Video INTERVIU: Morariu: Ne trebuie un cadru de finanţare privat pentru sport

Octavian Morariu s-a născut în data de 7 august 1961, la Bucureşti. De la 10 ani a început să practice rugby la Griviţa Roşie, la 16 ani fiind prima oară selecţionat la naţionala de juniori. A participat cu aceasta la trei turnee de juniori FIRA (actualul Campionat Mondial de juniori), fiind, în 1980, în Tunisia, căpitanul echipei.

A strâns 20 de selecţii pentru echipa naţională B şi 5 pentru prima reprezentativa, iar în aprilie 1987 a devenit primul jucător român selecţionat în echipa Barbarians, selecţionată mondială de prestigiu.

În acelaşi an, a rămas în Franţa, după un turneu al echipei sale, şi a evoluat, în perioada 1987-1990, la formaţia ASPTT Paris, din prima divizie - Grupa B a campionatului francez..

După ce şi-a încheiat cariera de jucător, Morariu a antrenat formaţia franceză Paris Saint-German, între anii 1991-1993.

Este absolvent al Facultăţii de Căi Ferate, Drumuri şi Poduri a Institutului de Construcţii Bucureşti, şef de promoţie 1986, cu diplomă de inginer.

A avut o activitate profesională atât în ţară, cât şi în străinătate, iar în prezent are dublă cetăţenie, română şi franceză.

În perioada 2001-2003, a fost preşedinte al Federaţiei Române de Rugby, iar între anii 2002-2004 a ocupat funcţia de membru în Consiliul de Administraţie al Federaţiei Internaţionale de Rugby Amator - Asociaţia Europeană de Rugby (FIRA-AER).

Între anii 2003-2004 a deţinut funcţia de preşedinte al Agenţiei Naţionale pentru Sport, forul guvernamental suprem al sportului românesc din acea perioadă.

Datorită contribuţiei pe care a avut-o la obţinerea rezultatelor sportivilor români la Jocurile Olimpice de la Atena 2004, Octavian Morariu a fost decorat de preşedintele României cu Ordinul Meritul Sportiv, clasa I.

În 2004 a devenit vicepreşedinte al FIRA-AER, funcţie pe care o ocupă şi în prezent, după ce a fost ales pentru al doilea mandat, în anul 2008.

Octavian Morariu a devenit cel de-al 15-lea preşedinte al forului olimpic român, ales la data de 15 noiembrie 2004, odată cu transformarea Comitetului Olimpic Român în Comitetul Olimpic şi Sportiv Român.

De asemenea, Morariu se află la cel de-al doilea mandat ca preşedinte al COSR, după ce a fost reales în această funcţie, în data de 27 noiembrie 2008.

Morariu a fost ales membru în Comitetul Executiv al Comitetului Olimpic European, în data de 27 noiembrie 2009, în cadrul celui de-al 38-lea congres al forului, desfăşurat la Lisabona.

Prezentăm interviul acordat Agenţiei MEDIAFAX de preşedintele COSR, Octavian Morariu:

Reporter (Rep): Din noiembrie anul trecut, în premieră, România are un membru în Comitetul Executiv al Comitetului Olimpic European. S-a stabilit de care comisie veţi răspunde la COE?

Octavian Morariu (O.M.): Încă nu sunt date hotărâri în legătură cu repartizarea comisiilor, vor fi luate la 26 ianuarie, la Roma, cu ocazia primului Comitet Executiv. Atunci se vor marca direcţiile principale şi modul în care aceste direcţii principale vor fi puse în aplicare prin comisii. Un lucru este foarte important pentru noi, România este prezentă şi va lua parte la toate hotărârile importante privind sportul european. La Bruxelles, de un an şi jumătate funcţionează un birou de reprezentare a mişcării olimpice europene, birou la care s-au afiliat marile federaţii sportive europene. Este foarte important, pentru că, dincolo de strategia la nivel european, ce ne interesează pe noi este modul în care putem beneficia cât mai repede de modelul european de sport. Noi avem o mare suferinţă în sportul românesc pe fond. După 1989 n-am schimbat mare lucru în modul de funcţionare şi organizare a sportului. Cu excepţia Legii Sportului, din 1999, care a fost atunci un act cutezător, dar incomplet, pentru că a transformat federaţiile în persoane juridice, dar nu le-a dat mijloacele să fie privat independente. Reforma înseamnă, în primul rând, o modificare în modul de funcţionare a federaţiilor.

Rep: Ce cadru legislativ poate regla problema sportului în România?

O.M.: Sportul în România, şi nu numai, este făcut de federaţii şi cluburi. Noi ne tot întrebăm, preocupăm, dacă să avem minister, să avem agenţii, secretariat de stat. Asta este o problemă administrativă, dar nu asta reglează sportul în România. Problema poate fi reglată de un context legislativ favorabil federaţiilor şi cluburilor. Modul în care actul sportiv, care vine de jos, de la sportiv, este încurajat, «întreţinut», pentru că el nu trebuie asistat, ci motivat. Cum ajunge infrastructura, deşi nu trebuia să încep cu ea, pentru că în concepţia mea e ultima, cum ajunge ştiinţa sportului, cum ajunge finanţarea, organizarea, competiţia de calitate cât mai repede la sportiv, fie că e un copil de 12-13 ani junior, cadet, fie că este un jucător de fotbal într-unul din marile cluburi, asta este problema de fond. Asta înseamnă că sportul de performanţă trebuie să aibă o predictibilitate asupra modului în care poate să-şi înfăptuiască strategia. Pentru chestia asta îi trebuie o resursă umană de calitate care să ştie să înfăptuiască o strategie, dar să o şi aplice, dar începând de la antrenor, medic, preparator fizic, kinetoterapeut, plecând de la fenomenul antrenament, competiţie, recuperare, iar toate astea trebuie "coafate", acoperite de manageri de calitate, de preşedinţi. Deci avem nevoie de o resursă de calitate care să ştie să facă o strategie, care are nevoie de o finanţare predictibilă, lucru extrem de important, nu să te trezeşti de pe un an pe altul că bugetul că e sus, că e jos. Trebuie, pe urmă, îmbinând ştiinţa cu finanţarea, să ai o competiţie internă puternică. Nu vom avea echipe naţionale puternice la jocurile colective sau nu vom avea la sporturile individuale din nou mari vedete atâta timp cât campionatele naţionale nu vor fi puternice. Nu e o soluţie să ne trimitem jucători afară, pentru că ştim foarte bine, eu o ştiu din rugby, cum se întâmplă când vrei să-i aduci înapoi în echipa naţională. Da, deci resurse umane, finanţare, competiţie internă puternică, apoi aş vorbi de infrastructura pentru performanţă. Repet, nu mă duc mai departe spre sportul şcolar, de masă, acolo e altă discuţie. Vorbim în special de federaţii aici, resursa umană de calitate nu o mai avem. Trebuie să fim foarte oneşti, eu o spun de mult timp, fie că le place unora sau nu, resursa umană de calitate nu o mai avem. Vorbesc de sportul de performanţă, de ştiinţa sportului, de tehnicieni cum spuneţi dumneavoastră.

Rep: O avem, însă activează peste hotare.

O.M.: E acelaşi fenomen, un fenomen şi economic aici. Sportul din ziua de azi e ca o economie, iar noi nu am integrat foarte bine chestia asta. La Congresul Olimpic de la Copenhaga nimeni nu s-a sfiit să spună că sportul e un business. Resursa umană de calitate, ştiinţa sportului nu le mai avem, mulţi au plecat, unii au îmbătrânit, pe tineri nu îi mai interesează. De ce? Pentru că nu mai au motivaţia financiară, în primul rând, pentru că suntem în lumea banului în ziua de azi mai mult decât oricând, dar trebuie să trăim şi cu chestia asta, adică nu e peiorativ. Şi atunci am devenit săraci, începând de la resurse umane până la tehnicieni. Avem potenţial, dar trebuie să refacem treaba asta. L-am rugat pe Octavian Bellu să se ocupe de chestiunea asta la Academia Olimpică de Excelenţă de la Izvorani şi să creeze din nou un nucleu de tehnicieni foarte buni. Să nu ne fie ruşine să învăţam de la alţii, cum alţii au învăţat de la noi. Sunt sporturi şi federaţii întregi în lumea asta care au fost făcute, inventate de tehnicieni români. De ce să ne fie ruşine să facem şi noi chestia asta acum?

Rep: Este un fel de reinventare a sportului în România?

