Editorial Cristian Tudor Popescu: Million Dollar Baba

La baza acestor opţiuni stă, cred, ceea ce s-ar putea numi Principiul Plictiselii Garantate. În Volcano al lui R. Runnarson, am văzut preţ de aproape două ceasuri, un bărbat în vârstă care are grijă de soţia lui, bătrână şi ea, paralizată de un accident vascular cerebral. Până la urmă, exasperat de condiţia subumană, de legumă, a tovarăşei sale de viaţă, o sufocă cu perna. Un fel de Million Dollar Baby transformat în Million Dollar Baba. Tema e nobilă, sentimentele aşişderea dar eu m-am plictisit. Nu cred că vorbind despre moarte trebuie musai să plictiseşti de moarte, întrucât aşa e moda realist minimalistă.

După părerea mea, nu există film realist, în sensul copierii la pixeli a realităţii. Filmul nu e viaţa, e imaginea vieţii din mintea unui creator. Dacă vreau viaţă, mă plimb pe stradă sau mă duc să ascult poveşti la o coadă. Dacă vreau film, atunci mă duc în sala de cinema ca să văd şi să aud inteligenţă, sensibilitate artistică, profunzime, umor, surpriză, ritm, atmosferă. Şi toate astea se pot manifesta şi când povesteşti despre monotonia tragică a vieţii - dacă ai talent. Dacă n-ai, plictiseşti şi când filmezi în direct împuşcarea lui Osama bin Laden.

Or, acum, moda realismului plicticos permite taman mascarea lipsei de talent. A nu avea idei devine stil. Din păcate, tot asta face în mare măsură şi dl. Constantin Popescu. O nouă poveste lungă cât o zi de post, cu scene de supermarket şi bucătărie de bloc - "locaţia" asta a ajuns să definească un fel de Küchespiel în filmul românesc, toate dramele se petrec în bucătărie - iarăşi o "felie de viaţă", expusă lent şi detaliat, oameni obişnuiţi în situaţii obişnuite, ca să ajungem la finalul, deloc imprevizibil în care bărbatul (Vlad Ivanov) îşi bate măr fiul cu care nu reuşeşte să se înţeleagă.

Citeşte continuarea editorialului pe www.gandul.info.