INTERVIU: Joyce Nettles: Shakespeare nu poate fi citit în fotoliu, trebuie să fie spectacol

R.: Dumneavoastră aţi recomandat-o?

J.N.: Niciun director de casting nu are un cuvânt de spus când e vorba de un asemenea rol, pentru că doar combinaţia regizor-actor obţine finanţare pentru film. Nu l-am pus pe Mel Gibson în rolul lui Hamlet, nu am pus-o pe Bjork în "Dancer in the Dark"... Când am venit în proiect, ei erau acolo. Singura excepţie a fost "Abisul sufletului/ Breaking the Waves". Acela a fost primul rol al lui Emily Watson.

Rep: Aţi lucrat şi la distribuţia serialului "Crimele din Midsomer/ Midsomer Murders". Cum aţi ajuns să vă implicaţi în program?

J.N.: A fost un job relativ uşor. Mi-am câştigat pâinea cu jobul acela. A fost... ceva care nu este apropiat de sufletul tău, dar cu care câştigi destul. "Midsommer Murders" mi-a permis să lucrez la proiecte în teatru pe care altfel nu le-aş fi făcut.

Rep.: La ce proiecte de teatru lucraţi în prezent?

J.N.: Lucrez la două piese. O piesă de Tom Stoppard, care se numeşte "The Real Thing" şi o piesă numită "For King and Country", cunoscută mai mult în Anglia.

Rep.: Este nedrept să vă întreb asta, dar ce preferaţi: teatru sau film?

J.N.: Sunt întrebată asta de multe ori. Depinde cu cine lucrez. Pentru că fac meseria asta de foarte mult timp, sunt mulţi regizori cu care am lucrat în repetate rânduri. Am lucrat cu Jonathan Kent, care a fost directorul artistic al Almeda, unde a jucat Marcel (Iureş, spectacolul "Omor în catedrală", n.r.), am o relaţie bună cu el, pentru că am lucrat de multe ori cu el. Am lucrat de patru ori cu Lars. Depinde de oameni. Dacă o persoană pe care o plac m-ar ruga să lucrez la un film, aş avea aceeaşi atitudine pe care aş avea-o dacă m-ar ruga să fac un spectacol de teatru. Este o relaţie personală. Trebuie să te înţelegi cu persoana respectivă şi trebuie să aveţi încredere unul în altul. Dacă nu este încredere reciprocă, este un dezastru. Am lucrat şi în astfel de condiţii şi a fost un dezastru.

În ceea ce priveşte banii, prefer să fac film şi televiziune, pentru că se plăteşte mult mai bine. Dar teatrul este mult mai real. Mi-ar plăcea să fac o piesă pe an sau două piese pe an. Anul acesta am făcut şase. Cred că este prea mult. Am făcut un singur film, la care a trebuit să lupt din răsputeri pentru un actor. Ştiam că el va juca rolul. Întrebarea nu era dacă va obţine rolul, ci cum îl va obţine. Nu a trebuit neapărat să lupt... a trebuit să duc muncă de convingere. Dar ştiam că am dreptate. Nu cred mereu că am dreptate. Dar din când în când, pur şi simplu ştiu că am dreptate.

Rep.: Peste ce motiv invocat de un regizor care refuză un actor propus de dumneavoastră este cel mai greu de trecut?

J.N.: Cred că atunci când regizorul nu cunoaşte actorul. Pentru că atunci nu îi acordă nici măcar o şansă. Am trecut prin momente în care regizorul a spus că pur şi simplu nu vrea un actor în distribuţie şi eu i-am zis "Trebuie să îl vezi în piesa asta. Dacă nu îţi place în piesa asta, nu o să îi mai spun numele niciodată". După ce a văzut piesa, a cedat. Dacă nu ar fi cedat, ar fi trebuit să mă ţin de cuvânt. Este o limită. Nu poţi să împingi lucrurile la nesfârşit. Cum am mai spus, nu eu regizez . De asemenea, există şi o chimie greu de explicat. Am întâlnit actori pe care nu i-am văzut în filme sau spectacole. Nu pot să îi judec din nişte simple întâlniri, dar există un ceva pe care îl simt şi, cel mai probabil, îl va simţi şi regizorul. Alteori îmi place foarte mult actorul, dar între acesta şi regizor nu este nimic. Atunci, în 90 la sută din cazuri, trebuie să renunţ. Din fericire, nu se întâmplă foarte des.

Rep.: Cum se desfăşoară o şedinţă de casting obişnuită?

J.N.: Depinde, din nou, de proiect. Uneori, când am un scenariu fac liste cu actori. Uneori facem oferte fără casting pentru că sunt actori cunoscuţi, actori care nu dau probe. Sunt actori pe care regizorii doar vor să îi cunoască, să vadă dacă se pot înţelege. Fiecare proiect este diferit. În teatru, aproape întotdeauna ceri actorilor să citească textul, pentru că în teatru este mai greu. Trebuie să vezi dacă au o voce puternică, să joace de opt ori pe săptămână. În Anglia se joacă de opt ori pe săptămână, spre deosebire de România, unde se joacă de două ori pe săptămână maxim.