Un mormânt comun antic dezvăluie cum o pandemie a distrus un oraș în urmă cu 1.500 de ani

Astăzi, cercetătorii descoperă noi detalii despre acea criză. O echipă interdisciplinară a publicat un articol care examinează ceea ce se crede a fi primul focar înregistrat de ciumă bubonică în zona mediteraneană.

Cel mai recent studiu al lor, intitulat „Semnături bioarheologice din timpul Ciumii lui Iustinian (541-750 e.n.) în Jerash, Iordania”, apare în Journal of Archaeological Science, potrivit ScienceDaily.

Acesta extinde înțelegerea științifică a epidemiei care a ucis milioane de oameni în Imperiul Bizantin.

Un mormânt comun dezvăluie amploarea morții

Mister. Un mormânt de aproape 2.000 de ani din Ucraina conține un mineral roșu toxic

În plină epidemie de ciumă a lui Iustinian, persoanele afectate proveneau dintr-o gamă largă de comunități care erau adesea izolate unele de altele. În moarte, însă, au fost aduse împreună.

Un număr mare de cadavre a fost așezat rapid peste resturi de ceramică într-o zonă publică abandonată, care a devenit punctul central al acestui studiu.

Primul mormânt comun confirmat al victimelor ciumei

Relatările istorice descriu răspândirea bolii în perioada bizantină, dar multe dintre siturile suspectate a fi morminte ale victimelor ciumei nu aveau dovezi concrete. Jerash este acum primul loc în care a fost confirmată existența unui mormânt comun al victimelor ciumei, atât prin dovezi arheologice, cât și prin teste genetice.

Cercetătorii au stabilit că acest cimitir reprezintă un eveniment singular, spre deosebire de cimitirele tradiționale, care se dezvoltă treptat. În Jerash, sute de persoane au fost îngropate în doar câteva zile.

Această descoperire remodelează înțelegerea primei pandemii, oferind dovezi clare ale mortalității la scară largă și oferind o perspectivă asupra modului în care oamenii trăiau, se deplasau și deveneau vulnerabili în mediile urbane antice.

Mobilitate și conexiuni ascunse

Descoperirile ajută, de asemenea, la rezolvarea unei întrebări de lungă durată. Datele istorice și genetice indică faptul că oamenii călătoreau și se amestecau între regiuni, însă dovezile de înmormântare sugerează adesea că comunitățile rămâneau locale.

Situl de la Jerash arată că ambele tipare pot coexista. Migrația se desfășura de obicei lent, de-a lungul generațiilor, și se integra în viața de zi cu zi, făcând-o dificil de detectat în cimitirele obișnuite.

În timpul unei crize, însă, indivizi proveniți din medii mai mobile au fost aduși împreună într-un singur loc, făcând vizibile acele conexiuni ascunse.

Dovezile sugerează că indivizii îngropați la Jerash aparțineau unei populații mobile care făcea parte dintr-o comunitate urbană mai largă. Răspândiți în mod normal în întreaga regiune, aceștia au fost uniți într-un singur cimitir în timpul unui moment de criză.