Ion Cristoiu: Tudor Arghezi se plînge de lipsa latrinelor în Bucureşti

Nu un Armistiţiu, ci o cedare laşă. Lucrurile sunt limpezi. 23 august 1944 a fost un dezastru. România a pus armele jos în plină luptă fără ca duşmanul s-o ştie sau, mă rog, să semneze vreun document de luare al cunoştinţă. N-a fost nici Armistiţiu. Nici măcar Capitulare fără condiţii. A fost mai rău. A fost o cedare laşă. Proclamarea unilaterală a încetării războiului şi a întoarcerii armelor n-a avut nici o urmare juridică, practică. Armistiţiul s-a încheiat abia la 12 septembrie 1944. Patrioţii noştri de ocazie reproşează şi acum ruşilor că n-au ţinut cont, în condiţiile din 12 septembrie 1944, de măreţul act de la 23 august.

Hodoronc, tronc!

În politica statelor nu există bunăvoinţă. Nimeni nu-ţi bagă în traistă dacă nu-l constrîngi la aşa ceva. Ruşii n-aveau nici o obligaţie scrisă. Ne dezbrăcasem şi ne livrasem cît ai zice peşte, fără să negociem. Aşa cum ne arată situaţia Finlandei, un armistiţiu se negociază. Şi nu oricum, ci crîncen. Cedările n-au şanse să fie răsplătite. De ce să nu obţină Moscova un maxim de profit de la nişte gură-cască, dacă aceşti gură-cască au încetat Războiul fără să ceară nimic în prealabil?!

Ce argument a adus şi aduce Majestatea sa? Ce argument convoacă adepţii Actului? Că România n-ar mai fi supravieţuit ca stat dacă ne angajam în rezistenţă. Să lăsăm la o parte faptul că-n Istorie nu există dacă. Ipoteza lui că ar fi fost mai rău dacă nu depuneam armele nici nu trebuie luată în consideraţie.

Straniu e însă că şi-n iunie 1940, şi-n septembrie 1940 politicienii români au invocat drept argument pentru a accepta dictatele fără un foc de armă, posibilitatea ca statul român să fie şters de pe hartă. În realitate, ei se gîndeau la ştergerea lor din şefii! Salvarea patriei a fost din toate timpurile un pretext al laşităţii.

*

Nimic nou sub soare. Tudor Arghezi remarca în 1911 lipsa latrinelor din Bucureşti:

„Un lucru de lipsa căruia te poţi plînge la fiecare răspîntie a Bucureştilor e… latrinele. Nu ştiu, sînt treizeci de vespasiene în Bucureşti, adică una la zece mii de locuitori? În streinătate primăria îşi face o datorie din construirea cît mai numeroasă şi mai curată a privăţilor. Demnitatea edililor bucureşteni nu se coboară pînă acolo. Domnii ajutori de primar, cînd le vine... se-ndreaptă spre un gard şi dacă nu ridică piciorul cîinelui tot îşi dă osteneala să i se asemene tot mai mult. Două sute de mii de oameni, cel puţin, străbat Bucureştii zilele acestea în căutarea unei latrine! Superficialitatea bucureştenilor e deosebit de preţioasă. Arene Romane, giganţi de piatră, palate de papură, fast şi gloriolă orientală. Şi în tot Parcul Carol şi cu toţi mintoşii ingineri ai primăriei, preocupaţi să inoveze pe Calea Victoriei un sistem de asfaltare cu făină neagră, caraghios, – nu se găseşte o latrină. Sau ar fi o injurie la numele parcului? (Tudor Arghezi, Serbările Ligii, Note pe hîrtie de ţigare, Facla, 3 septembrie 1911)

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro