COMENTARIU Ion Cristoiu: Implicarea Umbrelor în evenimentele din 13-15 iunie 1990

  • Ion Cristoiu: Klaus Iohannis a trecut de hotarul simplei constatări în cel al presiunii politice asupra Justiţiei în dosarul mineriadei din 13-15 iunie 1990.
  • Ion Cristoiu: Sunt sigur că Parchetul General va contesta decizia. Şi nu exclud ca un alt judecător, dat fiind că dosarul va ajunge pe culoarul ales de SRI, să-i dea drumul în instanţă. Nu de alta, dar aşa sună indicaţia de la Cotroceni.
  • Ion Cristoiu: Evenimentele din 13-15 iunie 1990 fac parte dintre acele evenimente din istoria României moderne în care şi-au vîrît coada ceea ce eu aş numi Umbrele, care se mişcă nevăzute în astfel de împrejurări
2375 afişări
Imaginea articolului COMENTARIU Ion Cristoiu: Implicarea Umbrelor în evenimentele din 13-15 iunie 1990

COMENTARIU Ion Cristoiu: Implicarea Umbrelor în evenimentele din 13-15 iunie 1990

Jurnalistul şi publicistul Ion Cristoiu afirmă că şi în cazul evenimentelor din 13-15 iunie 1990, ca şi al celor din decembrie 1989, s-au amestecat personaje şi interese pe care le numeşte umbre, iar orice investigaţie menită să facă lumină eşuează deoarece aceste umbre, şi-au făcut treaba, au şters orice urmă şi au dispărut. Prezentăm integral editorialul publicat pe cristoiublog.ro:

“A trecut, iată, şi aniversarea a 30 de ani de la Evenimentele din 13-15 iunie 2020. Cum s-a întîmplat şi cu alte asemenea aniversări impuse de împlinirea unor cifre rotunde (evenimentele din decembrie 1989, mineriada din septembrie 1991, ca să dăm doar două exemple dintr-o multitudine) cea privind 13-15 iunie 1990 a oferit  politicienilor prilejul de a se produce electoral. Klaus Iohannis a depus o coroană de flori pe 11 iunie 2020, aniversînd în 11 iunie 2020 evenimentele din 13-15 iunie 2020, iar Ludovic Orban, venit şi el la faţa locului pe 13 iunie 2020, nu atît pentru a comemora, cît mai ales pentru a da presei posibilitatea să-i publiciteze temenelele trimise pe aripile gîndului lui Klaus Iohannis cu prilejul zilei de naştere a acestuia, a ţinut chiar o cuvîntare. Şi unul şi celălalt au cerut Justiţiei să-i pedepsească pe cei responsabili de mineriada din 13-15 iunie 1990.

Klaus Iohannis a trecut de hotarul simplei constatări în cel al presiunii politice asupra Justiţiei:

<Nu pot vorbi despre «Fenomenul Piaţa Universităţii» fără să amintesc o restanţă majoră a societăţii româneşti. Constat iarăşi, cu indignare, că «Dosarul Mineriadei» trenează de 30 de ani.

Vinovaţii pentru pierderile de vieţi omeneşti şi pentru cele peste o mie de victime sînt încă necunoscuţi. Consider că este o ruşine şi o jignire profundă faţă de toţi cei care au luptat, cu mîinile goale, pentru cîştigarea libertăţii, faţă de urmaşii acestora şi faţă de întreaga societate. Justiţia are obligaţia de a face lumină, după atît de mulţi ani.

Dreptatea nu este un moft, ci este, în acest caz, o urgenţă majoră! Fac, aşadar, un apel la toţi cei responsabili de soarta acestui dosar: faceţi dreptate! Românii au nevoie de acest act de justiţie pentru odihna veşnică a celor ucişi, pentru urmaşi, precum şi pentru reconcilierea cu trecutul şi garantarea unei societăţi sănătoase pentru generaţiile viitoare.>

Faţă de alte asemenea aniversări nu e o noutate. De fiecare dată cînd se împlineşte o cifră rotundă de la Evenimentele din decembrie 1989, cei trecători pe la cîrma ţării îşi exprimă revolta că Justiţia n-a făcut dreptate. La fel s-a întîmplat pînă acum şi cu evenimentele din 13-15 iunie 2020. În România Justiţia e slujnica politrucilor de la Putere. Aşa se face că în loc să-şi exprime uimirea că i se dă indicaţii cum şi ce să ancheteze, Justiţia se grăbeşte să transpună în practică înaltele indicaţii. Aşa s-a întîmplat în 2017, cînd Procurorii militari au socotit că trebuie să răspundă prin fapte muncitoreşti cerinţelor lansate de conducerea de partid şi de stat găzduită la Cotroceni. Pe 13 iunie 201, într-un gest care n-are nici o legătură cu Justiţia independentă, procurorii au trimis în instanţă Dosarul Mineriadei. Pe 8 mai 2019, Dosarul a fost desfiinţat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Neregulile identificate de judecătorul de Cameră preliminară ar fi trebuit să ducă la plecarea din magistratură a procurorilor care au făcut dosarul. Nu pentru prostie, ci pentru slugărnicie. Dosarul a fost întocmit în grabă şi mai ales pentru a transpune în practică indicaţiile de la Cotroceni şi nu pentru a afla adevărul.

 După indicaţiile date în aceste zile de preşedinte şi premier, sînt sigur că Parchetul General va contesta decizia. Şi nu exclud ca un alt judecător, dat fiind că dosarul va ajunge pe culoarul ales de SRI, să-i dea drumul în instanţă. Nu de alta, dar aşa sună indicaţia de la Cotroceni. Dar chiar şi în aceste condiţii pariez că dosarul nu va fi finalizat niciodată cu o sentinţă.

De ce?

Pentru că evenimentele din 13-15 iunie 1990 fac parte dintre acele evenimente din istoria României moderne în care şi-au vîrît coada ceea ce eu aş numi Umbrele, care se mişcă nevăzute în astfel de împrejurări. Citind pentru cartea despre Evenimentele din decembrie 1989 amplul studiu publicat de Gheorghe Niţică sub titlul În căutarea adevărului Generalul Vasile Milea. Suicid sau Asasinat?!, mi-am dat seama din parcurgerea paginilor despre anchetele eşuate ale Procuraturii în chestiunea morţii lui Vasile Milea că nu vom afla în veci adevărul nu numai juridic, dar nici istoric despre întîmplarea tragică din dimineaţa lui 22 decembrie 1989. În scurt timp de la întîmplare, documente cruciale au fost distruse, probe de fond, falsificate, martori,intimidaţi, astfel încît adevărul nu mai poate fi aflat vreodată.

De ce?

Pentru că în moartea lui Vasile Milea s-au amestecat Umbrele.

Şi unde sînt amestecate Umbrele, orice investigaţie juridică, ba chiar şi orice investigaţie de istoric, eşuează lamentabil. Cum să afli adevărul despre un eveniment în care au fost prezente umbrele. Care umbre, după ce şi-au făcut treaba, au dispărut, avînd grijă în prealabil să şteargă orice urmă.

Un asemenea eveniment în care şi-au spus cuvîntul umbrele rămîne cel din denumit mineriada din 13-15 iunie 1990.

Observam asta în comentariul Ce se ascunde dincolo de evenimentele din 13, 14 şi 15 iunie? publicat în Zig-Zag Magazin din 19 iunie 199.

Deşi eram adversar al lui Ion Iliescu, la vremea respectivă, am totuşi tăria de a observa în desfăşurarea evenimentelor o serie de ciudăţenii care ar putea fi explicate prin implicarea Umbrelor.

Republic textul respectiv convins că elexplică de ce nu cred că Justiţia va putea duce pînă la capăt vreodatăinvestigarea Evenimentelor din 13-15 iunie 1990.

<Orice conflict social-politic de proporţii se supune unei anumite logici. Prin raportare la interesele actorilor prinşi în acest eveniment, pot fi sesizate cauzele declanşării, explicaţiile modului de desfăşurare. Posibilele întrebări îşi găsesc răspunsurile prin atenta cercetare a faptelor. Aceste adevăruri elementare nu funcţionează în cazul evenimentelor dramatice din 13, 14 şi 15 iunie 1990. Întreaga lor desfăşurare pare a fi supusă unei logici aberante. Raportarea firească la comportamentul anterior al actorilor sporeşteşi nu risipeşte enigma. În numeroase cazuri, aceştia par a fi acţionat împotriva propriilor interese. Faptele şideclaraţiile lor sînt lipsite de logică. Răspunsurile încîlcescşi mai mult lucrurile.

Să luăm, pentru început, faptul care a declanşat conflictul: situaţia din PiaţaUniversităţii. Sînt unul dintre susţinătorii în scris cei mai consecvenţi ai mişcării din centrul Bucureştiului. Ca şi dl Petre Roman, a cărui evoluţie din ultimul timp nu pot decît s-o salut, cred însă că această acţiuneşi-a pierdut după 20 mai 1990 legitimitatea politică. Pînă la 20 mai 1990 ea a avut rolul de a atrage atenţia electoratului asupra pericolului instalării prin alegeri a unui regim neocomunist. Contrar opiniei d-lui Ion Iliescu şi a conducerii F.S.N., cred că această mişcare a depăşit limitele perimetrului din PiaţaUniversităţii pentru a exprima o stare de spirit a unei părţi a populaţiei, a tineretului studios îndeosebi. Victoria în alegeri a d-lui Ion Iliescu şi a Frontului a demonstrat însă că electoratul a fost de altă părere. Fie că a considerat drept nefondată acuzaţia de neocomunism, fie că a dorit acest neocomunism, majoritatea populaţiei a votat împotriva Opoziţiei. În aceste condiţii, mişcarea din PiaţaUniversităţiişi-a pierdut obiectivul politic. Prelungirea ei inutilă mărturiseşte o totală absenţă a logicii.

 

Contrazicerea logicii politice

Potrivit acesteia din urmă, era normal ca acţiunea să înceteze. Iniţiatorii ei trebuiau să aştepte ca forţa politică legitimată prin alegeri să întreprindă ceva practic pe tărîm economic şi social-politic. Iar dacă măsurile luate ar fi confirmat teza neocomunismului, atunci mişcarea ar fi putut fi reluată, evident cu un sprijin masiv din partea populaţiei, nemulţumite de politica guvernului. Contrar acestui raţionament, manifestanţii nu numai că nu întrerup o acţiune politică deja agonică, dar, mai mult, fac gesturi aiuritoare. Îşi schimbă obiectivul protestului, ies din perimetrul zonei pentru tot felul de demonstraţii, lansează ameninţări guvernului. Totul începe să ia înfăţişarea unei provocări. La rîndu-i, Puterea se comportă şi ea cu o remarcabilă lipsă de logică. Firesc ar fi fost ca măcar după alegeri dl Ion Iliescu să accepte dialogul.

Indiferent de resorturile mişcării, dialogul se înscria în logica politică. Dacă, de exemplu, prelungirea acţiunii din Piaţă era sinceră, dialogul ar fi fost impus de obligativitatea oricărei forţe politice de a sesiza şi rezolva toate contradicţiile din realitate. Admiţînd că mişcarea era o provocare, dialogul era cerut de logica subtilităţii. Dacă organizatorii din umbră ai prelungirii acţiunii urmăreau să demonstreze că dl Ion Iliescu are un stil antidemocratic, atunci dialogul ar fi dejucat toate planurile. În afara logicii se situează şi comportarea ulterioară a guvernului. Manifestaţia din PiaţaUniversităţii pierdea treptat-treptat din forţa impactului iniţial. Fiecare zi curgea în defavoarea ei şi în favoarea guvernului. Prelungirea era atît de absurdă încît o vreme am crezut că în spatele ei se află o subtilă manevră de compromitere a mişcării din perioada anterioară alegerilor. Logica politică reclama ca demonstranţii, tot mai puţini, tot mai lipsiţi de forţă, să fie lăsaţi în pace. Evident, urmăriţi îndeaproape pentru ca faldurile unei mişcări protestatare să nu ascundă grave încălcări ale Codului Penal.

Prostia cu lovitura de stat

Iată însă că, sfidînd orice raţionament, Poliţia intervine în dimineaţa zilei de 13 iunie. Şi nu oricum, ci în forţă, brutalizîndu-i pe demonstranţi, interzicînd accesul ziariştilor români şi străini.

Din start, o gravă greşeală.

Dacă acţiunea era legală, ziariştii nu trebuiau alungaţi, ci, dimpotrivă, invitaţi să asiste pentru a se convinge de legitimitatea acţiunii. Să fim de acord că lipsa de subtilitate în această intervenţieîşi are explicaţia în faptul că Poliţia noastră nu s-a adaptat încă la condiţiiledemocraţiei? Dictatura comunistă a obişnuit organele de ordine să rezolve situaţiile dificile prin mijloace rudimentare. Simpla apariţie a miliţianului era suficientă pentru a înspăimînta. Democraţia presupune însă o mutaţie radicală în mijloacele de acţiune ale Poliţiei.Se cere un mai mare efort în direcţiasubtilităţii, o mai mare întemeiere pe culegerea prealabilă de informaţii.

Total lipsită de logică este şireacţiamanifestanţilor.

Mişcările populare postrevoluţionare ale tinerilor s-au caracterizat prin nonviolenţă. Înainte de 20 mai 1990 s-a vorbit mult de PiaţaUniversităţii de un protest de tip gandhian. Fără violenţă! – a fost îndemnul prin care mişcarea din Piaţă căpătase o măreţieneobişnuită. Ori de cîte ori se anunţa posibilitatea unei intervenţii brutale, cei din Zona liberă de neocomunism se aşezau pe asfalt, cu vădita intenţie de a răspunde violenţei prin nonviolenţă. La îndemnurile lui Marian Munteanu, orice gest contrar ideilor din Piaţă era întîmpinat cu aplauze. Logica mişcăriitinereşti din centrul Capitalei cerea o reacţie specifică la acţiuneaPoliţiei. Se putea organiza, de exemplu, un miting paşnic de protest. Se putea declanşao grevă în instituţiile de învăţămînt superior din Bucureşti. În fine, demonstranţii puteau rămîne un timp indefinit în faţa barajelor ridicate de forţele de ordine. Sfidînd această logică, demonstranţii, cărora li se adaugă tot mai multe elemente turbulente, trec la violenţă: incendiază maşinilePoliţiei, îi alungă pe poliţişti cu pietre, devastează sediul Poliţiei Capitalei, incendiază Serviciul Român de Informaţii, vor să dea foc şi să pătrundă în clădirea Ministerului de Interne, intră în Televiziune. Trăsătura caracteristică a tuturor acţiunilor din 13 iunie e o absolută lipsă de logică politică şi chiar psihologică. Singurul scop al atacatorilor este devastarea şi incendierea.

Preşedintele Ion Iliescu a formulat teza unei tentative de lovitură de stat. Afirmaţia mi se pare exagerată. O lovitură de stat înseamnă răsturnarea regimului politic existent şi preluarea prin forţă a puterii. Ea presupune, aşadar, existenţa unui grup de persoane sau unei formaţiuni politice în stare a-şi asuma conducerea ţării. În lumea de azi, o astfel de acţiune implică în chip necesar participarea sau cel puţin complicitatea Armatei sau a unei părţi a acesteia. A fost vorba de aşa ceva în evenimentele din 13 iunie 1990? Nici dl Ion Iliescu, nici primul ministru nu s-au referit la un asemenea lucru. În aceste condiţii, acuzaţia de lovitură de stat cade de la sine. E greu de presupus că inşii care aruncau cu sticle incendiare în ferestrele Televiziunii erau atît de naivi încît să creadă că, o dată intraţi înăuntru şi chiar citind un manifest, n-ar fi putut fi scoşi rapid de acolo de o patrulă militară. Că e aşa o dovedeşte faptul că intervenţia unei formaţii de paraşutişti la Ministerul de Interne a reuşit să facă ordine într-un timp record. Scopul mişcării se vede destul de clar: devastare pur şi simplu, violenţă în sine.

Lipsită de logică e şi atitudinea Puterii. Alegerile din 20 mai 1990 l-au legitimat pe dl Ion Iliescu în calitate de şef al statului. În aceste condiţii, Poliţiaşi Armata sînt obligate, ca în orice democraţie, să-l asculte. Dar cele două forţe de ordine au ezitat, sau mai rău, au stat un timp în expectativă. Preşedintele s-a văzut obligat să apeleze la mijloace din afara ordinii de drept. Apelul la participarea populaţiei putea duce oricînd la un război civil în Bucureşti.

Dacă există în desfăşurarea acestor evenimente un lucru total lipsit de logică el e reprezentat de prezenţaşiacţiunea minerilor la Bucureşti din zilele de 14 şi 15 iunie 1990.

Mai întîi, că apariţia lor în dimineaţa de 14 iunie mi se pare de prisos. Eficienţaacţiunilor Armatei din noaptea de 13 spre 14 demonstrase clar că se putea conta pe această forţă în restabilirea ordinii. Se mai evidenţiaseşi faptul că ne aflam în faţa nu a unei mişcări organizate, ci a unei revolte anarhice, fără nici un alt scop decît devastarea. Presupunînd însă că se impunea o mare manifestaţie proguvernamentală, acţiunea minerilor ar fi trebuit limitată la participarea la uriaşul miting din Piaţa Victoriei.

