O carte pe zi. „După război la Paris. Cronica anilor regăsiţi” de Serge Moscovici

164 afișări
Imaginea articolului O carte pe zi. „După război la Paris. Cronica anilor regăsiţi” de Serge Moscovici

„La Paris, împărtăşeam con¬diţia de apatrizi – mai bine spus, de apatriaţi –, dat fiind că toţi trei eram refugiaţi evrei români fără întoarcere, fără familie şi fără nici un ban.”

Serge Moscovici (1925, Brăila – 2014, Paris) este unul dintre fondatorii psihologiei sociale europene şi se numără printre principalii teoreticieni ai ecologiei politice. Din 1979, a fost director al Laboratorului European de Psihologie Socială. Ofiţer al Legiunii de Onoare şi doctor honoris causa al London School of Economics, al Instituto Superior de Ciências do Trabalho e da Empresa din Lisabona, al Universidad Nacional Autónoma de México, precum şi al universităţilor din Bologna, Brazilia, Bruxelles, Buenos Aires, Évora, Geneva, Glasgow, Iaşi, Jönköping, Pécs, Roma, Sevilla şi Sussex. Dintre numeroasele sale lucrări, au mai apărut în româneşte, tot la Editura Polirom: Psihologia socială sau maşina de fabricat zei, Psihologia socială a relaţiilor cu celălalt, Cronica anilor risipiţi. Povestire autobiografică, Urmele timpului. Iluzii româneşti, confirmări europene (Serge Moscovici în dialog cu Adrian Neculau), Metodologia ştiinţelor socioumane (coord. împreună cu Fabrice Buschini), Influenţă socială şi schimbare socială, Psihologia socială modernă. Istoria creării unei ştiinţe sociale internaţionale (în colaborare cu Ivana Marková).

Scriu editorii: „După apariţia în 1997 a Cronicii anilor risipiţi, în care îşi rememorează tinereţea petrecută în România, Serge Moscovici a lucrat la o urmare a acestei cărţi autobiografice, pe care însă nu a mai reuşit să o ducă la bun sfârşit. Însemnările şi ciornele sale au fost reunite în volum de Alexandra Laignel-Lavastine, care oferă publicului o primă reconstituire a anilor de formare umană şi intelectuală al celui ce avea să devină unul dintre marile nume ale psihologiei sociale şi un precursor al ecologiei politice. Ajuns în 1948 la Paris după ce străbate Europa devastată de război, tânărul Moscovici va izbuti să învingă izolarea, apropiindu-se de alţi doi evrei săraci şi dezrădăcinaţi ca şi el, cu care va lega o prietenie pe viaţă. Unul este Isac Chiva, născut la Iaşi, cel care va deveni mâna dreaptă a lui Claude Lévi-Strauss, iar celălalt Paul Celan, originar din Cernăuţi, considerat în scurtă vreme unul dintre marii poeţi ai secolului XX. Împreună, vor descoperi mediul boem al Cartierului Latin, traiul în hotelurile ieftine şi viaţa de noapte a Parisului, cu cluburile de jazz şi cabaretele sale, dar şi prietenia şi emulaţia intelectuală. Iar <<Mosco>> îşi va împlini visul de a deveni om <<de carte>>, absolvind cursurile Institutului de Psihologie pentru a ajunge apoi să lucreze la Sorbona, CNRS şi EHESS, acolo unde a abordat şi aprofundat problemele definitorii pentru gîndirea sa: simţul comun, enigma mulţimilor, puterea minorităţilor, condiţia de paria.”
Împreună cu cei tovarăşi ai săi din primii ani, Serge Moscovici alcătuia, după cum îşi aminteşte, un „trio de meteci“ (expresia provine din apostrofa istoricilor François Furet şi Joseph Goy, care, într-o bună zi, au exclamat, zărindu-i la École des Hautes Études en Sciences Sociales: „Uite-i pe meteci!“.)

Un fragment ademenitor pentru lectură:
„Nu mai eram singur pe lume. Aveam doi tovarăşi, două fiinţe cu care să vorbesc şi pe care să mă sprijin. Chiva, după ce-l întâlnise pe Celan în 1947, pe când, fugari la Budapesta, se ascundeau, este cel care m-a prezentat acestuia în iulie 1948, puţin după sosirea lui Paul la Paris. Îmi amintesc că, atunci când l-am întâlnit, nu am avut sentimentul că mă aflu în faţa unei fiinţe excepţionale. Mi-a făcut mai ales impresia unui poet rătăcitor, permanent hăituit de un duşman invizibil. Despre el, aş fi putut spune acelaşi lucru ca Martin Buber despre Kafka: <<omul cel mai nefericit pe care l-am întâlnit vreodată>>. De-a lungul primilor cinci ani petrecuţi la Paris, până fiecare dintre noi s-a căsătorit, în anii 1950, Chiva, Celan şi cu mine aveam să fim nedespărţiţi.

Paul era încă necunoscut în Franţa. Şi nimeni nu ar fi putut bănui că avea să devină unul dintre cei mai mari poeţi de limbă germană din secolul XX. După mai multe tentative de a fugi din România cu un grup de prieteni, până la urmă a reuşit, în noiembrie 1947. Pe drumul ce-l ducea de la Bucureşti la Paris, trecând prin Budapesta, el zăbovise şase luni la Viena, oraş care mai întâi l-a decepţionat, apoi l-a dezgustat: Paul dezvoltase o sensibilitate exacerbată pentru tot ce avea de-a face cu cel mai mic efluviu de antisemitism. În timpul acestei şederi în Austria a început o relaţie cu Ingeborg Bachmann, poetă şi studentă la filosofie, care redacta o teză despre Heidegger. O primă culegere de poeme, intitulată Der Sand aus den Urnen, trebuia să apară în volum. Însă Paul plecase din Viena înainte de tipărirea cărţii şi a urmat o catastrofă: când a descoperit la Paris nenumăratele erori care, după el, îi denaturau poezia, a interzis neîntârziat publicarea acesteia.
În ianuarie 1948, Chiva făcuse traseul Budapesta-Viena în tovărăşia lui, urcând în mod clandestin într-un tren. Odată ajuns în capitala austriacă, se dusese direct la consulatul francez, unde, folosindu-şi toată răbdarea, sfârşise prin a obţine o viză cu ajutorul Organizaţiei Internaţionale pentru Refugiaţi, cu sediul la Innsbruck.

La Paris, împărtăşeam condiţia de apatrizi – mai bine spus, de apatriaţi –, dat fiind că toţi trei eram refugiaţi evrei români fără întoarcere, fără familie şi fără nici un ban. Şi, bineînţeles, aveam traiectorii similare: supravieţuiserăm nazismului înainte de a scăpa de stalinism şi eram frământaţi de una şi aceeaşi grijă: cum să ne croim drumul în Franţa? În fond, nu dispuneam decât de un singur lucru: timpul, singura proprietate care are o valoare. Precum şi convingerea că nu este suficient să trăieşti, ci trebuie să-ţi construieşti viaţa, chiar dacă ar fi să-ţi dai duhul din pricina asta. Există două feluri de oameni: unii s-au născut, alţii s-au construit. Noi făceam parte din categoria a doua.
Trei vieţi ciuntite, pe care mareea persecuţiilor şi vicisitudinile istoriei le aşezaseră la periferia societăţii franceze. Pentru că, la început, cu aspectul nostru rustic, trăiam precum nişte provinciali, la marginea aristocraţiei intelectuale pariziene. Tenacitatea noastră se ascuţea când eram împreună, dar se dilua când fiecare dintre noi se întorcea la singurătatea camerei sale de hotel, adormind cu puţinul pe care-l avea, cu coşmarurile, visele şi frământările sale. A doua zi ne întâlneam însă din nou şi puteam vorbi ore în şir, cu frenezia nesătulă a neliniştiţilor şi a exilaţilor.”

Serge Moscovici - După război la Paris. Cronica anilor regăsiţi. Traducere din limba franceză şi note de Magda Jeanrenaud. Text stabilit, prefaţă şi note de Alexandra Laignel Lavastine. Cu o postfaţă de Pierre şi Denis Moscovici. Editura Polirom. 350 pag.

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici