O carte pe zi. ”Cărări încrucişate,” de Octavian Simu

Venerabilul Octavian Simu (n. 10 iunie 1935, Ilişeşti, judeţul interbelic Suceava) este un autor de dicţionare, eseist, poet, prozator şi specialist în cultura şi civilizaţia Extremului Orient. A studiat medicina la Iaşi, a fost medic specialist interne la Spitalul Stântul Luca din Bucureşti. Din 1971 tot publică, zeci de volume de proză, poezie, eseuri, note de călătorie, ghiduri de convesaţie, studii de civilizaţie orientală. Este foarte posibil ca mulţi să-l cunoască mai multe pentru ghidurile sale de conversaţie şi dicţionarele româno-japonez şi japonez-român, şi cărţile despre civilizaţia şi literatura japoneză. A publicat cel puţin opt romane, cele mai recent cel pe care îl semnalăm astăzi.

Ca scriitor, Octavian Simu face parte dintre aceia care îşi trădează meseria, în cazul în care cititorul n-o ştie. Putem demonstra cu romanul de faţă, ale căror personaje principale vc sunt medici, dar şi abordarea în general a problemelor, cu multe discuţii (uneori interminabile, repetate) în jurul meseriei.

„Eram ispitit mereu să-mi pun întrebări asupra trecutului, dacă mi l-am conceput bine, dacă nu cumva am trăit o nesfârşită eroare crezând că fac un lucru şi în realitate înfăptuind altceva. Importantă rămânea doar senzaţia de bine a prezentului, renunţarea la analizele minuţioase ale faptelor ce s-au scurs, pentru a nu mă lăsa pradă regretelor sau entuziasmelor.” Din păcate, eroul nu se ţine de intenţiile sale şi analizează minuţios faptele, încât urmează discuţii foarte lungi despre fapte petrecute sau păreri despre fapte petrecute şi după ce un personaj îşi expune o teorie, întreabă „ce părere ai?” şi răspunsul interlocutorului e altă teorie lungă şi tot aşa. Unuia i se spune: „Prea despici firul în patru.” Exact asta se întâmplă. Şi fireşte, personajele ajung la teorii pe care le susţin cu tărie: „Asta e teoria mea, dacă vrei să ştii.”

Pe scurt, o doctoriţă, Delia, moare şi colegii ei de facultate dau sfoară în ţară ca toţi care formaseră un grup în studenţie să se reunească la înmormântare. Delia fusese iubita eroului, dar se căsătorise cu alt bărbat, îi născuse o fată, după care bărbatul piere într-un accident. Eroul n-o mai vede două decenii, timp în care se căsătoreşte, divorţează, are mulţime de aventuri erotice. Acum, la înmormântare, îşi analizează viaţa trecută, dar şi pe a celorlalţi. „Brusc am realizat că, de fapt, tărisem cu gândul în trecut, că cercetasem, într-un spaţiu al prezentului, amănunte de viaţă şi de cunoaştere memorizate mai de mult, în trecut. Inconsecvenţă cronoogică, s-ar putea spune. Dar, nu. Era modalitatea mea de a percepe o nouă realitate privită printr-o prismă specială.”

„Ceea ce se impunea, cu deplină claritate pentru mine, era un soi de detaşare afectivă de fosta mea prietenă şi colegă. Delia se îndepărtase brusc, nu numai prin dispariţia ei efectivă dintre noi, ci prin metamorfozarea ei ca persoană. Descrierile lui Rotănescu zugrăveau un alt chip omenesc decât cel păstrat de mine din tinereţe ca o icoană. Era vorba despre nuanţa morbidă adăugată la tot ce însemnase Delia. Nu morbideţea bolii ei organice care o făcuse să sufere cumplit, fizic şi sufleteşte, ci una de structură care îi putea explica lipsa de adaptare socială. Mă gândeam la retragerea ei resemnată din circuitul vieţii trăite pe de-a întregul, mai mult sau mai puţin încărcate de păcate, cu nevoile fireşti ale senzualităţii normale, împărtăşind binele şi răul cu un alt om. Nu înţelegeam de ce, în văduvia ei prelungită nefiresc, nu i-a mai trecut prin cap că totul putea fi luat de la început. Să-şi fi iubit într-atât de mult soţul încât în inima ei să nu fi găsit loc pentru un alt bărbat? Greu de crezut mai ales că, aşa cum pretindea Rotănescu, îi scăpaseră cuvinte de revoltă chiar la adresa răposatului ei soţ. Aş fi putut să explic totul şi prin investiţia întregii ei energii şi disponibilităţi sufleteşti în creşterea copilului, a Irinei. Ceva era adevărat, desigur, în acest raţionament, dar nu pe deplin satisfăcător. Rămânea elementul de structură, de tipar omenesc, rău sau greşit alcătuit. De aici venea probabil şi mult cultivata ei superioritate faţă de alţii, reală desigur, dar bizuită mai mult pe înfăţişarea exterioară. Se înţelege că frumuseţea unei femei atârnă greu în orice balanţă. Ea poate izbândi acolo unde inteligenţa, sensibilitatea sau cumsecădenia dau greş.

Nu aş fi vrut ca judecata aceea tardivă, aplicată faptelor şi trăirilor Deliei, să mă împingă spre un sentiment de ranchiună. O îndrăgisem mult, încă mai iubeam imaginea ei de altădată, dar nu puteam să nu recunosc nuanţa de necaz ce mă stăpânea, de frustrarea izvorâtă din capricioasa ei alcătuire, poate şi din dispreţul pentru sentimentele mele. Peste ani, iată, lovitura ei, care avusese ecouri hotărâtoare asupra felului cum îmi organizasem viaţa mai apoi, încă mai sica semne de întrebare, încă mă tulbura. Aş fi putut să rup, în sfârşit, orice legătură cu trecutul odată cu dispariţia deliei, să uit totul, mai ales că din întreaga poveste nu rezulta pentru mine decât întristare. Cu toate aceastea, asupra mea acţiona parcă o vrajă tainică, tiranică. Mă simţeam încătuşat.”

Pagini întregi curg în felul acesta. Şi totul se desfăşoară cu lentoare.

E foarte posibil ca astăzi să se scrie puţin diferit.

Octavian Simu – Cărări încrucişate. Editura Junimea, colecţia Epica. 285 pag.