INTERVIU - Elia Suleiman: Nu ştiu care este acel loc căruia să îi spun "acasă"

Cu burse de rezidenţă la Paris, zece ani trăiţi la New York şi o casă părintească în Nazaret, cineastul - invitat al evenimentului Les Films de Cannes à Bucarest (19 - 25 octombrie) - spune că, în acest moment, nu are un loc pe care să îl numească "acasă", dar găseşte familiaritatea în umorul sec, negru şi absurd cu care construieşte viniete inspirate din realitate.

În 2002, Elia Suleiman a câştigat premiul juriului şi premiul FIPRESCI la Festivalul de Film de la Cannes, pentru lungmetrajul "Divine Intervention", pe care spectatorii români l-au putut vedea sâmbătă, la Les Films de Cannes a Bucarest.

În acest film există o scenă suprarealistă, cu un poligon de tir pentru evrei, iar în imaginile de pe ţinte sunt cetăţeni arabi. Elia Suleiman spune că, asemenea majorităţii scenelor din filmele sale, povestea a fost inspirată de un fapt real.

"S-a întâmplat în timpul Primei Intifade (1987 - 1993, n.r.), conduceam de la Tel Aviv la Nazaret şi am văzut pe autostradă, la ieşirea din Tel Aviv, un banner uriaş: era o reclamă pentru cursuri de tras la ţintă pentru israelieni, pentru ca aceştia să ştie să tragă cu puşca. Încercau să ia bani de la oameni învăţându-i să împuşte arabi. Imaginea de pe banner era chiar cea din film, cu un cap de arab. Am fost atât de şocat, că am oprit maşina, am făcut o fotografie, apoi am continuat drumul", a povestit regizorul pentru MEDIAFAX. "La un moment dat, nu îmi aduc aminte când, m-am gândit: «Ce-ar fi dacă...?». Încetul cu încetul, imaginea aceasta a prins viaţă şi am început să creez o poveste legată de asta", a adăugat regizorul.

Dar scena lecţiei de tir cu mici accente de "Matrix" nu este singura poveste incredibilă din filmul lui Suleiman. Una dintre scenele memorabile din "Divine Intervention" este zborul lin al unui balon roşu, cu chipul lui Yasser Arafat desenat pe el, care traversează graniţa dintre Palestina şi Israel. Balonul chiar a existat şi a fost cumpărat de regizor din Oslo.

"Am fost invitat la o rezidenţă în Paris. După «Chronicle of a Disappearance» (1996), mi-au oferit acest atelier. Am fost foarte fericit, pentru că eram falit în acea perioadă, nu aveam un cent. Aveam o colecţie de tot felul de nimicuri cumpărate de la Oslo. Pixuri cu imagini cu femei, cărţi poştale, de toate, inclusiv nişte baloane cu Yasser Arafat, pe care le vindeau palestinienii la Oslo. Într-o zi, eram blocat într-o poveste. Era bazată pe o întâmplare reală. Eu aveam o maşină cu plăcuţe care îmi permiteau să trec graniţa cum doream, ea era blocată în Ramallah. Era foarte complicat să ne întâlnim şi eu nu ştiam cum să rezolv problema într-un mod cinematografic. Într-o zi, era foarte cald şi am deschis sertarul unde aveam toate kitsch-urile din lume şi am văzut balonul. Am încercat să îl scot, dar era lipit, din cauza căldurii. Am tot tras de el, până l-am rupt. Şi, când am scos balonul, mi-am dat seama: «Doamne, asta e!». Şi am scris scena imediat", a povestit Suleiman.

Regizorul a povestit, sâmbătă, la o sesiune de întrebări şi răspunsuri care a avut loc după proiecţia filmului "Divine Intervention", că baza artei sale este observaţia. Din elemente observate de-a lungul timpului, Elia Suleiman creează mici "tablouri", scrise pe post-it-uri sau pe foi în carneţele. "Aştept până când carneţelele capătă o anumită greutate", spune acesta.

"Credeţi că faptul că faceţi filme referitoare la conflictul palestiniano-israelian este un răspuns al dumneavoastră la situaţia de acolo sau este modul dumneavoastră personal de a vă împăca cu situaţia"?, a fost acesta întrebat. Sprijinit de scena cinematografului Studio din Capitală, cu un şal alb, enorm, în jurul gâtului, Elia Suleiman a răspuns râzând: "Asta sună a întrebare de ştiinţe politice... Nu cred că înveţi istorie din filmele mele. Nu fac filme să predau adevărul suprem, ci să ridic întrebări".

"Dacă aş trăi într-o colonie de pinguini, probabil aş face filme despre viaţa de acolo (...) Nu pot să neg că trăiesc într-o lume în care există graniţe, pe care trebuie să le treci în fiecare zi... Sincer, sunt împotriva ideii de stat în general, dar eu vreau să distrug graniţe, nu să ridic steaguri", a mai spus Elia Suleiman.

"Da, o să mă lupt să ridic steagul Palestinei, dar o să mă lupt pentru ca să poată merge la şcoală copiii fără să fie împuşcaţi. Dar când stagul Palestinei va fi ridicat, mă voi lupta să îl cobor", spune acesta.

În interviul acordat MEDIAFAX, Elia Suleiman a vorbit despre cum scrie "tăcerile" în scenariu, despre simţul umorului din familia sa, despre cum a regăsit oraşul natal Nazaret, după o absenţă de trei ani, dar şi despre ce înseamnă pentru el cuvântul "acasă".

Prezentăm interviul acordat MEDIAFAX de Elia Suleiman:

Reporter: Spuneaţi că tăcerea este un element important în filmele dumneavoastră. Nu este greu să redaţi scenele de tăcere din filmele dumneavoastră în scenariu?

Elia Suleiman: Da, bună întrebare... toată lumea care lucrează cu mine, oameni care ar trebui să îmi producă filmele sunt destul de sceptici, pentru că nu înţeleg foarte bine ce vrea să spună scenariul. Se plictisesc îngrozitor când îl citesc şi îmi spun mereu ori că "filmul ăsta seamănă prea mult cu ce am făcut înainte" sau, dimpotrivă: "Filmul ăsta nu seamănă deloc cu ce ai făcut înainte". Aşa că nu sunt interesaţi în niciunul din cazuri. Ideea este că, atunci când scriu, nu mă interesează partea narativă, ci văd mai mult partea cinematografică şi dau detalii de genul "merge din dreapta în stânga, se roteşte etc.". Este groaznic de neinteresant, până când toate acestea devin imagini. Unii oameni cu care am mai lucrat ştiu lucrul acesta şi nu se mai interesează de scenariul în sine. Alţii îşi pot imagina exact ce îmi imaginez eu. Cam aşa funcţionează. Dar nu pot să spun că am câştigat premii de scenariu. Nu am dialog... câteodată mă întind pe un sfert sau pe jumătate de pagină şi scriu ce vreau să fac, cinematografic vorbind. De exemplu, scena cu tancul din "Divine Intervention", care a devenit oarecum o emblemă, ei bine, scena aceea este doar o frază: "ES (numele meu) conduce pe autostradă, scoate sămânţa din gură şi o aruncă pe geam; tancul explodează". Nimeni nu s-ar distra citind o asemenea propoziţie, dar, acum că a devenit film, este un fel de emblemă.

Reporter: Spuneţi că nu faceţi filme politice...

Elia Suleiman: Nu, n-am spus asta, am spus că filmele mele sunt politizate. Am spus că filmele mele nu au scopul de a etnografia conflictul Palestina-Israel.

Reporter: Au existat voci care au considerat filmele dumneavoastră jignitoare, prin dimensiunea aceasta?

E. S.: Nu doar asta... când am făcut primul meu film, "Chronicle of a Disappearance" (1996), era prima producţie care folosea umorul (în privinţa conflictului Palestina-Israel, n.r.) aproape în acelaşi fel în care regizorii evrei foloseau umorul să vorbească despre cel de-Al Doilea Război Mondial şi erau criticaţi, pentru că pe asemenea teme nu se glumeşte niciodată. Când am făcut "Chronicle of a Disappearance", oh, nu vă puteţi imagina... am fost scuipat în lumea arabă, am fost dat afară din hotel. S-a emis o "fatwa" (condamnare la moarte, n.r.) împotriva mea, oamenii au scris articole... Eu câştigasem premiul pentru debut la Veneţia şi ei scriau "Nu, nu a câştigat nimic, minte". Alţii spuneau: "Ăsta nu e un film, sunt nişte petece însăilate". Asta se întâmpla în lumea arabă. În Europa şi în Statele Unite ale Americii, eram ridicat în slăvi, filmul meu era în topul celor mai bune producţii. Pentru că am folosit umorul în film, am fost acuzat că sunt colaborator, că sunt sionist... Aceiaşi oameni, când am făcut "Divine Intervention", m-au văzut ca pe un erou. De asta spun că nu iau aceste critici prea în serios. Îi văd pe oameni ca nişte indivizi, nu ca pe agenţii unui fenomen sau al altuia. Cred că, în această perioadă, este absolut minunat, apare o nouă generaţie, o generaţie de tineri care scriu tot ce îşi doresc să scrie, nu ce li se spune de sus, de către un dictator sau altul, ci scriu ceea ce cred ei.

Reporter: Familia s-a supărat pe dumneavoastră?

Elia Suleiman: Nu, nu. În niciun caz. De fapt, mama şi tata au jucat în primul meu film, pe care, de altfel, l-am filmat la mine acasă. Dimpotrivă, s-au distrat de minune, s-au simţit foarte bine.

Reporter: Există bancuri despre conflict?

E. S.: Acum? Oh, da. Când am făcut eu un film cu umor, la început, toată lumea m-a hărţuit. Acum vor să facă filme exact aşa. Acum, dacă este un film fără umor, nu le place. În trecut, pentru aşa ceva, am fost hărţuit la modul violent. La hotel, când aflau cine sunt... La festivaluri din ţările arabe... De exemplu, în 1996, în Tunisia, când m-am dus atât de mândru de mine să arăt ce am făcut... m-au hărţuit şi m-au dat afară din hotel când au aflat cine sunt. Au huiduit filmul de la început până la sfârşit. Acum lucrurile s-au schimbat. Acum umorul este la mare căutare. În familia mea, de la început, umorul a fost ceva normal. Tata, fraţii mei, toţi povesteam lucruri la masă, ne amuzam.

Reporter: Aţi vizitat oraşul natal după o perioadă destul de lungă de timp. Cum l-aţi regăsit?

Elia Suleiman: Am fost foarte confuz. Când am ajuns acolo, nu-mi era foarte clar. Am stat doar 10 zile, dar a fost o experienţă, da, confuză. O parte din mine se bucura de această vizită, dar o altă parte privea această experienţă cu amărăciune. Faptul că ambii părinţi au murit, amândoi au fost foarte bolnavi şi am stat alături de ei în acea perioadă, cred că a contribuit la sentimentul acesta. De exemplu, nu mi-a fost uşor să merg la casa părintească. Eu am locuit în altă parte în timpul vizitei. Am vizitat casa doar o dată. Este bine că am fost la Nazaret, poate că data viitoare voi sta mai mult. În general, mi se pare că situaţia palestinienilor din Israel este mult mai dificilă decât ştiam. Există mult mai multe crime comise de diferite bande, membri ai aceloraşi familii care se ucid, ghetouri. În primele două zile ale şederii mele - ştiu că nu am cum să fiu exact în privinţa asta -, situaţia mi s-a părut ca cea din Harlem-ul anilor '70 - începutul anilor '80 şi Palermo cu mafia şi un fel de «ţară a negrilor». Suntem un fel de negri ai Israelului. Sunt numiţi aşa. Cred că este ceva «negru» în condiţia palestinienilor. Locuiesc în regiuni izolate de stabilimente israeliene, în Cisiordania şi în afara Cisiordaniei. Nu au de lucru, le sunt luate pământurile, practic sunt pe cont propriu şi încearcă foarte tare să nu îşi piardă speranţa.

Reporter: Dacă aţi trăi în Nazaretul de azi, aţi face aceleaşi filme?

Elia Suleiman: Nazaretul este foarte diferit de ce ştiam eu, asta am simţit în aceste zece zile. Nu am apucat să îmi practic exerciţiile de observaţie pe care le aplic de obicei. Am găsit un oraş mai plin de viaţă decât cel pe care l-am părăsit. Înainte, nu existau restaurante, erau foarte puţine cafenele. Acum este foarte animat, foarte viu. Este mult mai multă activitate în jur. Nu cred că este oraşul pe care l-am părăsit. Era digitală a schimbat multe, a adus lucrurile acestea care mă stresează oarecum... Facebook. Pentru mine, globalizarea nu a adus poezie. Nu ştiu dacă lucrurile ar sta altfel, dacă m-aş întoarce din nou acolo. Apoi mai este un lucru care mă face să cred că nu aş putea face film acolo... nu mai sunt anonim. Pe vremuri, nimeni nu ştia că vreau să fac film, nici măcar că intenţionez să fac film. Acum mă recunoaşte toată lumea pe stradă. Când stau într-o cafenea, oamenii spun: "Aaa, da, acum te uiţi să găseşti ceva pentru viitorul tău film, o să pui gluma asta într-un film". Nu este aşa de uşor să îmi practic strategia asta de a aştepta să se întâmple ceva. Am, totuşi, o mică durere în suflet când mă trezesc dimineaţa, căci îmi dau seama că (Nazaretul) devine mai puţin casa mea, locul meu.

Reporter: Şi "acasă" unde este?

Elia Suleiman: Cred că cel mai greu lucru prin care trec acum este că nu ştiu care este acel loc căruia să îi spun "acasă". Sper să găsesc un asemenea loc, dar, în momentul acesta, tind să cred că răspunsul este că nu voi găsi un "acasă". În Nazaret, am găsit mai multă durere decât plăcerea revederii. În Paris, cu siguranţă nu mă simt "acasă". În New York, da, mă simt mai acasă decât oriunde. Când mă duc la New York, sunt fericit, pentru că este un loc pe care îl ştiu atât de bine. Cred că este un oraş grozav. Şi mai cred că nu este, în fond, casa nimănui şi de aceea este uşor să devină "acasă" pentru oricine. Dar, dacă mă întrebaţi, la vârsta mea şi în momentul în care este viaţa mea acum, mi-aş dori să am atâtea milioane de euro încât să am un apartament în fiecare loc care îmi place, dar atunci acesta ar fi un alt gen de «acasă». Casa nu depinde de bani, dar, pe de altă parte, banii joacă azi un rol mai important. Nu aş putea trăi, nu aş putea cumpăra o casă într-un loc care să nu aibă o relaţie cu imaginaţia mea. Pot să spun că mi-ar plăcea să stau într-un loc care să aibă peisajele Greciei, care seamănă cu peisajele Palestinei, care seamănă cu Italia, care seamănă cu sudul Franţei. Mi-ar plăcea să fiu în compania animalelor, pentru că în natură mă simt întreg. Am stat între betoane destul, între Londra, Paris şi New York.

Elia Suleiman s-a născut la Nazaret, în 1960. Timp de peste zece ani, între 1982 şi 1993, a locuit la New York, înainte de a reveni în ţara natală, pentru a dezvolta, cu sprijinul Comisiei Europene, un Departament de Film şi Media la Universitatea din Birzeit - în apropiere de Ramallah, o zonă de conflicte intense.

În metropola americană, a coregizat mediumetrajul "Introduction to the End of an Argument" (1990) şi a semnat "Homage by Assassination" (1992), un "film-jurnal" care critică războiul din Golf prin juxtapunerea mai multor anecdote şi istorii personale. "Chronicle of a Disappearance" (1996), primul său lungmetraj - despre drama reîntoarcerii sale în teritoriile ocupate şi dispariţia lentă a unei culturi -, a fost premiat pentru debut la Festivalul de la Veneţia.

Renumele internaţional a venit odată cu "Divine Intervention" (2002), pe care spectatorii români au avut ocazia să-l vadă la Les Films de Cannes à Bucarest (19 - 25 octombrie), filmul nefiind distribuit în România. "O cronică despre iubire şi durere", cum a numit-o Elia Suleiman, comedia neagră cu accente suprarealiste a câştigat premiul juriului şi premiul criticii internaţionale - FIPRESCI la Cannes 2002. În viniete scurte, regizorul surprinde viaţa la graniţa cu războiul; personajul principal este un bărbat din Nazaret, îndrăgostit de o tânără care locuieşte la câteva puncte de control mai departe de el, în Ramallah. Prestaţia lui Suleiman în rolul central i-a adus elogiile criticilor.

Cel mai recent lungmetraj al său, "The Time That Remains" - al treilea film din aşa-zisa "trilogie palestiniană" -, a concurat pentru Palme d'Or în 2009 şi a câştigat, printre altele, trofeul Black Pearl la Festivalul de la Abu Dhabi. În patru capitole, Elia Suleiman reconstituie viaţa cotidiană în timpul ocupaţiei israeliene în teritoriile palestiniene, pe baza jurnalului tatălui său, luptător în rezistenţa locală în 1948, a scrisorilor mamei sale şi a propriilor amintiri.

În 2006, Elia Suleiman a făcut parte din juriul Festivalului de la Cannes. Din 2008, este profesor de film la European Graduate School, în Elveţia, şi ţine conferinţe în universităţi de profil din lume.

Les Films de Cannes à Bucarest a fost iniţiat în 2010 de Cristian Mungiu, cu sprijinul delegatului general al Festivalului de la Cannes Thierry Frémaux, cu concursul Institutului Francez din Bucureşti şi cu sprijinul financiar al Centrului Naţional al Cinematografiei. Festivalul beneficiază de sprijinul distribuitorului român Independenţa Film.

Interviu realizat de Oana Ghita, oana.ghita@mediafax.ro.