Un pas mic pentru Filarmonica George Enescu, dar un salt uriaș pentru cultura română: numirea dirijorului american Robert Treviño

După exact 10 ani de la eșecul lamentabil și răsunător de internaționalizare a Operei Naționale București, Filarmonica George Enescu devine a doua instituție importantă de cultură din istoria postdecembristă a României care o apucă – din punct de vedere managerial – pe drumul anevoios, dar prestigios, al ieșirii în lumea mare, depășind granițele strâmte ale autosuficienței mioritice.

Numirea dirijorului american Robert Treviño în funcția de dirijor principal la Filarmonica George Enescu, începând cu stagiunea 2026-2027, este mai mult decât o știre onorabilă de presă din lumea muzicii clasice. Este, în realitate, un moment de cotitură pentru cultura română. Unul deosebit de rar și cu adevărat excepțional. Poate chiar un moment istoric. Căci, pentru a doua oară în 35 de ani de postcomunism, într-o manieră coerentă și asumată strategic, o mare instituție de cultură din România pornește pe drumul real al internaționalizării. A mai existat o tentativă similară, dar eșuată din păcate, în urmă cu aproape un deceniu, când coregraful danez Johan Kobborg și balerina de talie mondială Alina Cojocaru au preluat conducerea artistică a trupei de balet la Opera Națională București. Dar experimentul respectiv – deși fabulos din punct de vedere profesional – s-a sfârșit cu lozinci naționaliste (astăzi se numesc suveraniste) scandate în fața Palatului Operei.

Robert Trevino dirijând Orchestra FGE (Ateneul Român_Nov 2025 ©FGE)

În ambele cazuri – Opera Națională București (de acum 10 ani) și Filarmonica George Enescu (aflată astăzi sub conducerea maestrului Marin Cazacu) –, nu vorbim despre simple invitații punctuale, despre turnee izolate sau despre prezențe sporadice în circuitul global: toate acestea au existat și înainte. Vorbim despre cu totul altceva: despre integrarea unui artist de prim rang al scenei internaționale în însăși arhitectura instituțională a Operei (Johan Kobborg a fost director artistic al trupei de balet) sau Filarmonicii (Robert Treviño urmează să devină dirijor principal), cu un mandat clar, pe termen lung, cu obiective artistice, simbolice și de vizibilitate externă precis definite. Asta înseamnă, în termeni reali, internaționalizare.

Cine sunt favoriții la GRAMMY 2026: Bad Bunny, Kendrick Lamar și Sabrina Carpenter conduc lista nominalizărilor

Descoperire rară în Mexic: Arheologii au descoperit un mormânt vechi de 1.400 de ani, decorat cu fresce și simboluri ale morții

Comunicatul oficial al Filarmonicii George Enescu vorbește explicit despre această schimbare de paradigmă: numirea lui Robert Treviño marchează o nouă etapă strategică în evoluția Filarmonicii, cu accent pe consolidarea reputației sale europene și internaționale, pe turnee ample și pe realizarea de înregistrări la un nivel de excelență recunoscut global.

Acestea nu sunt simple formule de PR, deși Filarmonica George Enescu stă bine și la acest capitol, prin colaborarea cu OMA Vision. Sunt obiective care, în lumea muzicii clasice, fac diferența între o orchestră respectabilă și una cu adevărat importantă pe harta marilor capitale culturale europene. Bucureștiul are, în sfârșit, șansa să devină o capitală importantă pe harta internațională a muzicii clasice, nu doar prin specularea avantajului strategic al organizării bianuale a Festivalului internațional de muzică clasică George Enescu.

Se pare că între Robert Treviño și Filarmonica George Enescu este o chimie artistică rară care se poate transforma într-un pariu câștigător, nu doar asumat. Robert Treviño nu este un nume aruncat la întâmplare pe piață pentru a impresiona publicul local. Este un dirijor aflat într-un moment de vârf al carierei sale internaționale, prezent constant la pupitrul unor orchestre precum London Symphony Orchestra, Wiener Symphoniker sau Filarmonica della Scala. Mai important însă este altceva: relația sa cu Orchestra Filarmonicii George Enescu a început printr-un debut excepțional, în noiembrie 2025 – pe care eu, personal, l-am ratat, din cauza periplului meu academic chinezesc, care s-a consumat exact în perioada respectivă –, când interpretarea Simfoniei a III-a de Mahler a fost descrisă de critici drept o mare realizare muzicală.

