ANPDCA), Gabriela Coman, consideră că ratificarea Convenţiei de către România a însemnat, în primul rând, conştientizarea necesităţii de a aborda copilul altfel, respectiv ca un subiect al drepturilor sale, şi nu ca un obiect de drepturi, dar şi angajarea într-un proces lung, greoi, care a necesitat multe intervenţii de transformare a abordării copilului în ansamblul drepturilor sale, pornind de la obligaţiile pe care România şi le-a asumat în momentul în care a ratificat Convenţia.

"Copilul, înainte, era un obiect mutat dintr-un loc în altul şi tratat ca atare, iar acum este un subiect pe care-l discută politicieni, specialişti şi oameni care intervin vizavi de el. Este tratat ca o persoană care are drepturi şi faţă de care statul are obligaţia să le respecte. La început, poate că au fost nişte cuvinte frumoase puse pe hârtie, dar încetul cu încetul, mai ales de când Legea 272/2004 a apărut exact pentru a operaţionaliza într-un mod mai specific ceea ce Convenţia prevedea, cred că de la vorbe chiar s-a trecut la fapte", consideră Gabriela Coman.

Demnitarul mai spune că ar mai fi nevoie ca în legislaţia românească să se ţină cont de câteva lucruri care, în prezent, se regăsesc parţial sau deloc, unul dintre acestea referindu-se la faptul că orice fel de politică la nivel naţional ar trebui să facă o referire şi la copil sau măcar să facă o analiză a impactului şi cu referire la acesta.

"Mă refer, spre exemplu, la politica de mediu. Sigur că atunci când se abordează o politică de mediu toată lumea este interesată de respectarea unor condiţii de mediu pentru populaţie în ansamblu. Însă eu cred că ar trebui abordată mai mult nevoia copilului de a fi protejat, în cadrul unei astfel de politici. Deci ceea ce cred eu că mai este în continuare de făcut este această abordare a tuturor politicilor plecând şi de la copil. Ar mai fi nevoie de tribunale specializate pentru copii, ar mai fi nevoie de obligativitatea de a avea un serviciu la nivelul fiecărei comunităţi, pentru că pe hârtie există, însă trebuie făcut în aşa fel încât chiar să existe în realitate, pentru că altfel constatăm că în protecţie specială numărul de copii este relativ constant în ultimii ani, ceea ce înseamnă că sursa este aceeaşi şi că problemele sunt aceleaşi", a spus secretarul de stat.

Coman a mai menţionat că mai este de lucrat şi în ce priveşte exprimarea opiniei copilului în deciziile ce îl privesc, lucru care, în opinia ei, încă a rămas, pe alocuri, un deziderat. "Mi-ar plăcea să ştiu că în consiliul profesoral sau în consiliile şcolare copilul îşi poate spune părerea, la fel şi la nivelul unei comunităţii sau când îşi alege şcoala, religia sau când vrea să se îndrepte către o profesie. Mi-ar plăcea ca aceste dorinţe să fie înţelese de către adulţi nu ca un moft, ci ca o obligaţie", este de părere şeful ANPDCA.
 

Telefonul copilului, unul din "instrumentele" care asigură respectarea dreptului de a fi ascultat

Asigurarea dreptului copiilor de a fi ascultaţi şi de a se exprima liber, introdus de Convenţia ONU, este facilitată în România, ca şi în alte state din Uniunea Europeană, prin existenţa numărului unic european de asistenţă pentru copii, 116 111, gestionat de Asociaţia "Telefonul Copilului".

"În România, «Telefonul Copilului» a pornit de la o campanie şi a ajuns la un «job full-time». Propriu-zis, un număr de telefon menit a exista doar temporar, pe parcursul campaniei, a devenit un «instrument» permanent în lupta noastră pentru binele copiilor. Totul a început cu «Casa de copii nu e acasă», serviciul de informare şi consiliere adresat părinţilor şi publicului larg, pe atunci 0 800 8 200 200. Din anul 2008, gestionăm numărul unic european pentru telefonul copilului, 116 111, o decizie pe care am influenţat-o la nivelul Comisiei Europene, împreună cu Child Helpline International", spune directorul executiv al organizaţiei neguvernamentale, Cătălina Florea.

După 13 ani de existenţă, Telefonul Copilului joacă un rol esenţial în ceea ce înseamnă sistemul de protecţie a copilului, reprezentând adesea primul pas în rezolvarea problemelor cu care se confruntă copiii.

În primele şase luni din 2014, la Telefonul Copilului s-au înregistrat 56.315 apeluri, iar în 2.663 de cazuri semnalate a fost necesară şi intervenţia instituţiilor abilitate. Nevoia de comunicare, neînţelegerile cu părinţii şi relaţia deficitară copil - părinte au fost principalele probleme semnalate, iar în 25 la sută dintre cazuri copiii au reclamat depresie, gânduri suicidale sau frică.

 

Impactul Convenţiei ONU privind drepturile copilului, în cifre

Potrivit ANPDCA, nu există date statistice oficiale privind numărul de copii instituţionalizaţi în România înainte de apariţia Convenţiei. Se estimează că era vorba de aproximativ 100.000 copii "protejaţi" în leagăne (instituţii pentru cei cu vârsta de până în trei ani), case de copii pentru preşcolari şi case de copii pentru şcolari.

"Scăderea semnificativă a numărului de copii aflaţi în servicii de tip rezidenţial publice şi private a venit în urma aplicării politicii de dezinstituţionalizare a copiilor, fie prin reintegrarea lor în familia naturală sau extinsă, fie prin înlocuirea măsurii de protecţie de tip rezidenţial cu una de tip familial, promovându-se ideea că dezvoltarea armonioasă fizică, psihică şi intelectuală a unui copil, ca şi posibilitatea integrării lui în societate, pot fi cel mai bine realizate în cadrul unei familii", precizează ANPDCA.

În prezent, 61.259 de copii sunt în sistemul de protecţie specială, dintre care doar 35 la sută (21.986) se găsesc în servicii de tip rezidenţial. Această scădere a numărului de copii care ajung în grija statului a fost încurajată şi prin apariţia Legii 272/2004 privind protecţia drepturilor copilului.

Directorul executiv al Fundaţiei SERA România, Bogdan Simion, spune că documentul internaţional apare pentru prima dată într-un act normativ românesc abia în 1997, când au fost emise ordonanţele 25 şi 26, care au schimbat protecţia copilului şi au reorganizat complet sistemul.

"Prima schimbare majoră este o schimbare conceptuală. Ordonanţa 26, pentru prima oară, a adus în discuţie copilul ca subiect de drepturi, nu ca obiect de îngrijire, cum era până atunci în legislaţia comunistă. Cu alte cuvinte, a afirmat că orice copil are drepturi ce trebuie respectate de statul român. (...) Practic, legea de până atunci spunea părinţilor din România că dacă nu pot creşte un copil acasă, atunci îl pot da statului, pentru că statul va avea grijă de el în condiţii excepţionale, iar părintele nu va suferi niciun fel de repercusiuni din acest abandon. Revoluţia (din 1989 - n.r.) nu a avut foarte mare influenţă asupra copiilor din instituţii şi, timp de şapte ani, am funcţionat pe aceeaşi lege, comunistă, care a instituţionalizat copilul. În afară de asta, instituţiile de pe vremea lui Ceauşescu erau cumplite. Vorbim aici de instituţii cu 600, 800, 1.000 de copii, iar instituţiile pentru copii cu handicapuri severe au fost extrem de mediatizate în plan internaţional", adaugă directorul executiv al organizaţiei neguvernamentale.

Potrivit lui Bogdan Simion, munca pentru implementarea Convenţiei a început de 17 ani, timp în care s-au făcut eforturi remarcabile, statul fiind uneori "împins de la spate" de organizaţiile neguvernamentale (USAID, UNICEF), dar şi de instituţiile europene.

 

"În lipsa Convenţiei, nu ştiu dacă statul ar fi înţeles ce se întâmplă cu copiii din instituţii"

Bogdan Simion a mai explicat că documentul internaţional este unul diplomatic, iar statele care îl ratifică se angajează să depună toate eforturile pentru a ajunge la obiectivele stabilite. "Convenţia este, dacă vreţi, un obiectiv destul de îndepărtat, pentru că nicio ţară din lume nu îndeplineşte complet aceste drepturi. De asta, Convenţia cere statelor care au ratificat-o să depună, din patru în patru ani, rapoarte în care dau socoteală şi explică care este stadiul implementării. Însă, în lipsa Convenţiei, nu ştiu dacă statul ar fi înţeles ce se înâtmplă cu copiii din instituţii. Zic «nu ştiu dacă ar fi înţeles» ca dovadă că statul, înainte de iunie '97, ocrotea peste 100.000 de copii în instituţiile sale, în condiţii foarte proaste. Deci aceasta era înţelegerea statului vizavi de un copil care avea o problemă socială. Cu siguranţă, apariţia Convenţiei a creat un cadru conceptual, însă cred că «trezirea» în ceea ce priveşte copilul instituţionalizat a început de la cerinţa politică a UE în vederea aderării", consideră directorul SERA România.

În opinia lui Simion, statul a început încet-încet să fie mai compliant în ceea ce priveşte Convenţia ONU, dar mai are ceva de parcurs în ceea ce priveşte înţelegerea propriilor obiective legate de copiii.

La rândul său, Denisa Pătraşcu, fost secretar de stat, care a coordonat Direcţiei asistenţă socială din Ministerul Muncii, spune că drepturile fundamentale stabilite de Convenţia Internaţională a Drepturilor Copilului se regăsesc în legislaţia naţională atât în baza prevederilor art. 11 coroborat cu art. 22 din Constituţie, cât şi prin preluarea în legislaţia naţională, în Legea nr.272/2004 privind drepturile copilului, în Codul Civil, precum şi în Legea nr.488/2006 privind drepturile persoanelor cu handicap, pentru protecţia copiilor cu handicap.

Cu toate acestea, sunt şi dispoziţii care nu se regăsesc în legislaţia naţională. "Nu avem dispoziţii privind elementele calitative, cum ar fi: demnitate, dezvoltarea plenară a personalităţii, a vocaţiilor şi a aptitudinilor mentale şi fizice ale copilului; cultivarea respectului pentru drepturile omului şi libertăţile fundamentale, precum şi pentru principiile consacrate în Carta Naţiunilor Unite. (...) Nu vorbim despre viaţă împlinită şi decentă, în condiţii care să le garanteze demnitatea, să le favorizeze autonomia şi să le faciliteze participarea activă la viaţa comunităţii. Trebuie să trecem la alt nivel al piramidei nevoilor. Convenţia privind drepturile copilului şi cea privind drepturile persoanelor cu handicap reprezintă o etapă superioară faţă de Declaraţia drepturilor omului. Aşa cum Pactul Internaţional privind drepturile sociale şi economice au reprezentat, la mijlocul anilor '60, o nouă etapă în sistemul de drepturi ale omului, Convenţia internaţională privind drepturile copilului, respectiv, ultima convenţie adoptată în materia drepturilor omului, cea privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi, reprezintă o nouă viziune de drepturi complexe, fiind cu siguranţă mai greu de implementat la nivel calitativ", este de părere Denisa Pătraşcu.

În opinia sa, ar fi utilă o instituţie independentă de structura guvernamentală care să poată face monitorizarea aplicării Convenţiei. "Cred că este necesar mai mult ca oricând ca Avocatul copilului să fie o instituţie puternică, articulată, cu capacitate reală de analiză şi sinteză, dar şi factor de echilibru şi soluţii pentru puterea legislativă", mai spune Pătraşcu.

În mod evident, Convenţia ONU privind drepturile copilului stă la baza reformei pe care România a făcut-o în sistemul de protecţie a copilului, aceasta fiind, poate, cea mai profundă reformă care s-a făcut într-un domeniu. Într-un anumit context şi cu anumite presiuni, statul a demonstrat că poate face transformări radicale într-un timp relativ scurt. Din păcate, mobilizarea de care s-a dat dovadă odată începută reforma nu a rămas constantă. Astfel, în 2010, Guvernul a desfiinţat Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului, deşi cu numai un an înainte primise recomandarea Comitetului ONU de a întări această structură. De asemenea, din celelalte 53 de recomandări pe care România le-a primit în 2009, doar trei ar fi fost îndeplinite până în prezent, potrivit Federaţiei Organizaţiilor Neguvernamentale pentru Copil (FONPC).

În plus, România nu a transmis nici acum raportul pe care, ca stat semnatar al Convenţiei, s-a angajat să îl transmită la fiecare patru ani Comitetului ONU, deşi termenul era anul 2013.

Dacă ţi-a plăcut articolul, urmăreşte MEDIAFAX.RO pe FACEBOOK »

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

  

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici