23:15, 28 Iun. 2022
Vizita lui Bill Clinton la Bucureşti în vara anului 1997 a fost una de consolare. În schimbul aderării la NATO a României, amînată, s-a semnat Parteneriatul strategic dintre România şi Statele Unite ale Americii, la 11 iulie 1997, dată de la care astăzi s-au împlinit şi sărbătorit 25 de ani. Emil Constantinescu făcuse tot ce era omeneşte posibil ca să grăbească acest proces, dar americanii nu aveau încredere în România şi în politica duplicitară a regimului politic anterior. A fost nevoie ca Emil Constantinescu să-şi sacrifice cariera politică, aprobînd survolul României de către avioanele NATO angajate în războiul din Iugoslavia, ca să şteargă ultimele reticenţe faţă de România. Fără el şi gestul său de curaj, NATO ar fi fost pentru România o ţintă îndepărtată. Poate am fi intrat în Alianţă cu cel puţin cinci ani mai tîrziu, dacă nu cu zece. Au mai fost şi alte acţiuni, din umbră, care au sporit încrederea americanilor. Cînd preşedintele Clinton vizita România, tocmai se demantelase o amplă acţiune de ”spionaj de stat” în favoarea Rusiei, prin punerea instituţiilor din România în legătură cu Moscova, printr-un ”fir roşu” secret. Era dovada supremă a duplicităţii României lui Iliescu, faţă de SUA şi NATO: noi ne declaram pro-europeni şi pro-americani, dar în secret întăream comunicaţiile cu oficialii ruşi. Ion Iliescu, Nicolae Văcăroiu, Mircea Coşea, Teodor Meleşcanu, Vasile Ionel, Gheorghe Tinca, Ioan Doru Tărăcilă, Virgil Măgureanu, Dumitru Cioflină, Ioan Talpeş, Ion Magdalena sînt cei care au semnat o hotărîre a CSAT, la şase luni de la încheierea Parteneriatului cu NATO (26 ianuarie 1994), prin care România se punea, în secret, la dispoziţia ruşilor, printr-un ”fir roşu” cu Moscova.