O.M.: E o mare prostie să nu te înconjori de oameni de calitate care pot să servească interesele, de resursa umană care să facă strategii şi să le pună în practică. Pentru asta îţi trebuie mijloacele, în primul rând, de finanţare. Iarăşi revin la ce spuneam la început, noi trebuie să înţelegem că sportul de performanţă este astăzi tot profesionist, plecând de la biatlon - o evoluţie spectaculoasă din punctul ăsta de vedere - apoi mergând la toate celelalte sporturi. Astăzi nu mai poţi face abstracţie de faptul că sportivii vor să câştige bine. Motivaţia înainte de 89 era diferită, contextul era diferit. Un sportiv de azi nu se mai mulţumeşte ca înainte de '89, să fie subofiţer sau sublocotonent la Steaua sau Dinamo, să aibă o garsonieră sau să se bucure când ia premiu un ARO. S-a terminat, suntem într-un context în care sportivul de calitate vrea să câştige bani. Ori astăzi nu poate să câştige bani, fie că este de la Dinamo sau de la Steaua, dacă nu are venituri suplimentare. Veniturile suplimentare înseamnă bani din privat. Ori pentru asta nu avem un context legal favorabil. Noi nu ştim creditul fiscal pentru sport, nu vorbesc de religie, cercetare, nu ştim chestia asta. Toţi banii vin de la buget... Apoi ne trezim că bugetul federaţiilor este diminuat cu 50 la sută. Pe urmă nu ştim să privim sportul tot din punct de vedere fiscal ori pentru societăţi. Societăţile din România astăzi nu întreţin echipe sportive decât plătind impozite. Societăţi care au fost privatizate s-au trezit cu terenuri de sport, n-au voie să le demoleze şi bine că nu au voie să le demoleze, dar nici nu au avantaje fiscale dacă investesc în ele. Deci ne trebuie un context de finanţare privat pentru sport, ca să ne putem plăti bine antrenorii, sportivii. Uitaţi-vă la faptul că un comitet cum e COSR, instituţie importantă la nivel internaţional, nu are finanţări de la loterie, de la pariuri, din drepturi TV. Nu înţeleg această situaţie, toate comitetele olimpice din Europa sunt finanţate sau au un instrument de finanţare privat, astfel încât finanţarea de la stat reprezintă un sfert din total. Un sfert din tot, maxim. Am auzit comentarii prin care se spunea că sportului i se dau mai puţini bani pentru că oricum federaţiile sunt private şi trebuie să-şi facă venituri proprii. Cum să şi le facă dacă nu au context legal favorabil, cum să şi le facă, cerşind? Sunt foarte multe lucruri care trebuie reglate. Pe urmă, după resursa umană, vine finanţarea, competiţia. Păi, dacă ai o finanţare ca lumea, atât a sportivului, cât şi a competiţiei, ai competiţie de calitate. Cu cât ai competiţie de calitate cu atât creşte nivelul, cresc şi fondurile private, cresc salariile sportivilor, antrenorilor. Deci noi trebuie să avem curajul să inventăm un sistem nou pentru sportul românesc. Vreau să fac o precizare extrem de importantă, să ştiţi că de multe ori au fost blamaţi oamenii politici prea mult pentru situaţia în care se află sportul românesc. În situaţia de criză de acum, e absolut firesc ca bugetul să fie şi pentru sport mai mic, sigur şi pentru federaţii. Nu cu 50 la sută, cred că e o greşeală pe undeva, dar fenomenul politic se uită la sport şi primeşte ce-i dă sportul ca informaţie. Ori dacă informaţia, revendicările din mediul sportiv sunt numai «daţi din bani de la buget», asta e ce va înţelege politicul. Există încă oameni de sport care se complac în acest sistem de a lua bani de la stat să-i cheltuiasacă, după care se văicăresc că n-au bani ca să facă performanţă. Nu prea merge chestia asta, e uşor ipocrită. Oamenii de sport trebuie să militeze pentru o