OPINIE | Cum ne ajută Paraziţii să înţelegem taxa pe lăcomie

Traian Băsescu a ajuns preşedinte promiţând ţepe în piaţa publică pentru trei moguli propuşi ca ţintă a indignării publice. Ulterior, PSD a ajuns la putere propunându-l ca ţintă pe Băsescu; acum, Liviu Dragnea propune în locul lui Băsescu multinaţionalele şi băncile.

1633 afişări
Imaginea articolului OPINIE | Cum ne ajută Paraziţii să înţelegem taxa pe lăcomie

OPINIE | Cum ne ajută Paraziţii să înţelegem taxa pe lăcomie (Sursa: Mediafax Foto)

Metoda e productivă electoral, dar inutilă în rest, fiindcă simpla dorinţă de a găsi pe cine să dai vina nu ajută o societate să progreseze.

Stârnirea unui astfel de mecanism de reacţie emoţională este folositoare doar pe durata procesului electoral: alegătorii îşi descarcă furia pe o anumită entitate (instituţie, grup, individ) considerată vinovată de relele din ţară şi îl votează pe politicianul care se declară cel mai dispus să facă dreptate, luptând cu entitatea. Dincolo de acest folos însă, relele din ţară vor continua dacă politicianul nu ştie sau nu poate să lupte cu entitatea ori dacă nu entitatea era de vină pentru relele respective. Şi chiar dacă entitatea era vinovată, înfrângerea ei nu e suficientă pentru ca răul făcut să fie îndreptat.

De aceea, atunci când ascultăm acuzaţiile aduse de un politician aflat în campanie la adresa unei entităţi propuse ca ţintă a indignării, ideal ar fi să avem două personalităţi şi s-o dezvoltăm pe a treia, vorba unui cântec celebru al Paraziţilor: o personalitate care gustă plăcerea de a ne indigna pe entitate; o altă personalitate care gustă plăcerea de a ne înfuria pe politician; în fine, o a treia personalitate, care încearcă să evalueze raţional interesele ţării în contextul luptei respective.

În cazul de faţă, cel mai sigur drum spre o evaluare raţională e lărgirea orizontului dincolo de graniţele României. Imposibilitatea statelor de a fiscaliza adecvat afacerile multinaţionalelor, rezultată din inventivitatea acestora în materie de optimizări fiscale, nu e o noutate, o problemă falsă ori doar problema României. Margrethe Vestager, comisarul european pentru concurenţă, a ajuns să fie numită de Bloomberg „eurocratul care face America corporatistă să tremure” pentru îndrăzneala cu care a sancţionat Apple, Amazon sau Starbucks pentru modul cum au reuşit să scape de fisc într-o serie de state europene; şi ea a acuzat companiile de „lăcomie” şi a fost atacată de acestea, ba chiar acuzată de preşedintele american Donald Trump că urăşte SUA. În Austria, acelaşi cancelar Kurz care a venit să chestioneze guvernul român despre ordonanţa „taxei pe lăcomie” tocmai a anunţat că va urma exemplul Franţei în impunerea unei taxe digitale sau taxe GAFA (de la Google, Apple, Facebook şi Amazon), menită să înlocuiască impozitele pe care giganţii digitali, graţie optimizărilor fiscale, nu le plătesc pentru afacerile derulate în statele europene.

În România era anul de graţie 2014 când ministrul de finanţe Ioana Petrescu al guvernului Ponta anunţa că a cerut sprijinul ambasadorului de atunci al Franţei, Philippe Gustin, pentru consolidarea Direcţiei Preţuri de Transfer din ANAF, ameliorarea conformării voluntare şi combaterea evaziunii fiscale după model francez. În 2016, România s-a asociat la proiectul BEPS (Base Erosion and Profit Shifting) al OECD, menit să ajute statele să facă faţă tehnicilor de transfer al profiturilor din ţările unde companiile multinaţionale au afaceri spre zone cu impozitare mai mică sau inexistentă. Totuşi, eficienţa ANAF s-a văzut în continuare mai ales la contribuabilii fără putere, adică IMM şi persoane fizice cu venituri şi datorii mici şi medii. Acum, la sfârşit de an, statul s-a văzut confruntat cu o creştere a deficitului bugetar, întrucât scăderea impozitului pe venit, majorările de salarii şi cheltuielile sociale n-au fost compensate de o majorare pe măsură a încasărilor, astfel încât ceea ce s-a perpetuat nestingherit ani la rând, adică raportarea de profituri foarte mici de către o serie de companii cu afaceri foarte mari, a devenit brusc obiect de indignare pentru liderii PSD.

Ca şi alte idei ale acestora, instituirea unei suprataxe aplicate marilor companii este inspirată de Ungaria, unde guvernul lui Viktor Orban a introdus o asemenea taxă în 2010, vizând activele sau profiturile firmelor din energie, bănci, comerţ şi telecom, cu scopul explicit de a suplimenta veniturile bugetare în perioada de apogeu al crizei economice. De aceea s-a şi numit taxă de solidaritate, subînţelegând că e vorba de o solidaritate cerută capitalului străin, dominant în companiile şi sectoarele cele mai profitabile. În privinţa băncilor, 15 ţări au introdus în perioada crizei şi ulterior asemenea taxe pentru a obţine bani în plus la buget, taxe aplicate fie activelor financiare care depăşeau un anumit plafon valoric, fie pasivelor bancare. Dintre toate ţările, cea mai mare taxă a fost cea aplicată de Ungaria – 0,53% pentru partea din active care depăşea 50 mld. forinţi (la acea vreme 170 mil. dolari).

