COMENTARIU Marius Oprea: Vaccinul românesc anticovid ne-ar vaccina împotriva mediocrităţii

Am putea avea un vaccin românesc, dar nu vrem? E un fake-news, ori un adevăr care-şi face cu greu loc în minţile noastre? Dar, la urma urmei, ce ne împiedică să riscăm? Oricum, pierderile ar fi insignifiante, în raport cu un cîştig ştiinţific, dar şi financiar enorm. Este însă împotriva ”logicii mioritice” să facem aşa ceva. Cu excepţia celor ce mai cred că strămoşii noştri daci sînt la originea tuturor civilizaţiilor umanităţii şi în tunelurile de sub Bucegi, ne-am obişnuit să ne considerăm şi să ne lăsăm trataţi drept naţiune asistată. Siguranţa naţională, prin scutul antirachetă ne vine de peste ocean, fondurile ne vin de la Uniunea Europeană. La fel şi vaccinul anti-Covid. E de neconceput că am putea dezvolta, ”prin noi înşine”, vorba vechilor liberali, aşa ceva. 

Sînt de mai multă vreme ştiri în presă despre cercetări unui vaccin românesc anti-Covid, la Timişoara, la Institutul ”Oncogen”. Din cîte am înţeles, citind şi articolele, cît şi comentariile la ele, vaccinul este pus la îndoială din două motive: primul e că soluţia pare prea simplă, al doilea că acela care îl promovează, doctorul Virgil Păunescu, directorul ”Oncogen” este pentru unii cel puţin un personaj controversat, dacă nu un impostor. Aş începe cu a doua chestiune, mai ales că Virgil Păunescu a fost mult luat peste picior de presă, datorită unui mod mai impetuos în care prezintă rezultatele cercetărilor celor pe care îi coordonează.

Îl cunosc pe Virgil Păunescu din vremea în care se îngrijea de sănătatea senatorului Constantin Ticu Dumitrescu, primul preşedinte al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, al cărui consilier am fost. Doctorul Păunescu mi-a părut a fi o persoană dedicată şi dezinteresată, care i-a prelungit cît i-a stat în puteri viaţa omului la care am ţinut enorm, ca la un al doilea tată şi care suferea de mai multe afecţiuni, greu de ţinut sub control. Ne-am împrietenit atunci, dar drumurile noastre, cum se întîmplă adesea, ne-au aşezat departe unul de altul. Aşa că, deşi sînt subiectiv (recunosc), îmi pare greu să-l socotesc pe Virgil Păunescu tocmai un impostor sau un şarlatan, cum o fac mulţi.

Au mai păţit-o şi alţii, de-a lungul istoriei – ideile lor fiind prea revoluţionare, pentru vremea în care au trăit. De pildă, Nicola Tesla. Nu-l compar pe doctorul Păunescu cu Tesla, Doamne fereşte, ci doar situaţiile. La mijlocul acestei luni, coordonatorul ”Oncogen” declara că ”dezvoltăm un vaccin anti-Covid foarte uşor de administrat şi care ar putea oferi imunitate chiar pe viaţă, însă nicio autoritate din România nu este interesată, măcar să ne întrebe despre ce-i vorba”. Virgil Păunescu a mai spus că, în baza rezultatelor deja obţinute, în urma unui grant de cercetare de 700.000 de euro primit în parteneriat cu Institutul Cantacuzino, rezultatele sînt încurajatoare. Deşi atunci cînd le-a anunţat, spunînd că vaccinul românesc ar putea fi gata la sfîrşitul anului, a fost luat peste picior: ”Şi uitaţi că acum, la sfîrşitul anului, sînt vreo zece vaccinuri gata”, a spus el.

Notuatea acestui vaccin propus de ”Oncogen” e că el nu urmează calea tradiţională, bazîndu-se pe anticorpi, care au o durată de acţiune de un an, ci pe modificări celulare. E ceva care a fost confirmat de studii desfăşurate în străinătate, spune doctorul Păunescu: ”Studiile făcute pe Sars-Cov-1, care a apărut acum 17 ani, pe pacienţii care au supravieţuit, arată că imunitatea cu anticorpi durează 1-2 ani”, însă imunitatea prin răspuns celular, studiată la ”Oncogen” ”este prezentă şi acum, după 17 ani, şi probabil este pe viaţă”. Ar fi într-adevăr o descoperire revoluţionară.

Virgil Păunescu cere pentru ”Oncogen” 2 milioane de euro, pentru a trece la prima fază de testare a vaccinului dezvoltat (sub forma mult mai lejeră de spray nazal), bazat pe faptul că institutul pe care îl conduce a semnat un acord de colaborare cu Institutul Cantacuzino, care are cei mai buni specialişti (de fapt, singurii) din România în domeniul vaccinurilor. Nu pare a fi, totuşi, o glumă. Mi-e greu să cred că s-ar expune public cineva, cînd toată atenţia ar fi îndreptată asupra sa şi a cercetărilor pe care le coordonează, numai ca să ”toace” nişte bani, ori să-şi clădească un soclu, pe o iluzie. Dacă totul ar fi o păcăleală, aşa cum acreditează unii, cine ar risca, ştiind acest lucru, să se arunce direct în gura lupului?

Despre alteva este vorba însă aici. Despre neîncrederea funciară ”în noi înşine”. Ceea ce face ca liberalismul românesc, despre care acum spunem că e viitorul dezvoltării României, să rămînă o formă fără fond. O lozincă. La urma urmei, care e riscul? Să nu dea rezultate şi banii să fi fost cheltuiţi degeaba. Dar, în raport cu alţi bani, irosiţi pe multele milioane de ”măşti neconforme”, care acum sînt retrase de la vînzare, cum rămîne? Cine ar aproba aceste fonduri şi ar face şi din acestă cercetare o prioritate naţională, o ”strategie” precum cea de vaccinare, ar intra în istorie, dacă acest pariu ar fi cîştigat.

Avem, din păcate, un talent exersat de-a lungul timpului: acela fie de a pierde trenul, fie de a ne urca în cel care nu trebuie. Eu unul aş paria public pe un vaccin românesc, pentru că ar fi şansa noastră de a ajunge, măcar odată, în faţa plutonului. Am ieşi astfel dintr-o mediocritate asumată istoric, deşi nedeclarată. Dar, cum să-l convingi pe Iohannis că sînt şi românii buni la ceva, cînd el a rămas la stadiul de a ne învăţa să ne spălăm pe mîini?