Ziua Naţională   Mitul independenţei şi a unităţii naţionale în istoria românilor

"Unirea" Ţărilor Româneşti sub Mihai Viteazul şi afirmarea originii latine a poporului român 

Mihai Viteazul, voievodul Valahiei (Ţara Românească) din 1593, era implicat în Războiul cel Lung, parte a Războaielor Habsburgice-Otomane.

După ce în 1599 a obţinut victoria de la Şelimbăr împotriva prinţului-episcop Báthory András, Mihai a intrat cu trupele sale valahe în Alba Iulia şi a devenit guvernator imperial al Transilvaniei sub suzeranitate habsburgică.

Câteva luni mai târziu, trupele lui Mihai au invadat Moldova şi au ajuns la Iaşi. Domnul Ieremia Movilă a fugit în Polonia, iar Mihai Viteazul s-a proclamat Voievod al Moldaviei. 

Teritoriile au fost pierdute în scurt timp în 1600 după revolta maghiară a nobilimii din Transilvania şi intrarea trupelor polono-lituaniene în Moldavia, iar în 1601, voievodul valah a fost asasinat de generalul Giorgio Basta la ordinele împăratului habsburgic Rudolf al II-lea al Sfântului Imperiu Roman. 

Mihai Viteazul a fost văzut ca precursorul României moderne în teza istoricului Nicolae Bălcescu. 

Teoria lui a devenit un punct de referinţă pentru naţionaliştii din Principatele Române de-a lungul secolului 19, văzută şi ca un catalizator al formării unui singur stat român.

Credinţa populară că Mihai Viteazul ar fi realizat Prima Unire a Ţărilor Române în anul 1600 este doar un mit - NU EXISTA identitate naţională românească, de unitate românească sau conştiinţă naţională în secolul 16. Mihai, ca toţi prinţii evului mediu, căutau doar să cucerească şi să stăpânească un teritoriu mare, de altfel este cunoscut pentru abuzurile împotriva ţăranilor iobagi pe care i-a legat de glie. 

Nu exista denumirea de ROMÂNIA pe vremea lui Mihai Viteazul.  

Dar au fost însă cronicari moldoveni între secolele 16 şi 18 care au scris despre existenţa limbii romanice şi a originii latine a moldovenilor, de la Grigore Ureche la  Dimitrie Cantemir. 

Şcoala Ardeleană a avut un impact notabil în cultura românească atât a Transilvaniei, cât şi a românilor care trăiesc peste Carpaţi, în Ţara Românească şi Moldova, ducând la trezirea naţională a identităţii naţionale, specific epocii aşa cum s-a văzut în Germania, America Latină, Statele Unite ale Americii sau Italia. 

Samuil Micu-Klein, Gheorghe Şincai, Petru Maior şi Ion Budai-Deleanu, care au fost membri ai Şcolii Ardelene în epoca trezirii naţionale româneşti, au subliniat vechea origine latină a românilor pentru a spori prestigiul politic şi cultural al românilor.

În 1791, în memorandumul „Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae” înaintat către împăratul austriac Leopold al II-lea al Sfântului Imperiu Roman,  românii transilvăneni cereau drepturi egale cu cele ale nobilimii maghiare şi cu cea a clasei patriciene săseşti.

Şcoala Ardeleană a creat sistemul fonetic actual al alfabetului românesc bazat pe alfabetul latin, derivat în mare parte din alfabetul italian şi francez.

Aceasta a înlocuit utilizarea alfabetului chirilic românesc medieval, precum şi a sistemului fonetic anterior bazat pe alfabet latin şi pe alfabetul maghiar.

Dar niciunul nu afirma unirea celor trei principate într-un stat naţional. 

Primul Pas -  Unirea dintre Moldova şi Ţara Românească 

Revoluţia Română din 1848 a purtat seminţele visului naţional al unei Românii unite şi unitare. Ideea de unificare a fost propagată de lucrările lui Naum Râmniceanu şi Ion Budai-Deleanu. 

Dimitrie Brătianu a creat termenul de "România Mare" în 1852. 

Primul pas în unificarea românilor a fost înfiinţarea Principatelor Unite, realizată prin unirea Moldovei cu Ţara Românească în 1859 sub domnia unui singur domnitor, Alexandru Ioan Cuza, ca urmare a Războiului din Crimeea şi intervenţiei Franţei împăratului Napoleon al III-lea în crearea unui stat-tampon dintre marile puteri ale estului Europei. 

În octombrie 1853, otomanii, francezii şi britanicii au declarat război Rusiei şi au pornit o campanie defensivă pentru a opri înaintarea Rusiei la Silistra. Flotele anglo-franceze au pătruns în Marea Neagră în ianuarie 1854.

După o mică confruntare la Constanţa, ruşii au abandonat Silistra. Anglo-francezii au decis atunci să atace Sevastopol, baza navală a Rusiei din peninsula Crimeea.Aliaţii au debarcat în Crimeea pe 20 septembrie 1854 şi s-au bătut cu ruşii la Balaclava pe 25 octombrie. Ruşii au fost respinşi. După 11 luni de asediu, trupele ruse din Sevastopol au capitulat.

Pe 30 martie 1856 a fost semnat Tratatul de la Paris care a pus capăt războiului, interzicând Rusiei să-şi mai trimită navele în Marea Neagră ce căpăta statut neutru, iar fluviul Dunărea devenea deschis transportului maritim pentru toate naţiunile.Rusia a fost obligată să renunţe la Moldavia, inclusiv la o parte dn Basarabia, precum şi la revendicările creştin-ortodoxe din Palestina.

Principatele române Moldavia şi Valahia, precum şi Serbia, au fost recunoscute ca principate autonome cvasi-independente sub protecţia puterilor europene.

Pentru a preveni un alt conflict cu Rusia, împăratul Franţei, Napoleon al III-lea, şi-a dorit crearea unui stat românesc tampon dintre Imperiul Otoman, Imperiul Rus şi Imperiul Austro-Ungar, un stat independent care să fie condus de un principe, să aibă constituţie şi instituţii reformate.

În cadrul adunărilor ad-hoc, colonelul Alexandru Ioan Cuza a fost votat ca Domnitor al Principatului Moldaviei (sau Principatul Moldovei) la 5 ianuarie 1859, respectiv ca Domnitor al Principatului Valahiei (cunoscută ca Principatul Ţării Româneşti) la 24 ianuarie, ceea ce a rezultat unirea celor două entităţi statele în Principatele Unite ale Moldaviei şi Valahiei, un stat ce a rămas vasal Imperiului Otoman până în 1877.

Noul stat a purtat denumirea de Principatele Unite Române între anii 1862 şi 1866, iar din 1866, pe baza constituţiei adoptate atunci, acesta a căpătat denumirea oficială de România.

Pasul al doilea -  dobândirea independenţei  

România a luptat pentru independenţa sa în războiul ruso-turc din 1877-1878, dar şi-a căpătat independenţa din 1881 când a devenit Regatul României.

După Congresul  din 1878 de la Berlin, s-a a decis că Rusia va acorda României independenţa, teritoriile Dobrogei de Nord, Delta Dunării şi accesul la Marea Neagră, inclusiv portul antic Tomis, precum şi Insula Şerpilor, dar Rusia avea să ocupe totuşi ca aşa-zisă „compensare” vechile judeţe româneşti din Basarabiei de Sud. 

Liderul congresului,cancelarul german Otto von Bismarck a căutat să stabilizeze Balcanii, să reducă rolul Imperiului Otoman învins în regiune şi să echilibreze interesele distincte ale Marii Britanii, Rusiei şi Austro-Ungariei.

De asemenea, a vrut să evite dominaţia Balcanilor de către Rusia sau formarea unei Bulgarii Mari şi să menţină Constantinopolul în mâinile otomane.

În cele din urmă, Bismarck a vrut să încurajeze dezvoltarea drepturilor civile pentru evreii din regiune.

Sub influenţa lui Bismarck, congresul i-a dezbrăcat pe otomani de multe dintre posesiunile lor europene, dar a refuzat să le acorde Rusiei şi a redus masiv câştigurile Bulgariei prevăzute de tratatul preliminar de la San Stefano. 

Teritoriilor afectate li sa acordat în schimb diferite grade de independenţă. România a devenit pe deplin independentă, deşi a fost nevoită să cedeze o parte din Basarabia Rusiei şi a câştigat Dobrogea de Nord .

Serbiei şi Muntenegrului li s-a acordat, de asemenea, independenţă deplină, dar au pierdut teritoriu, Austro-Ungaria ocupând regiunea Sandžak împreună cu Bosnia şi Herţegovina. 

România, ca regat independent faţă de Imperiul Otoman, căuta acum unirea cu Transilvania.

Marea Unire cu Transilvania, Basarabia şi Bucovina 

Cu toate acestea, elita românilor transilvăneni nu susţinea conceptul de "România Mare", în schimb doreau doar egalitatea cu celelalte naţiuni din Transilvania.

Conceptul a devenit o realitate politică atunci când, în 1881, Partidul Naţional Român din Transilvania a reunit românii pe o platformă politică comună pentru a lupta împreună pentru autonomia Transilvaniei. 

Potrivit lui Livezeanu, crearea României Mari cu "un concept unificator de naţiune" a început să evolueze la sfârşitul anilor 1910.

Primul Război Mondial a jucat un rol crucial în dezvoltarea conştiinţei naţionale a unităţii româneşti.

Pe 1 decembrie 1918, Adunarea Naţională a Românilor din Transilvania şi Ungaria (alcătuită din 1228 de reprezentanţi aleşi din Maramureş, Crişana, Banat şi Transilvania) a proclamat la Alba Iulia unirea cu Regatul României printr-un vot unanim şi într-o atmosferă de sărbătoare.Rezoluţia votată de Adunarea Naţională stipula principiile fundamentale pentru fondarea noului stat român.

Principiile specificau libertatea naţională, drepturi egale, libertate religioasă, vot universal, secret şi egal, libertatea presei, libertatea întrunirilor şi asociaţiilor, reforme agrare şi drepturi şi privilegii pentru muncitori.200 de membri ai Adunării au creat Consiliul Naţional Român al Transilvaniei, noul parlament permanent.Toate astea se realizau după 2 ani de război sângeros.

Pe 17 august 1916, după 2 ani de neutralitate, România a semnat un tratat secret cu Antanta (Franţa, Regatul Unit, Italia, Rusia).

România cerea să fie tratată ca o ţară egală la conferinţa de pace postbelică şi să aibă dreptul de a-şi anexa teritoriile locuite de români, în special Transilvania.Trupele române au atacat Austro-Ungaria printr-o campanie ofensivă după planul Ipoteza Z, dar au fost respinse de contraofensiva austro-ungară.România e atacată de la sud de forţele germano-bulgaro-otomane comandate de generalul german August von Mackensen care ocupă 2/3 din teritoriul României, inclusiv Bucureştiul în decembrie 1916.

Regele Ferdinand, guvernul condus de premierul liberal Ion I.C. Brătianu şi administraţia se mută la Iaşi.

În vara anului 1917, cu sprijinul Imperiului Rus, armata română obţine victorii tactice la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz împotriva armatelor Puterilor Centrale care încercau să invadeze Moldova. Franţa a ajutat la refacerea armatei române cu echipamente, muniţie, arme, artilerie şi instruire.

Dar după ieşirea Rusiei din război datorită revoluţiei bolşevice, România a semnat la 9 decembrie 1917 un armistiţiu cu Puterile Centrale, urmând ca la 7 mai 1918 să semneze Pacea de la Buftea-Bucureşti pentru ieşirea din război.România a pierdut războiul din punct de vedere militar, dar a continuat să lupte pentru cauza sa pe cale politică şi diplomatică.

Salvarea a venit de la intrarea Statelor Unite ale Americii în război, conduse atunci de preşedintele Woodrow Wilson, care prin cele 14 puncte ale sale, susţinea dreptul la autodeterminare al tuturor grupurilor etnice din cadrul marilor imperii.

La 26-28 martie 1918, la Roma, se desfăşoară Congresul Naţionalităţilor Austro-Ungariei, unde se adopta o moţiune care cere recunoaşterea dreptului fiecărui grup etnic să-şi constituie un stat naţional independent sau să se unească cu statul său naţional deja existent.

La 9 aprilie 1918, în Basarabia, Sfatul Ţării a votat independenţa faţă de Rusia şi unirea cu Regatul României.La Paris, la 24 august, este înfiinţat Consiliul Naţional al Unităţîi Române de către Take Ionescu, Vasile Lucaciu, Octavian Goga, Constantin Angelescu şi Ioan Theodor Florescu, consiliu ce susţinea interesele naţiunii române din Austro-Ungaria, iniţiativă susţinută şi de puterile Antantei.

La 2 septembrie, la New York, se desfăşoară Congresul cehilor, slovacilor, polonezilor, românilor, sârbilor, croaţilor şi rutenilor din Austro-Ungaria, fiind adoptată o rezoluţie care cere împărţirea Austro-Ungariei şi eliberarea popoarelor etnice care doresc autonomie.În Oradea, Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român adoptă declaraţia care cere crearea unui Consiliu Naţional Central Român ca şi organ provizoriu de conducere a Transilvaniei.Politicianul român preeminent în Austro-Ungaria, Alexandru Vaida-Voevod a citit Declaraţia de autodeterminare a românilor din Transilvania, chiar în parlamentul ungar de la Budapesta.

Împăratul austro-ungar, Carol I încearcă să reorganizeze Austro-Ungaria într-o federaţie alcătuită din şase state independente- austriac, maghiar, ceh, iugoslav, polonez şi ucrainean, dar fără succes. Consiliile naţionale din Austro-Ungaria au preferat să negocieze direct cu puterile Antantei decât cu guvernul central care era eşuat.La Viena, Iuliu Maniu, un om politic transilvănean, adună 70.000 de soldaţi români din Ardeal pe care îi duce în Transilvania.În timp ce uniunea dintre Austria şi Ungaria încetează, generalul austro-ungar Weber semnează tratatul de armistiţiu şi ieşirea din război cu Antanta.

Acest fapt îi determina pe reprezentanţîi Partidului Naţional Român şi Partidului Social-Democrat din Transilvania să creeze Consiliul Naţional Român şi să preia controlul asupra autorităţilor locale din Transilvania. Între timp, aparatul administrativ maghiar se dezintegrează.

La 9 noiembrie 1918, Consiliul Naţional Român a trimis un memoriu la Budapesta, cerând predarea Ungariei de Est şi cedarea următoarelor teritorii – Transilvania, inclusiv judeţele Arad, Bihar, Maramureş, Torontál, Temes, Caraş-Severin, Sălaj, Satu Mare.

La 10 noiembrie, chiar cu o zi înainte de război, România reintră în război împotriva Puterilor Centrale care erau deja nimicite, epuizate şi învinse de Puterile Antantei. Trupele române pătrund în Ungaria şi ocupă pasul montan Tulghes, atingând regiunea Ţinutului Secuiesc.

După ce Serbia semenază armistiţiul pe frontul balcanic la 13 noiembrie, este implementat un acord care stabileşte linii de demarcaţie între Ungaria, Serbia şi România. Serbia dorea Banatul, iar Ungaria dorea Crişana, Maramureş, Satu Mare, Oradea, Beiuş, Arad şi Transilvania interioară până la râul Mureş, fără înştiinţarea guvernului României. Dar Puterile Antantei îi cer Ungariei să permită trupelor române să pătrundă în teritoriile transilvănene .

La Arad au loc negocieri fără vreun acord între guvernul maghiar al lui Károlyi Mihály şi Consiliul Naţional Român Central al Transilvaniei, care decide să organizeze alegeri şi la 1 decembrie să organizeze Adunarea Naţională a Românilor din Transilvania şi Ungaria. Trupele române ocupă trecători muntoase de la graniţa de nord-est a Ungariei până la 20 noiembrie.

În urma alegerilor pentru Adunarea Naţională a Românilor din Transilvania şi Ungaria, sunt aleşi 1288 de membri, iar entuziasmul local pentru unire, reforma funciară şi votul universal ia amploare.

Pe 25 noiembrie, armata română ocupă Târgu-Mureş, cel mai important oraş din Ţinutul Secuiesc, iar Consiliul General al Saşilor din Sibiu au decis să aleagă neutralitatea privind chestiunea Transilvaniei, fără a adera la tabăra maghiară sau cea română.

Pe 28 noiembrie, în Bucovina (ieşita de sub ocupaţia austro-ungară), Congresul General adopta o rezoluţie pentru unirea necondiţionată cu Regatul României. Totodată, Comitetul Naţional Ucrainean s-a retras din Cernăuţi.După Adunarea de la Albă-Iulia din 1 decembrie, trupele române au ocupat Braşovul la 7 decembrie, Sibiu la 12 decembrie şi Cluj la 24 decembrie.

La 11 decembrie 1918, regele Ferdinand a promulgat legea privind Unirea Regatului României cu Transilvania, Banat, Crişana, Satu Mare şi Maramureş.

În 1920, după încorporarea Transilvaniei, Bucovinei, Basarabiei şi a unor părţi ale Banatului, Crişanei şi Maramureşului, statul român a atins cea mai mare întindere geografică pe timp de pace (295.049 km²).

Astăzi, conceptul de "România Mare" serveşte drept principiu călăuzitor pentru unirea României şi Republicii Moldova de azi.