COMENTARIU Valeriu Şuhan: Clanurile cu clopoţei

Vuieşte toată presa de toate felurile, abundă imaginile, curg comentariile, se bulucesc îngrijoraţi politicienii, cum altfel, ca să vorbească despre „clanurile mafiote” din Bucureşti.

Epitete, comparaţii, metafore, toate împrăştiind îngrijorarea, frica, faţă de pericolul la adresa siguranţei cetăţeanului, pe care îl reprezintă aceste grupări de golani, nu ajung pentru a sublinia preocuparea în această privinţă.

După cum ştiţi, totul a plecat de la un joc de barbut care s-a lăsat cu un omor.

Un omor spontan, aşa se numeşte această faptă în limbajul anchetatorilor.

Adică, un bezmetic, din motive de cele mai multe ori tembele, scoate o armă, de care o fi şi-l ucide pe cel pe care i-a căşunat în mod criminal.

Nici acest caz nu face excepţie. Patima jocului a pus stăpânire pe protagonişti şi de la vorbe aruncate la nervi, s-a generat o tensiune care a avut un deznodământ tragic.

Nu a fost nici o reglare de conturi cum se tot încearcă a fi prezentată situaţia, nu a fost o luptă pentru supremaţie, nu a fost un conflict pentru zone de influenţă, ci a fost tâmpenia crasă a unora care se cred Capone, Lucchese, Gambino, Bonanno, la un loc.

Când vezi clanurile astea că se iau la omor cu săbii şi topoare şi-şi spun mafioţi, contradicţia în termeni mi se pare evidentă şi-mi vine să râd, dar e nepotrivit.

Sigur, într-un oraş mare ca Bucureşti, există şi grupuri de infractori care se adună pe criterii diverse, de la cel familial, cumetrii, până la cel al zonei unde locuiesc, care comit fapte ce acoperă mai tot Codul Penal şi o grămadă de legi speciale, tot penale.

„Preferinţa” acestor infractori se îndreaptă către infracţiuni din categoria traficului de persoane, cămătăriei, prostituţiei, cerşetoriei, falsului de monedă şi chiar traficului de droguri. Din toate astea, adună o grămadă de bani, căci banu’ e zeul lor.

Evident, lucrurile sunt grave, nu e nimic de spus în legătură cu asta.

Aceste grupuri de infractori sunt un pericol pentru siguranţa cetăţeanului, nici asta nu e de tăgăduit.

În general, grupurile astea de infractori care nu au neapărat o componenţă stabilă şi organizată, au în comun modul în care se formează.

Pe la 16-18 ani, unul mai răsărit, mai cu pumnul, mai cu şuriul, îşi face loc în frunte şi se declară şef. De aici, unora dintre ei, le e deschis drumul către recunoaştere, dar şi către puşcărie, cel mai adesea.

Problema adevărată stă în cât de pregătită e societatea a le face faţă prin instituţiile sale specializate şi a-i combate  încă de la început.

Din păcate, acum, în privinţa asta, lucrurile stau prost.

Nu numai poliţia are de a răspunde de treaba asta, deşi la ea se află sediul materiei, pentru că prevenirea în această privinţă, presupune un complex de măsuri şi agregarea contribuţiei mai multor instituţii, zise „de forţă”.

Tocmai pentru că puterea poliţiei este limitată, e nevoie de o strategie la nivel naţional care să trateze infracţionalitatea de acest tip, într-un mod eficient, ferm şi cu o celeritate maximă.

Pentru asta ar fi nevoie ca angrenajul judiciar să funcţioneze într-o colaborare perfectă, atât la nivel naţional, cât şi internaţional, prin culegere de informaţii, schimb de informaţii, „jocuri şi combinaţii” informative, în mod continuu.

N-ar fi greu, pentru cine se pricepe. Până la urmă, „follow the money” ar fi deviza.

Ministerul Justiţiei, Parchetul General, Fiscul, Poliţia au nevoie de această strategie care să asigure prevenirea formării unor astfel de grupuri infracţionale, combaterea lor prin mijloacele dreptului, iar instanţele să aplice pedepse descurajatoare.

Mai e nevoie de ceva ! E nevoie de implicare la nivelul cel mai înalt, tocmai pentru a asigura autoritatea coordonării eficiente a acestor structuri, cel mai potrivit în acest sens, fiind Consiliul Suprem de Apărare a Ţării.

„Clanurile” astea de pe la noi, deşi cu potenţial criminogen important, nu sunt deloc ceea ce vor să pară.

„Mafia” care se manifestă pe reţelele de socializare cu mesaje care mai de care mai puerile, e un fel de n-ar mai fi.

Cine cunoaşte mafia, ştie că deviza lor „cine n-aude, nu vede şi  tace trăieşte o mie de ani în pace” e aplicabilă nu numai martorilor, ci şi lor înşişi.

„Ai noştri” o ard pe Facebook...