Ce spun cei care merg la Workaholicii Anonimi, program de recuperare pentru dependenţii de muncă

Dramaturgul James Graham a povestit cum a apelat la Workaholics Anonymous pentru ajutor după ce şi-a dat seama că dependenţa de muncă a devenit o problemă pentru el. BBC a fost invitat să se alăture întâlnirii cu acordul tuturor membrilor grupului şi s-a alăturat unei sesiuni a grupului de sprijin pentru a auzi cum a afectat munca vieţile altora.

„Mă simt emoţionată şi ruşinată”, spune o femeie, descriind cum şi-a petrecut seara luptând împotriva impulsului de a respecta „un termen limită autoimpus” după ce şi-a culcat fiul cel mic. Ea vorbea colegilor membri ai Workaholics Anonymous, un program gratuit de recuperare pentru dependenţii de muncă, după modelul Alcoolicilor Anonimi. Vocea îi tremură de emoţie în timp ce mulţumeşte grupului pentru sprijin. În ciuda faptului că s-a alăturat în urmă cu trei ani, femeia spune că încă simte cum dependenţa de muncă o trage înapoi la birou.

O altă femeie spune grupului că şi-a dat seama că are o problemă în timp ce stătea la masă cu familia partenerului ei, vorbind în mod compulsiv despre locul de muncă în încercarea de a-şi ascunde nesiguranţa.

„După aceea am fost atât de jenată”, spune ea. „Am trăit cu teama că oamenii vor afla că sunt o impostoare”.

Femeia spune că viaţa ei a devenit „atât de mică” pentru că nu se gândeşte decât la muncă.

Cei doi se numără printre cei 20 de oameni care se alătură întâlnirii săptămânale a Workaholics Anonymous pe Zoom. Sunt oameni din toată Marea Britanie şi chiar aflaţi în fusuri orare diferite. La fel ca şi Alcoolicii Anonimi, organizaţia se descrie ca fiind un loc fără judecăţi, unde oamenii pot vorbi deschis despre luptele lor. Nu există un lider, iar oamenii lucrează la un program de recuperare cu ajutorul celorlalţi membri ai grupului.

Vorbind după întâlnire, o femeie care scrie o carte despre recuperarea sa spune că este fericită să renunţe la anonimat. Caroline Walker spune că a ştiut că are o problemă în urmă cu puţin peste trei ani, când şi-a dat seama că va rata din nou seara de pizza cu familia ei.

„Nu mă puteam îndepărta de calculator, dar îmi doream cu disperare să o fac”, spune ea. „Lucram în mod constant seara, în weekenduri şi în vacanţe”.

Pentru ea, există o distincţie clară între persoanele care muncesc prea mult şi cele care au o dependenţă de muncă.

„O mulţime de oameni exagerează”, spune medicul din Kent. Dar dacă eşti dependent de muncă, ştii că „faci ceva greşit sau dăunător şi nu ai control asupra acestui lucru”, adaugă ea.

„Obişnuiam să spun că o să fac ordine în birou timp de o oră şi de fapt terminam ceva de lucru. Mi-ar fi fost ruşine de asta, aş fi vrut să o ascund”.

Ea crede că dependenţii de muncă caută adesea să evite sentimente dificile, cum ar fi stima de sine scăzută.

În cadrul emisiunii Desert Island Discs de la sfârşitul săptămânii trecute, dramaturgul James Graham a spus că dependenţa de muncă are rădăcini similare.

„Toată stima mea de sine, toată validarea mea, toată fericirea şi bucuria mea veneau de la muncă şi nu mi-am permis să cred că există spaţiu pentru altceva”, a declarat el.

Potrivit lui Caroline Walker, adrenalina care vine cu sarcini de lucru de înaltă presiune - fie că este vorba de sarcini profesionale sau de altă natură - se poate simţi ca dependenţă.

Site-ul NHS descrie dependenţa de muncă ca fiind o obsesie faţă de muncă care îi lasă pe oameni epuizaţi fizic şi are un impact negativ asupra relaţiilor şi vieţii sociale. În ciuda acestui fapt, dependenţa de muncă nu este recunoscută ca o afecţiune medicală de către principalele manuale de diagnosticare folosite de psihiatrii din Marea Britanie.

„Oamenii vor fi consultaţi de medicul de familie atunci când se epuizează şi se îmbolnăvesc de la locul de muncă, sau dacă au un accident pentru că ies cu maşina de pe şosea din cauza oboselii, sau dacă fac un atac de cord... Cred că acest lucru trece neobservat”, spune Caroline Walker.

Nick Hatter este un „life coach” din Bristol care lucrează îndeaproape cu cei care suferă de dependenţa de muncă. Din experienţa sa, dependenţa de muncă este „determinată adesea de teama de a nu avea suficient, de a nu face suficient, de a nu fi suficient”.

Nesiguranţa financiară poate juca, de asemenea, un rol în nevoia de a munci, adaugă el.

Lee Fernandes, terapeut principal la UK Addiction Treatment Group, spune că angajatorii ar trebui să fie atenţi dacă le permit angajaţilor lor să muncească prea mult.

„Un angajator va dori întotdeauna să obţină cât mai mult de la un angajat, dar... în cele din urmă, angajaţii care muncesc prea mult se vor epuiza mai repede”, spune el.

Dependenţa de muncă se poate manifesta în moduri diferite pentru bărbaţi şi femei, adaugă Fernandes.

„În cazul femeilor, s-ar putea ca ele să nu fie la birou atât de mult timp cât ar fi un bărbat, de exemplu, dar totuşi lucrează neîncetat la fiecare ocazie posibilă pe care o au”.

Dintre workaholicii care şi-au împărtăşit poveştile cu BBC, mulţi spun că la întâlniri participă adesea mai multe femei decât bărbaţi. Acest lucru s-ar putea datora faptului că „bărbaţii nu se deschid sau nu îşi recunosc dependenţa de muncă la fel de uşor ca femeile”, explică Fernandes.

Un purtător de cuvânt al Workaholics Anonymous spune că grupul are membri de toate vârstele, de la 18 ani. Deşi organizaţia nu păstrează statistici privind numărul de membri, aceasta spune că un număr tot mai mare de persoane se alătură grupurilor săptămânale.

Deşi ajutorul este la îndemână, recuperarea este un proces care durează toată viaţa. Caroline Walker spune: „Încă trebuie să fac diferenţa între ceea ce fac şi cine sunt”.