Într-un interviu acordat pentru Radio România Muzical, Robert Treviño vorbește fără emfază, dar cu o limpezime rară, despre această întâlnire: despre faptul că el și orchestra vorbesc același limbaj muzical și împărtășesc aceeași viziune asupra expresiei artistice. Nu par să fie simple politețuri de diplomație culturală. Sunt exact tipul de formulări care, în lumea muzicală, semnalează existența unei compatibilități profunde: acea chimie fără de care niciun proiect major nu poate reuși.

E bine totuși, în acest context, să nu dăm uitării lecția dureroasă a Operei Naționale București, când, acum 10 ani, în 2016, internaționalizarea s-a lovit de naționalism. În urmă cu aproape un deceniu, Opera Națională București a fost scena unuia dintre cele mai mediatizate conflicte culturale din România contemporană: un episod în care o încercare de deschidere către expertiză și artiști internaționali s-a transformat într-un scandal public cu ecouri politice și emoționale. În acea perioadă, managementul instituției a invitat la conducerea baletului figuri de renume internațional, precum coregraful danez Johan Kobborg și balerina de talie mondială Alina Cojocaru. Experiența lor la Opera Națională București fusese, din punct de vedere profesional, una fructuoasă și apreciată internațional.

În schimb, în subteranele operei a izbucnit o reacție dură din partea unei părți din corpul de balet și a unor angajați: proteste spontane, ostilitate față de artiștii străini și huiduieli publice, cu sloganuri precum Afară din țară. Acest val de resentiment a reflectat o rezistență organizată la schimbare, alimentată de tensiuni de tip protecționist, dar și de reflexe de naționalism cultural. Conflictul a escaladat până la anularea unor spectacole, tensiuni interne grave și demisii importante din conducerea artistică. Kobborg a plecat din funcția de director artistic, iar Alina Cojocaru a anunțat că nu va mai urca pe scenă sub noua conducere. Plecare lor – alături de câteva zeci de colaboratori importanți – a marcat sfârșitul unei perioade de vizibilitate internațională la Opera Națională București. Acest episod rămâne un simbol al incapacității instituționale de atunci de a integra deschiderea artistică în structura managerială și culturală românească, dar și al abceselor de naționalism care au blocat o oportunitate de afirmare globală.

Publicul spectator își dorește din toată inimă ca șansa de internaționalizare pe care o are acum în față Filarmonica George Enescu – aflată sub conducerea înțeleaptă a maestrului Marin Cazacu – să nu fie încă una ratată pentru cultura română.

Cu sediul său istoric în Ateneul Român, Filarmonica George Enescu are deja un capital simbolic imens. Este una dintre puținele instituții din România care pot vorbi credibil despre continuitate, tradiție și excelență neîntreruptă timp de peste 150 de ani. Internaționalizarea nu vine aici să înlocuiască identitatea locală, ci să o amplifice.

Planurile anunțate – turnee internaționale, înregistrări cu casa Ondine Records, participări la mari festivaluri – nu sunt doar obiective artistice. Sunt instrumente de diplomație culturală. Sunt modalități prin care Bucureștiul poate reintra, nu declarativ, ci efectiv, în circuitul marilor metropole muzicale ale Europei.

Dirijorul Robert Trevino si Marin Cazacu, director FGE (Ateneul Român ©FGE)

Venirea dirijorului Robert Treviño la conducerea muzicală a Filarmonicii George Enescu înseamnă mai mult decât muzică: ar putea deveni un pariu câștigător pentru ideea de mare capitală culturală pentru București.

Sper – și nu cred că sunt singurul – ca această internaționalizare culturală a Filarmonicii George Enescu, promovată adecvat și inteligent, să conducă inclusiv la sporirea turismului cultural bucureștean. Marile orașe europene nu sunt atractive doar prin muzee și arhitectură, ci prin instituții vii, active, recunoscute internațional. O orchestră de rang global nu aduce doar aplauze. Aduce public nou, vizibilitate crescută, circulație simbolică și, inevitabil, dezvoltare urbană și fluxuri financiare.

După un eșec dureros înregistrat acum 10 ani printr-o tentativă similară de internaționalizare, România pare, în sfârșit, să fi învățat ceva. Filarmonica George Enescu ar putea deveni, în 2026, prima instituție culturală din România care se internaționalizează cu adevărat. Sper – și de data aceasta cu un optimism temperat, dar lucid – că va fi, în sfârșit, un succes.

În tot cazul, maestrul Marin Cazacu merită aplauze la scenă deschisă pentru această încercare. Care pare să fie una temerară pentru cultura română.