schimbare în profunzime a sistemului. Ce am făcut noi, spuneţi ce a făcut Morariu? În primul rând am dus 2-3 ani muncă de lămurire în sport, ca să le spun oamenilor ce e de făcut. Pentru că atunci când le spui oamenilor «sportul de performanţă trebuie să fie eminamente privat» oamenii se sperie şi-şi spun «aoleu, nu ne mai dă bani statul». Nu e adevărat, statul va continua să dea bani. Peste tot în Europa guvernele finanţează federaţiile, comitetele. Mai mult, Carta Albă a sportului, care este un document oficial prin ratificarea Tratatului de la Lisabona, în care sportul este înscris cu specificitatea şi autonomia lui, statuează aceste lucruri. Finanţarea de la stat va rămâne, noi trebuie să o mărim pe cea privată. Dar, chiar dacă ai context legislativ favorabil trebuie să-ţi iei toiagul şi traista în spinare şi să te duci să cauţi banii. Aici e problema unora. Le place să stea, să aibă bani de la buget, să facă cât pot şi să se plângă că nu au bani... Oamenii ăştia sunt păguboşi pentru sportul românesc. Sportul românesc are nevoie de o schimbare de mentalitate, are nevoie de întreprinzători la nivelul managerilor, antrenorilor. Sportivul nu vrea să facă performanţă? Vrea, dar trebuie să-i dai condiţii, antrenori buni, echipament, motivaţii, premii, etc. Ieri am auzit o remarcă foarte interesantă: «Uite la ruşi, dă primaria». Zic da, dar care e modelul nostru? Modelul european sau cel rusesc? Şi mai este ceva, în Rusia şi companiile private dau bani foarte mulţi la sport. Da, deci sportul românesc trebuie să înceteze să mai fie revendicativ, el trebuie să fie proactiv. Deci eu am început să vorbesc de chestiunea asta acum trei ani, cu federaţiile. Unii au înţeles, unii au aderat, unii mai scrâşnesc din dinţi, deşi au semnat că sunt de acord. Apoi, am pus pe hârtie modificări legislative care trebuiesc aduse în foarte multe legi, legea educaţiei, legea sportului, codul fiscal, legea sănatatii, peste tot unde e cuvântul sport. Şi am făcut proiect de modificari legislative coerent cu strategia, legea Loteriei Nationale, tot ce se referă la partea cu pariuri, inclusiv pe internet s.a.m.d. Nu fac altceva decat să actualizez şi să modernizez în funcţie de ce se întâmplă peste tot în Europa, deci nu sunt mari invenţii, e numai o muncă minuţioasă de punere la punct şi adaptare la ceea ce se întampla în jur. Toate modificările astea le-am pus pe 30 septembrie sau 1 octombrie 2009 pe masa Ministerului Tineretului şi Sportului de atunci. Săptămâna aceasta, miercuri, m-am întâlnit cu ministrul Daniel Funeriu (n.r. - ministrul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului), erau şi alte federaţii şi ar urma să mă întâlnesc cu dumnealui săptămâna viitoare în legatură cu aceste modificări legislative. Am vorbit cu fostul ministru, cu Sorina Plăcintă, care e senator şi care m-a asigurat că va sprijini această reformă. Eu vreau să echilibrez balanţa, aş zice nu a răspunderii, ci a responsabilităţii, între lumea sportului şi cea politică. Este mult prea multă presiune pusă pe politic, fără ca politicul să aibă o informaţie şi o imagine corectă. Sigur că din clipa în care faci un proiect şi îl dai politicului, acesta devine responsabil. Dar, e foarte important ca lumea sportului, în primul rând, să fie motivată, să fie activă. Dacă nu facem modificările astea, vă asigur că în fiecare luna ianuarie a anilor viitori va fi aceeaşi discuţie, că nu sunt suficienţi bani de la buget. Eu ştiu povestea asta de sni de zile, o ştiu înca de pe vremea când eram jucator, pe urmă cand eram preşedinte de federaţie, dovadă că nu s-a schimbat nimic.

Rep: Care structură este cea mai potrivită pentru federaţii: MTS, ANS sau, cea de acum, MECTS?

O.M.: În primul rând, toate schimbările nu fac bine deoarece crează de fiecare dată sincope. Până se fac iar hârtiile se opreşte finanţarea. Pentru federaţii cea mai potrivită formula este modelul european, care este extrem de uşor de înţeles. Federaţiile care se ocupă de un sport, care a devenit business, nu pot fi conduse de o administraţie şi de nişte funcţionari. Şi atunci, federatiile trebuie coordonate de ceva compatibil cu ele şi acel ceva, în ţările de care aminteam, este comitetul olimpic. Deci, comitetul olimpic trebuie să coordoneze federaţiile nationale sportive. O administraţie, că e de stat, că e autoritate, niciodată nu poate să aibă sponsori. COSR poate avea sponsori şi pe urmă să distribuie banii federaţiilor. Vom vedea performanţele reducându-se de la an la an. Toată lumea vorbeşte despre sportul şcolar şi despre infrastructură, dar nu acestea reprezintă principalele cauze. Dacă vorbim despre acestea, extrem de important este ca fenomenul sportiv să înceapă de jos, de la o vârstă fragedă, într-un context favorabil. Noi am avut cluburi sportive şcolare, pe asta se baza sportul juvenil de la noi. În Europa nu sunt astfel de grupări, acolo sunt cluburi private sau cluburi de pe lângă primării, dar şi acelea sunt în regim semi-privat. Cluburile sunt cu totul şi cu totul altceva. Pentru elită există centre naţionale de excelenţă, unde se face şi sport, şi şcoală. Noi trebuie să avem un sport şcolar foarte puternic, dar pentru aceasta ne trebuie şi baze, profesori motivaţi de educaţie fizică. Sportul de masă şi cel juvenil din toată Europa se bazează pe voluntariat, pe când, în România, dacă vrei să faci ceva, lumea se întreabă «Dar mie ce-mi iese?». Trebuie făcută multă educaţie şi la copii, dar şi la părinţi, pentru ca aceştia să înţeleagă fenomenul sportiv. Un părinte trebuie să înţeleagă cât de important este sportul pentru copilul lui. Au înţeles-o şi cei din antichitate, când au spus «Men sana in corpore sana». Cred că trebuie şi noi să redescoperim acest lucru. Avem nevoie de competiţii şcolare de calitate. Cei mai buni trebuie să aibă un loc unde să poată să şi înveţe, să facă şi sport şi să poată să meargă în competiţiile naţionale. Nu se poate să mergi din nimic direct aici. Avem nevoie de toată ţesătura asta de la nivel local şi voluntar. Infrastructura este şi ea importantă. S-au făcut 400 de săli, trebuie să mai facem încă o mie. S-au făcut sau nu s-au făcut bazine de înot, trebuie să se mai facă terenuri, stadioane şi aşa mai departe. Trebuie ca administraţia locală să înţeleagă ce suport ar trebui să acorde colectivităţii pentru sport. Foarte important pentru mine este rolul social al sportului. Din acest punct de vedere, sportul are un rol foarte important. Plecând de la cel şcolar, sportul îi învaţă pe copii ce reprezintă o competiţie, cum să câştige, nu oricum, ci în interiorul unor reguli, fără să trişeze. Îi învaţă pe părinţi la o viaţă socială, pentru că la o competiţie vin mulţi părinţi, bunici, discută unii cu alţii. Este un fenomen social. Tot aici învaţă şi suporterii cum să se comporte. Mai are un rol social pentru că el coagulează energia unei colectivităţi în jurul unei echipe sau în jurul unui sportiv. O echipă sau un sportiv poate da o identitate frumoasă şi interesantă unei colectivităţi. Prin sport vom cheltui mai puţin pentru sănătate. Practicând sportul, copiii au mai puţin timp pentru a se uita în dreapta sau în stânga, iar mai târziu, să meargă la bar sau să se drogheze. Dar aici deja intrăm în alt capitol al sportului, iar COSR nu se poate implica în acesta. De asta ar trebui să se ocupe o autoritate, fie că este ea locală sau centrală. Nu cred că este o mişcare greşită de a pune sportul împreună cu educaţia. În foarte multe ţări europene sportul este cu educaţia sau cu internele şi administraţia locală. Unii l-au dus chiar la sănătate. E clar că sportul are legătură cu sănătatea, educaţia şi cu administraţia locală. Cred că, în contextul actual românesc, este absolut firesc ca sportul să fie lângă educaţie. Tot spuneam că nu avem sport în şcoală, iar poate aşa vom avea. De aici încolo este o muncă foarte importantă pe care va trebui să o depună Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului. Sportul trebuie să se ducă jos, către copii, către partea locală şi către sate. I-am spus domnului ministru Funeriu că sunt la dispoziţia dânsului de câte ori vrea să discutăm despre aceste chestiuni. Aceste lucruri trebuie să fie foarte clare. Există sportul de performanţă, care trebuie administrat într-un fel, şi mai este sportul şcolar, de masă, local, care se organizează şi se desfăşoară într-un alt fel. Legătura între ele este evidentă, pentru că unul îşi trage seva din celălalt. Cu siguranţă că acestea trebuie să aibă o coordonare undeva. Federaţiile sportive trebuie să fie foarte atente şi să meargă spre sportul local, să-l sprijine, nu cu bani, ci prin prezenţă, prin încadrare sau prin sfătuire. Aşa este făcut sportul în toată Europa, cel de performanţă este într-un loc, business, bine susţinut de stat, cu buget şi cadru legislativ. Să nu-şi imagineze cineva că sportul singur, fără să aibă un buget, poate să trăiască. Bugetul de la stat face un lucru foarte simplu, asigură funcţionarea instituţiei. Asigură salariile funcţionarilor, mimimum de competiţii şi altele. Trebuie să ai şi contexte legislative care să-ţi permită ca partea privată să crească mult în comparaţie cu cea de la stat. În Europa, fără să fiu sută la sută sigur, sportul de performanţă are finanţarea de la stat cam un sfert, iar restul banilor vin de la privat. Asta nu înseamnă că banii de la stat sunt puţini, însă contextul este foarte important şi face ca finanţarea privată să fie atât de mare încât o depăşeşte semnificativ pe cea de stat. Dacă ne-am încadra şi noi în aceste proporţii, trei sferturi din bani să fie privaţi, fără să se diminueze fondurile de la stat, ar fi mult mai bine. Dacă statul ar tăia 30 la sută din buget, ar tăia din acei 25 la sută, ceea ce ar însemna doar 7-8 procente din total. Federaţiile nu s-ar mai trezi de pe o zi pe alta cu reducere de 50 la sută. Nu se poate să le spui federaţiilor: «Voi sunteţi privaţi, duceţi-vă, luaţi-vă banii», fără să le dai un context. Cel mai dulce cuvânt pe care îl găsesc să caracterizez o astfel de situaţie este «ipocrizia».

Rep: Ce se face pentru rugby-ul în şapte în România, sport care a fost inclus pe lista disciplinelor olimpice?

O.M: Rugby-ul în şapte nu are o foarte mare tradiţie în România. Şi acest lucru ni se trage de la perioada de dinainte de 1989, când totul era clar. Ne interesau doar sporturile care aveau campionate mondiale, olimpice şi cam atât. Înainte de 1989 jucam acest sport în cluburi, pentru a ne amuza. Totuşi, încet-încet, am început să clădim şi acest sport, iar România participă la circuitul european în mod regulat şi joacă la fel la turneul final european. Nu avem rezultate atât de bune încât să participăm la turneul final mondial. În mod sigur că va trebui să avem o altă atitudine vizavi de rugby-ul în şapte, iar COSR va sprijini federaţia în acest context. Nu ştim încă prea multe, pentru că nici IRB-ul nu a stabilit care va fi sistemul de calificare pentru Jocurile Olimpice. Până nu se ştie acest lucru, nici CIO nu va debloca fonduri, pentru că acestea se cheltuiesc pe bază de program. Cred că din toamnă vom putea accesa fonduri olimpice pentru a sprijini rugby-ul în şapte. Va trebui să ne mişcăm foarte repede, pentru că în mod sigur este o atracţie deosebită pentru toate ţările cu tradiţie în rugby. Acest sport cere foarte multe calităţi comune cu rugby-ul în 15, dar aici contează foarte mult viteza şi îndemânarea. Este mai puţină strategie şi mai puţină forţă. Dintr-un anumit punct de vedere pare mai uşor decât rugbyul în 15. O echipă poate fi clădită mai uşor, pentru că sunt mai puţini sportivi. Cred că noi putem avea o echipă puternică la acest sport. Fetele noastre sunt bune la rugby în şapte. Avem şanse şi cu băieţii, şi cu fetele să avem o evoluţie rapidă. Pentru JO de la Rio de Janeiro din 2016 calificările ar începe undeva prin anul 2014-1015. Avem cinci ani în care putem clădi acest lucru. Am şi ideea înfiinţării unui centru regional pentru rugby în şapte. Vorbesc puţin ca şi vicepreşedinte al Asociaţiei Europene de Rugby. Acest centru regional ar fi pentru ţările din jurul României şi pe care îl văd foarte bine la Izvorani sau la FR Rugby, care are o infrastructură corectă. Acesta este un sport care nu poţi să-l joci din când în când. Cu siguranţă că am o atenţie particulară vizavi de acest sport şi atunci desigur că merită tot interesul. Rugbyul românesc are o tradiţie foarte mare dar şi el, ca şi alte sporturi din România, a avut de suferit din cauza mutaţiilor din viaţa economică şi socială. Aceste sporturi trebuie reclădite cu răbdare, cu foarte multă perseverenţă şi cu o mare doză de pasiune.

Rep: Care este situaţia disciplinelor olimpice în perpectiva Jocurilor Olimpice de la Londra?

O.M.: Sunt sporturi care ne-au adus ceva satisfacţii, chiar şi certitudini, în 2009. Vorbesc de canotaj, scrimă, gimnastică, haltere, tenisul de masă s-a mişcat şi el bine. Am avut, din păcate, o nouă decepţie cu handbalul feminin. Eu am mai trăit-o şi la Beijing. Nu ştiu ce se întâmplă cu echipa asta de handbal. Pleacă foarte bine în grupe, pe urmă se stinge. Pentru mine e un lucru foarte greu de înţeles. Să sperăm că şi handbalul feminin poate să confirme toate aşteptările pe care le avem. Gimnastica feminină e în regres, cea masculină a confirmat încă o dată prin Marian Drăgulescu, dar oare va ţine pasul până la Londra? Rămâne de văzut asta. Marius Urzică este noul antrenor şi am încredere în el. Poate fi o experienţă bună, la fel cum este şi Covaliu pentru scrimă. Sper ca la judo să revină Alina Dumitru, la înot avem o problemă pentru că după Potec nu mai vine nimic din urmă. Ea este la o vârstă la care alţii s-au lăsat de mult, dar calitatea ei face să poată continua. Nu ştiu cât va putea să mai meargă şi dacă va ajunge la Londra. Polo-ul se mişcă mai bine şi îi aştept în bazinul de la Izvorani, pentru că multă vreme acest sport s-a plâns că nu are un bazin. Cam aici sunt aşteptările noastre. Putem să vorbim despre atletism, însă acesta, în România, din păcate, a pierdut contactul cu elita şi este de recuperat acest decalaj. Avem tineri buni, dar vorbeam despre ştiinţa sportului. Cred că trebuie puţin apăsat pe pedala de acceleraţie, astfel încât să-i ajutăm pe aceşti tineri să confirme şi în competiţiile majore. Nu trebuie să avem mari aşteptări la Londra. Lumea a sărit în sus că la Beijing am avut numai opt medalii, dar eu pot să spun că, global, este un rezultat onorabil. La Atena am avut 19 medalii şi am fost pe locul 14, iar cu opt medalii am fost pe locul 17. Acest lucru înseamnă că sportul, ca şi economia, s-a globalizat şi, cu excepţia topului care ţine strâns, există o repartizare a medaliilor către foarte multe ţări. La Sydney au fost 42 de ţari care au luat medalii, la Atena 62 sau 63, iar la Beijing au fost 83. Asta vine de la o globalizare şi o democratizare a ştiinţei sportului. Asta înseamnă că sunt ţări mai mici, care au înţeles că se pot «echipa» cu tehnicieni pentru a-şi creşte performanţele rapid, inclusiv cu tehnicieni români. Nu trebuie să ne fie ruşine dacă nu avem mijloacele necesare să facem apel la expertiză, la cea mai bună de pe piaţă. De exemplu, China a avut 40 de antrenori străini pentru Jocurile Olimpice. Noi avem nevoie de un mare exerciţiu de transparenţă, pentru a ne aşeza într-un context corect şi să putem merge înainte. Este exclus să mai continuăm ca şi până acum.

Rep.: Ce aşteptări aveţi de la Jocurile Olimpice de iarnă de la Vancouver?

O.M.: La Vancouver se pare că vom merge cu 30-32 de sportivi. Mai sunt calificări până în ultima clipă. Din punct de vedere logistic totul este în regulă. Chiar de dimineaţă am primit vestea că tot echipamentul va pleca de la sponsor spre noi. Noi am finanţat şi ne-am aplecat cu mai multă atenţie către federaţiile sportive de iarnă. Pentru noi, Vancouver este o primă etapă de a verifica dacă atenţia asta sporită se traduce în performanţe mai bune. Nu visez şi nimeni nu visează la medalii. Vreau să văd dacă am progresat de pe locul 15 pe locul opt, de exemplu. Sau de pe 22, pe 11. Un campion nu se face în 2-3 ani, el se face în 10-15 ani. Asta înseamnă că, dacă începem să progresăm acum, avem şanse ca la următoarea ediţie sau la cealaltă să venim şi cu ceva rezultate. Este o olimpiadă test vizavi de progresul făcut comparativ cu investiţia suplimentară existentă în ultima vreme în sporturile de iarnă.

Rep.: Cum decurg pregătirile pentru organizarea Festivalului Olimpic al Tineretului European din 2013?

O.M.: Am ţinut mult să aducem această competiţie în România tocmai în contextul în care vreau să ajut sporturile de iarnă să progreseze, iar una dintre modalităţi este să ai competiţii mari la tine acasă. Acestea crează motivaţie, emulaţie, sponsori, copiii văd şi îşi spun: «vreau şi eu să fiu ca ăla». Am dorit în mod expres ca această competiţie să aibă loc în 2013, pe Valea Prahovei, pentru ca fiecare primărie să aibă o motivaţie să-şi dezvolte baza şi infrastructura. Trebuie să fie cât mai multă lume atrasă, cât mai mulţi voluntari pentru această competiţie şi mă bucur să văd că primarii au simţit repede acest lucru şi au început să facă investiţii. Sigur că fiecare are un interes din punct de vedere al colectivităţii pentru că toate aceste obiective vor rămâne acolo. Faptul că Predealul face nu ştiu câţi kilometri de pistă în plus sau că ameliorează şi echipează pista existentă cu tunuri de zăpadă, faptul că Braşovul îşi construieşte pistă de patinaj nu face decât să crească potenţialul local şi cel turistic. Să nu uităm că toţi aceşti tineri din Europa, care vin cu părinţi, prieteni şi suporteri, înseamnă mii de oameni care se vor întoarce acasă şi vor vorbi despre Valea Prahovei ca un loc de schi, de sport de iarnă sau de turism. Este interesul nostru, al tuturor, ca această competiţie să se desfăşoare în condiţiile cele mai bune de infrastructură, cazare, echipamente sau de instalare. Este interesul nostru pentru a ne promova ţara. Este un instrument de făcut bani pentru ţară. S-a constituit comitetul de organizare şi lucrăm împreună cu Comitetul Olimpic European la organizarea competiţiei.

Rep.: În ce fază se află proiectele de construire a unei baze montane de pregătire?

O.M.: Suntem în negocieri cu două primării, cea de la Braşov şi cea de la Buşteni, pentru ca în parteneriat cu ele şi cu investitori privaţi să construim două centre olimpice de pregătire pentru sporturile de iarnă. Acestea vor veni să-l completeze pe cel de la Izvorani, astfel încât să avem două instrumente de pregătire pentru sportul olimpic.

Rep: În ceea ce priveşte iniţiativele pe care vi le-aţi propus, Casa Olimpică, Muzeul Sportului, un centru de pregătire atât pentru sportivii din ţară, cât şi pentru cei de afară, care este stadiul în care vă aflaţi?

O.M: În ceea ce priveşte Casa Olimpică şi Muzeul Sportului noi ne-am separat de primul antreprenor, aş zice pentru că aveam mari probleme în a asigura desfăşurarea investiţiei. Aceasta a fost reluată după o nouă procedură, după o nouă licitaţie. Avem mari speranţe ca până la jumătatea anului viitor investiţia să fie terminată. Mă bucur nespus de mult, poate nu atât pentru Casa Olimpică, cât pentru Muzeul Sportului, deoarece de mai bine de 20 de ani, sportul românesc nu are un lăcaş unde oamenii, copiii să vină să vadă ce înseamnă sportul, ce a însemnat sportul românesc în contextul naţional şi internaţional. Sunt trofee, obiecte, amintiri din trecut care zac printr-o cameră pe undeva prin Palatul Parlamentului sau mai ştiu eu pe unde şi care, în sfârşit, vor putea să-şi găsească locul într-un lăcaş de cultură. Izvorani-ul este un centru internaţional de pregătire, pentru că deja vin sportivi din alte ţări să se pregătească acolo, dar va fi introdus în circuitul solidarităţii olimpice, astfel încât echipe olimpice de la diverse discipline vor putea veni să se pregătească la noi, alături de noi, în cadrul unei finanţări internaţionale. Mă interesează şi rentabilitatea acestui centru, pentru că trebuie să ai şi venituri. Noi nu avem subvenţii foarte mari pentru acest centru, avem unele pentru salarii dar ele nu acoperă tot necesarul. Suntem bine avansaţi cu acest proiect. De fapt tot centrul este internaţional. Noi am semnat foarte multe acorduri cu diferite comitete olimpice, mici, mari sau medii, astfel încât să putem atrage la Izvorani echipe olimpice naţionale cât mai multe.

Rep.: Din 1988, de la Alexandru Şiperko nu am mai avut niciun român în CIO. Se ştie că Nadia Comâneci şi Ion Ţiriac au eşuat să pătrundă în acest for. Accederea dumneavoastră în COE ar fi un prim pas pentru a intra în Comitetul Internaţional Olimpic?

O.M: Putem să interpretăm într-un anumit fel acest lucru, dar accederea în CIO este o muncă pe termen lung. Oamenii te judecă aşa cum te judecă şi pentru un post în Comitetul Executiv European. Eşti judecat prin prisma lucrurilor pe care le faci şi le ai acasă în primul rând. Apoi te judecă şi prin activismul tău la nivel internaţional. A fi ales în COE ar fi un prilej foarte bun de a te manifesta, de a acţiona, de a te face cunoscut pentru pasul următor.

(Interviu realizat de Romeo Chiriac, romeo.chiriac@mediafax.ro)