În timp, presiunea băncilor a mai îndulcit lucrurile: în 2014, Viktor Orban a convenit cu Andreas Treichl, şeful Erste, ca în schimbul promisiunii băncilor de a mai creşte creditarea, taxa să scadă în etape până în 2019 şi să nu mai fie luate alte măsuri care să afecteze profitul băncilor. Chiar şi aşa însă şi chiar dacă perioada crizei a trecut, băncile plătesc în continuare astfel de taxe în câteva ţări. De exemplu, un raport de anul trecut al Raiffeisen Bank International estima pentru 2017 un impact de cca 119 mil. euro de pe urma suprataxelor din Austria (55 mil. euro – taxă pe totalul activelor), Polonia (31 mil. euro - 0,44% pentru active de peste 4 mld. zloţi), Ungaria (13 mil. euro – taxă de 0,15% pentru active de până la 50 mld. forinţi şi 0,21% peste acest plafon) şi Slovacia (20 mil. euro - taxă de 0,2% pe totalul pasivelor). Profitul consolidat al grupului, care operează în 15 ţări, a fost anul trecut de 1,1 mld. euro.

La noi, în schimb, legarea taxei de 0,1-0,4% aplicate activelor bancare în funcţie de nivelul posibil al ROBOR este o idee gândită anume să sublinieze altruismul statului: ministrul Eugen Teodorovici a explicat că bugetul pe anul viitor nici măcar nu se bazează pe vreo sumă estimată să fie încasată din această taxă, fiindcă ea are ca scop pur şi simplu protejarea românilor cu credite de riscul ca ROBOR să crească din nou. Prin asta, guvernul împuşcă doi iepuri: pe de o parte se apără de acuzaţia că a instituit taxa pur şi simplu fiindcă are nevoie de bani, iar pe de altă parte, dacă băncile vor reduce (şi mai mult) creditarea pentru economia reală sau o vor scumpi, va avea un argument în plus să afirme că băncile străine, aşa cum de la început a arătat PSD, nu ţin cu poporul. Acelaşi mecanism ar funcţiona şi în cazul altor multinaţionale care ar reacţiona la noile taxe din ordonanţă ori la alte măsuri fiscale punitive scumpind produsele ori amânându-şi vreo investiţie. Efectul electoral ar fi deci garantat: am încercat să facem bine ţării şi dreptate în economie, dar aceste companii ne-au pus beţe în roate.

Simpatizanţii bancherilor s-au declarat ofensaţi de formularea „taxa pe lăcomie”; formularea este însă jignitoare în primul rând pentru cetăţenii cărora li s-a explicat iniţiativa ordonanţei doar ca o răfuială vitejească a lui Dragnea şi Darius Vâlcov cu nişte zmei care înfulecă banii poporului. Aşa se face că fanii PSD au devenit automat imuni la orice argument economic al mediul de afaceri contra ordonanţei, în vreme ce adversarii PSD au luat la fel de necritic partea multinaţionalelor doar fiindcă e vorba de o măsură luată de partidul detestat de ei. Iar din aproape în aproape se înaintează repede pe terenul propagandei: de o parte au reînceput discuţiile despre ce bine ar fi dacă România ar ieşi din UE, de cealaltă parte reapare ideea că statul oricum nu merită să încaseze impozite ori să decidă ce face cu banii din ele, din moment ce serviciile oferite cetăţenilor tot proaste sunt.

Această abordare a fost încurajată de faptul că nici Dragnea, nici echipa lui nu s-au preocupat să prezinte cifre şi date riguroase, inatacabile, interesul lor fiind în primul rând să trezească indignare. La fel cum a fost anul trecut când defunctele Columna sau Banca Religiilor apăreau pe celebra listă a Ministerului Finanţelor cu cele 31 de bănci care nu fac profit în România, acum lista cu profiturile primelor 100 de companii raportate la cifra de afaceri, întocmită de un ziarist clujean, pomeneşte de Enel Energie Muntenia ca fiind companie deţinută de statul român. Astfel de neglijenţe mai denotă însă ceva: un stat slab, care ia măsuri pe genunchi şi n-are resurse nici măcar pentru o campanie coerentă de argumentare a măsurilor sale, cu atât mai puţin de a înarma ANAF măcar la nivelul visat de Ioana Petrescu în 2014. De la unul dintre mogulii propuşi indignării publice de Băsescu ne-a rămas îndemnul arogant „domnilor, întăriţi-vă statul”; era arogant fiindcă respectivul ştia că statul era atunci slab şi că tot slab va rămâne şi după ce o să-i strice lui afacerile.

Dacă ţi-a plăcut articolul, urmăreşte MEDIAFAX.RO pe FACEBOOK »

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici