„Odiseea” lui Christopher Nolan și reinterpretarea istoriei

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne în Discover

În ultimele zile au fost publicate numeroase cronici dedicate filmului Odiseea regizat de Christopher Nolan. Nu intenționez să adaug încă una. Cititorul interesat poate ajunge cu ușurință la ele. De asemenea, am publicat pe pagina mea de Facebook o analiză amplă consacrată acestui film, iar cei care doresc să parcurgă argumentația integrală sunt invitați să consulte acest text.

În analiza despre care vorbesc, m-am limitat deliberat la două personaje feminine secundare. Am susținut că reinterpretarea Penelopei (de către actrița americană Anne Hathaway) mi se pare una dintre cele mai inspirate opțiuni ale regizorului, deoarece dezvoltă un personaj profund compatibil cu spiritul epopeii homerice, conferindu-i o complexitate psihologică modernă fără a-i altera funcția simbolică.

Filmul „Odiseea” își continuă triumful la box office-ul SUA. A atins deja 640 de milioane de dolari în încasări la nivel mondial

Elon Musk anunță o versiune „corectă istoric” a „Odiseei”, realizată integral cu inteligență artificială. Atacul la filmul lui Christopher Nolan

În schimb, alegerea actriței kenyene Lupita Nyong’o pentru rolul Elenei din Troia nu poate fi explicată prin raportare la textul homeric, la iconografia Greciei antice sau la tradiția artistică europeană succesoare, reprezentând o opțiune contemporană de distribuție a regizorului, pe care o respectăm, dar o considerăm neinspirată. Această alegere controversată a provocat o dezbatere uriașă, ceea ce este un fapt esențialmente pozitiv, în special pentru popularizarea capodoperei homerice (în rândul celor care nu au citit-o). Elena din Troia, descrisă de tradiția homerică drept cea mai frumoasă femeie a lumii grecești, este așadar interpretată în filmul lui Christopher Nolan de o actriță de origine subsahariană. Alegerea a fost receptată de numeroși comentatori în cheia actualelor dezbateri privind reprezentarea și diversitatea în industria cinematografică americană. Dincolo de această polemică, opțiunea regizorală oferă un excelent prilej pentru câteva reflecții de sociologia artelor, o disciplină pe care o predau la Facultatea de Științe Politice (SNSPA).

Pornind de aici, am discutat raportul dintre libertatea reinterpretării artistice și fidelitatea față de patrimoniul cultural din care o asemenea operă își revendică originea. Reacțiile stârnite de acea postare m-au făcut însă să înțeleg că adevărata miză a dezbaterii nu este filmul lui Christopher Nolan, ci felul în care societatea contemporană încearcă să înțeleagă și să-și reprezinte antichitatea grecească din care s-a născut civilizația europeană. Așadar, miza filmului este uriașă pentru sensibilitatea istorică europeană, căci sunt reprezentate cinematografic fundamentale acestei civilizații prin intermediul capodoperei homerice „Odiseea”.

În spațiul public românesc, european și internațional au circulat, în ultima săptămână, argumente care depășesc cu mult cazul particular al „Odiseei”. S-a afirmat că reprezentările artistice moștenite din Antichitate nu ar avea nicio relevanță pentru cunoașterea societăților care le-au produs, că prezența elementelor mitologice ar transforma întreaga lume homerică într-o ficțiune fără nicio legătură cu realitatea istorică sau că personajele imaginare (precum Elena din Troia) pot fi reprezentate în orice manieră, fără ca funcția lor socială și contextul cultural din care provin să mai conteze. Dincolo de filmul lui Nolan, acestea sunt afirmațiile care merită discutate, deoarece privesc modul în care înțelegem trecutul și raportul nostru cu adevărul istoric.

Convențiile artistice și adevărul istoric

Prima și cea mai frecventă eroare întâlnită în dezbaterea despre „Odiseea” lui Christopher Nolan provine din interpretarea operelor de artă ale antichității grecești fără cunoașterea convențiilor culturale și tehnologiilor artistice în care acestea au fost create. O imagine desprinsă din contextul ei cultural încetează să mai fie un izvor istoric și devine pretextul unor confuzii arbitrare. În ultimele zile au circulat – inclusiv ca reacție la postarea mea (care a fost critică din punct de vedere estetic în raport cu personajul Elena din Troia) – numeroase fotografii ale unor vase grecești de ceramică decorate în tehnica figurilor negre. Ele au fost prezentate – inclusiv de colegi profesori – drept dovadă că societatea greacă din epoca homerică ar fi avut o componentă subsahariană importantă, întrucât personajele apar reprezentate cu chipuri negre. Argumentul ignoră însă chiar limbajul artistic al ceramicii grecești. Culoarea neagră aparține tehnicii de execuție, nu antropologiei personajelor. Negrul nu reprezenta culoarea pielii și nu avea semnificație etnică, ci era efectul unei convenții tehnice: siluetele erau acoperite cu un strat fin de argilă care, în urma unui proces controlat de ardere, căpăta culoarea respectivă care devenea caracteristică.

De altfel, contrademonstrația este simplă. Printre cele mai cunoscute vase grecești – prezervate de marile muzee ale lumii – se află cele dedicate competițiilor olimpice. Nimeni nu a susținut vreodată până acum că acești atleți erau africani. Ei sunt greci, iar culoarea corpului exprimă convenția artistică a epocii despre care am făcut vorbire anterior.

Patrimoniul grec oferă și contraexemple în mod fatal decisive. Există vase în care artiștii diferențiază deliberat fizionomia grecilor de cea a africanilor. Un astfel de recipient pentru ulei parfumat, datat în secolul al VI-lea î.Hr., prezintă două capete alăturate, unul grec și unul african. În dreptul chipului grec apare lizibilă inscripția kalos („frumos”).

Nu este rolul nostru să judecăm standardele estetice ale unei civilizații dispărute. Rolul nostru este să le înțelegem însă și să le descriem cât mai fidel. În măsura în care patrimoniul artistic ne permite să reconstituim – cinematografic de pildă – aceste reprezentări, modificarea lor retrospectivă nu mai aparține cercetării istorice, ci reinterpretării contemporane. Acesta este, de fapt, primul principiu pe care îl propun: patrimoniul artistic trebuie interpretat în propriile sale coduri culturale. O civilizație are dreptul să fie înțeleasă înainte de a fi reinterpretată. Respectul față de trecut începe prin respectul față de izvoarele pe care trecutul ni le-a lăsat.

Aplicată dezbaterii despre „Odiseea” lui Christopher Nolan, concluzia este limpede. Patrimoniul artistic al Greciei antice nu susține reprezentarea Elenei din Troia ca femeie de origine subsahariană. Dimpotrivă, izvoarele iconografice păstrate până astăzi arată că artiștii greci distingeau foarte clar între propriile standarde estetice și fizionomiile altor populații cunoscute. Alegerea realizată de Nolan aparține, desigur, libertății sale artistice. Ea nu poate fi însă justificată prin invocarea ceramicii grecești sau a patrimoniului artistic antic, deoarece acestea transmit un mesaj fundamental diferit.

Mitologia nu anulează realitatea istorică

Un al doilea argument întâlnit frecvent în dezbaterea despre „Odiseea” pornește de la existența elementelor supranaturale din epopeea homerică. Se afirmă că, din moment ce lumea lui Homer este populată de zei, ciclopi, sirene, vrăjitoarea Circe, Scylla și Charybda sau de intervențiile permanente ale Atenei și ale lui Poseidon, întreaga narațiune ar aparține exclusiv domeniului ficțiunii. În consecință, reprezentarea personajelor ar putea ignora orice raportare la realitatea istorică.

O asemenea concluzie confundă două planuri distincte pe care sociologia religiilor le diferențiază de multă vreme. Orice mare tradiție religioasă cuprinde o dimensiune supranaturală, accesibilă credinței, și o lume istorică concretă în care acea credință a luat naștere. În cazul creștinismului, spre exemplu, învierea și înălțarea lui Hristos aparțin credinței, dar cadrul geografic (Ierusalimul, Galileea și Imperiul Roman) în care s-a născut aceasta aparține istoriei. Revelația profetului Muhammad ține de credința islamică, dar Arabia secolului al VII-lea reprezintă obiectul cercetării istorice.

În același fel, zeii și ființele fantastice din „Odiseea” aparțin universului religios al grecilor, în timp ce lumea cetăților grecești, a aristocrației miceniene și a regatelor din jurul Mării Egee poate fi cercetată prin arheologie, istorie și patrimoniul artistic păstrat până astăzi. De altfel, aceasta este practica obișnuită a cercetării istorice. Existența miraculosului nu a împiedicat niciodată istoricii să studieze lumea Bibliei, Ierusalimul antic sau societatea în care a trăit Iisus din Nazaret. După aceeași metodă sunt cercetate Grecia homerică și universul cultural în care au apărut „Iliada” și „Odiseea”.

Prin urmare, caracterul mitologic al epopeii homerice nu suspendă obligația de a înțelege cât mai fidel societatea care a produs-o. Dimpotrivă, mitologia exprimă imaginarul unei comunități istorice și păstrează numeroase informații despre valorile, instituțiile și reprezentările acesteia. Raportată la controversa provocată de filmul lui Christopher Nolan, această observație conduce la o concluzie simplă.

Faptul că „Odiseea” vorbește despre zei și ființe supranaturale nu înseamnă că lumea greacă își pierde consistența istorică. Existența lui Poseidon nu transformă Sparta într-o ficțiune, după cum existența ciclopilor nu modifică realitatea aristocrației miceniene. În consecință, reprezentarea Elenei din Troia rămâne o problemă care poate fi discutată în raport cu izvoarele istorice și artistice disponibile. Invocarea dimensiunii mitologice a epopeii nu oferă, prin ea însăși, un argument pentru abandonarea obligației cunoașterii istorice.

Personajul imaginar și funcția socială

În dezbaterea despre „Odiseea” a fost invocat și un alt argument: Elena din Troia este un personaj mitologic, prin urmare orice reprezentare artistică ar fi la fel de legitimă. La prima vedere, argumentul pare plauzibil. Privit mai atent, el confundă însă două niveluri diferite ale analizei istorice. Personajele mitologice nu există în afara societăților care le-au creat. Ele ocupă funcții sociale recognoscibile, aparțin unor comunități, se supun unor ierarhii și exprimă valorile lumii în care au fost imaginate. Este adevărat că mitul este produsul imaginației umane, dar cadrul social în care acesta ia naștere aparține istoriei.

În imaginarul grec, Elena din Troia ocupă un loc bine definit în ordinea politică și socială a lumii homerice. Este prințesă a Spartei și regină prin căsătoria cu Menelau. Originea acesteia este explicată prin mit, fiind considerată fiica lui Zeus (care ia înfățișarea unei lebede) și a Ledei (regina Spartei), însă funcția socială pe care Elena din Troia o întruchipează trimite către aristocrația greacă proiectată de tradiția homerică în epoca miceniană.

Despre această lume aristocratică dispunem astăzi de izvoare arheologice, de antropologie fizică și de un patrimoniu artistic excepțional. Aceste surse nu transformă epopeea într-o cronică istorică, dar permit reconstituirea mediului uman și cultural în care mitul a fost imaginat și transmis.

De aceea, aplicat filmului lui Christopher Nolan, acest principiu conduce la aceeași concluzie. Chiar dacă Elena din Troia este un personaj legendar, statutul său de prințesă și regină a Spartei trimite către o lume istorică pe care o cunoaștem prin arheologie, iconografie și patrimoniul artistic al Greciei antice. Astfel, este de neînchipuit ca o prințesă și o regina a Spartei să fie imaginată ca având origine africană. Chiar dacă Elena din Troia este un personaj ficțional, reprezentarea acesteia este posibilă prin intermediul funcției sociale și politice pe care o reprezenta în societatea grecească, căci mitul reflectă în mod fidel societatea care l-a produs.

Universalitatea unei opere și fidelitatea față de lumea pe care o reprezintă

Un alt argument invocat frecvent susține că reprezentarea Elenei din Troia ca femeie de origine subsahariană ar exprima caracterul universal al „Odiseei”. Ideea este seducătoare, dar cele două planuri nu trebuie confundate. Universalitatea unei opere nu rezultă din modificarea coordonatelor istorice ale lumii pe care o descrie. „Odiseea” este universală prin temele sale: dorul de casă, fidelitatea, războiul, suferința, ispita puterii, căutarea identității și întoarcerea la cei dragi. Tocmai de aceea epopeea lui Homer este citită astăzi la Tokyo, Beijing, Buenos Aires, Lagos sau București, fără ca acțiunea să fie mutată din lumea greacă. De altfel, chiar filmul lui Christopher Nolan confirmă acest principiu.

Regizorul păstrează acțiunea în spațiul mediteranean, reconstruiește universul politic și militar al Greciei homerice, folosește personaje, locuri și relații preluate din epopee și urmărește, în linii mari, structura narativă a textului antic. Dacă intenția ar fi fost reconstruirea integrală a „Odiseei” într-o cheie universală, această logică ar fi trebuit aplicată consecvent întregii opere. Ulise ar fi putut fi japonez, Penelopa chineză, Menelau arab, populația Troiei hindusă, iar Ithaca ar fi putut deveni un sat din Indonezia sau o insulă din Pacific. Nimic din film nu merge însă în această direcție.

Universalitatea și fidelitatea istorică nu se exclud. „Hamlet” rămâne universal fără a înceta să fie prințul Danemarcei. „Don Quijote” aparține întregii umanități fără a fi desprins de Castilia începutului de secol XVII. La fel, „Odiseea” poate vorbi tuturor oamenilor fără a pierde lumea greacă din care s-a născut. În această lumină, reprezentarea Elenei din Troia nu poate fi explicată prin apelul la universalitatea epopeii. Universalitatea lui Homer există de aproape trei milenii și nu a depins niciodată de modificarea identității istorice a personajelor sale. Ea izvorăște din forța operei și din capacitatea fiecărei generații de a se regăsi în experiențele umane pe care aceasta le descrie.

Arta și standardele normative ale unei civilizații

Până aici am discutat despre artă ca izvor pentru cunoașterea unei societăți istorice. Există însă o dimensiune și mai profundă a patrimoniului artistic. Marile opere nu conservă numai imaginea unei lumi. Ele transmit standardele normative prin care o civilizație a înțeles dreptatea, libertatea, autoritatea, eroismul, sacrificiul sau demnitatea umană. Din acest motiv, arta reprezintă una dintre cele mai importante forme de memorie culturală. Acest lucru poate părea surprinzător. Ne obișnuim să căutăm definițiile dreptății în tratatele de drept, ale libertății în constituții sau ale puterii în lucrările de științe politice. Totuși, marile opere artistice exprimă aceste valori într-o formă pe care niciun concept abstract nu o poate egala. Ele transformă ideile în experiență umană.

Puccini nu oferă o definiție juridică a abuzului de putere. În Tosca, destinul lui Mario Cavaradossi exprimă drama omului condamnat prin arbitrariul autorității politice. Aria „E lucevan le stelle” concentrează în câteva minute întreaga experiență a celui care își privește sfârșitul provocat de o nedreptate. În interpretarea lui Enrico Caruso din 1904, emoția depășește virtuozitatea vocală. Vocea pare literalmente sufocată de disperare, ca și cum nedreptatea ar modifica însăși materia sunetului. În acel moment, opera devine un document cultural despre felul în care civilizația europeană a imaginat tragedia abuzului judiciar.

În aceeași măsură, libertatea europeană are și o expresie artistică. „Va, pensiero”, corul sclavilor evrei din „Nabucco” de Giuseppe Verdi, a depășit de mult cadrul operei. Pentru generații întregi de europeni, el a devenit expresia muzicală a dorului de libertate, a exilului și a speranței recuperării demnității naționale. Istoria politică a secolului al XIX-lea nu poate fi înțeleasă pe deplin fără această dimensiune simbolică, mai ales în Italia.

Pictura oferă exemple la fel de puternice. În „Libertatea conducând poporu”l, Eugène Delacroix fixează imaginea canonică a libertății politice în imaginarul european. În „3 mai 1808”, Francisco Goya transformă represiunea și violența statului într-o experiență vizuală imposibil de uitat. Aceste opere nu ilustrează pur și simplu evenimente istorice. Ele stabilesc repere prin care generații succesive au înțeles raportul dintre putere și libertate, dintre autoritate și abuz.

În acest sens, patrimoniul artistic nu aparține exclusiv istoriei artei. El constituie un depozit al memoriei normative a unei civilizații. În el se păstrează modelele prin care societățile și-au reprezentat valorile fundamentale și le-au transmis din generație în generație. Raportată la controversa provocată de „Odiseea” lui Christopher Nolan, această perspectivă dobândește o semnificație aparte. Reprezentarea Elenei din Troia privește modul în care civilizația europeană și-a imaginat, timp de peste două milenii, propria lume de origine.

Patrimoniul artistic al Greciei antice, continuat de arta romană și de marile tradiții artistice europene, păstrează această memorie. Libertatea reinterpretării rămâne unul dintre drepturile fundamentale ale creației artistice. Justificarea ei prin argumente istorice care contrazic patrimoniul artistic și izvoarele disponibile aparține însă unui alt plan al discuției și trebuie analizată cu rigoarea pe care o impune orice cercetare științifică.

Nicio generație nu este obligată să admire fără rezerve valorile civilizațiilor care au precedat-o. De aceea, fiecare epocă își construiește propriile sensibilități morale, propriile criterii estetice și propriile idealuri politice. Dar nu este corect să judecăm sau să interpretăm societățile trecute după standardele noastre prezente.