Masacrul de la Bucea, mărturiile primului fotograf care a intrat în zonă: „Nu am văzut niciodată atât de mulţi morţi, iar groaza nu s-a terminat”

Rodrigo Abd, 45 de ani, fotojurnalist Associated Press, a văzut în Bucea scene de groază. Fotografiile sale, împreună cu cele ale colegului Vadim Ghirda, primii ajunşi la Bucea, au reprezentat au şocat opinia publică occidentală. Ei au documentat situaţia gropilor comune, execuţiile sumare ale civililor şi mineke lăsate peste tot de armata rusă în retragere.

A câştigat Premiul Pulitzer în 2013

Abd este fotojurnalist de război „de mai bine de douăzeci de ani” şi a făcut parte din echipa AP care a câştigat Pulitzer-ul în 2013 pentru fotografiile din Siria. „Am fost şi în Afganistan. Înainte de asta, ani de zile, în Guatemala şi în Mexic am documentat execuţiile bandelor criminale. Sunt obişnuit să fotografiez violenţa şi moartea. Totuşi, atât de mulţi morţi împreună, nu am văzut niciodată.”

„Am fost avertizaţi că Irpin şi Bucea sunt libere şi am plecat cât mai curând posibil. Duminica dimineata am intrat in Bucea. Impactul a fost foarte greu, am început să vedem un trup după altul. Un domn ne-a spus să mergem să vedem gropile comune şi am înţeles că ne confruntăm cu un masacru. Îngrozitor. Toţi cei care trăiesc acum au fost închişi în subsol timp de o lună, fie ascunşi, fie în închisoare, şi au supravieţuit.

Ieri am vizitat un apartament în care ruşii aveau sediu: azi au gătit în aer liber, pentru cei care erau acolo au spus că sunt de o lună în pivniţă, fără curent sau apă. Sunt încă multe crame care nu s-au deschis, cu cât deschidem mai mult, am un sentiment, vom vedea grozăvii. Sunt mult mai multe morţi, multe mai multe gropi comune. Multe alte Bucea”, spune Abd.

Doarme cu sticla de votcă lângă pat

„Dacă putem intra vreodată în Mariupol, cine ştie ce vom vedea. Harkov, Mikolaiv... Vom vedea totul dacă şi când ruşii vor pleca. Este un lucru gigantic. Încerc să fac această muncă cu respect, este o prioritate. Singurul public la care mă limitez sunt rudele, reale sau imaginare, ale victimei.

Vin din Guatemala, o ţară foarte violentă. În fiecare zi făceam fotografii cu victime şi scenarii de violenţă urbană, ale masacrelor crimei organizate. Limita mea este: dacă fiica mortului vede ziarul, poate să fie supărată pe mine mâine? Poate fi umilită de asta? Dacă răspunsul este da, încerc să nu fac acea poză. Oamenii implicaţi în evenimentele pe care le documentez au deja vieţi groaznice”.

El spune că nu poate să doarmă: „Mă chinui să dorm şi ţin o sticlă de vodcă lângă pat. Trebuie să beau, ca să pot spera că voi dormi. Este greu să vedem ceea ce vedem şi mai ales să simţim mirosurile pe care le mirosim. În Irpin m-am plimbat cu un prieten.

Exista un cadavru în mijlocul drumului, nu am observat. Mirosul acela mi-a pătruns în nări şi nu dispare. L-aş descrie ca pe ceva care te pătrunde şi rămâne mult timp în tine. Te plimbi între morţi toată ziua. Este foarte trist. Este un miros pe care l-am mirosit deja în Guatemala, în El Salvador, în Mexic, în Siria, în Afganistan”.