 

Compromiterea clasei muncitoare

Contrar acestei logici elementare, minerii îşi arogă dreptul de a face ordine în Bucureşti. Restabilirea şi asigurarea ordinii revine, într-un stat democratic, organelor de drept. A da voie unei părţi a populaţiei civile de a-şi asuma misiunile Poliţiei sau ale Armatei, de a legitima şi controla, a opera chiar arestări reprezintă o încălcare a regulilor jocului democratic. În acelaşi timp, se cuvine a atrage atenţia omului de Stînga care este dl Ion Iliescu că transformarea minerilor în gardieni ai ordinii bucureştene duce la o compromitere a clasei muncitoare. Adăugată exceselor făcute, noua postură a minerilor nu face altceva decît să alimenteze teoriile reacţionare privind primitivismul proletariatului.

Dar nu numai atît.

Dacă ne gîndim bine, întreaga comportare a minerilor a adus grave prejudicii prestigiului deţinut de dl Ion Iliescu. Sînt în desfăşurarea evenimentelor din 14 şi 15 iunie momente care mă fac să cred că am fost spectatorii unui scenariu pus la cale de adversarii preşedintelui ales. Dl Ion Iliescu a avut de luptat, de-a lungul campaniei electorale, cu acuzaţiile de politician care nu crede în democraţie. Atît domnia-sa, cîtşi Frontul Salvării Naţionale au reuşit să asigure ţaraşi străinătatea că sînt profund ataşaţi procesului de democratizare. Şi iată, în zilele de 14 şi 15 iunie 1990, minerii chemaţi de preşedinte pentru a apăra democraţia (sublinezpentru a apăra democraţia) se năpustesc tocmai asupra unor instituţii democratice. Ei devastează sediile partidelor politice, atacă redacţiilepublicaţiilor critice la adresa guvernului, molestează personalităţi din Opoziţie, bat pe reprezentanţii presei străine. În loc să sprijine democraţia, acţiunile lor o pun la îndoială. Imaginea de democrat a d-lui Ion Iliescu păleşte dintr-odată. Atît în ţară, cîtşi în străinătate, orice exces al minerilor curge în defavoarea preşedintelui ales al ţării. Şi pentru ca totul să fie şi mai ciudat, dl Ion Iliescu apare la Televiziune nu pentru a deplîngeşi pentru a se delimita de aceste acte de represiune împotriva Opoziţieişi a intelectualilor, ci pentru a mulţumi minerilor pentru felul în care au procedat. Să fie atît de grav dezinformat dl Ion Iliescu ca să facă o asemenea gafă politică?

 

Cine are interesul ca România să pară nesigură pentru investitorii străini?

Totul pare complet lipsit de logică.

Şi, totuşi, în desfăşurarea evenimentelor există o logică înspăimîntătoare dacă se va dovedi reală. Evenimentele din 13, 14 şi 15 iunie 1990 au adus prejudicii incalculabile poziţiei României în lumea de azi. Într-un Est preocupat de a se integra în Europa, ţara noastră a apărut într-o lumină net defavorabilă. Violenţele din zilele de 13, 14 şi 15 iunie par a fi menite a avertiza pe investitorul străin că România nu constituie un teren stabil. De la Revoluţie încoace numeroase evenimente au avut drept efect de a demonstra străinătăţii că situaţia din ţara noastră nu permite investiţia de capital străin. Evenimentele din 13, 14 şi 15 iunie reprezintă unul dintre momentele acestui proces ciudat. Ele se alătură incidentelor din 18 februarie, conflictului sîngeros de la Tg. Mureş, violenţelor inutile din campania electorală.

O condiţie a reintrării noastre în Europa o constituie democratizarea vieţii social-politice. Izolarea regimului Ceauşescu a avut drept temei tocmai absenţademocraţiei. În primele zile post-revoluţionare, România se situase în fruntea procesului de lichidare a dictaturii ceauşiste. Promotorul acestui proces a fost însuşi dl Ion Iliescu. Evenimentele petrecute de atunci şipînă acum par a se înscrie în efortul de a arăta lumii că România e incapabilă de o democraţie adevărată. Parcă invidioase pe avansul cîştigat de ţara noastră, forţele din interior şi din străinătate şi-au propus să o împingă pe ultimul loc în cadrul ţărilor din Est. Aceleaşiforţe par a fi interesate a compromite efortul nostru de reintrare în Europa. Într-un Est al competiţiei între fostele ţări socialiste de a beneficia de avantajele avansului tehnologic se urmăreşte excluderea României din această cursă. Cu şi fără concursul guvernului. De cele mai multe ori, cu ajutorul gafelor acestui guvern. Se încearcă astfel a se bloca racordarea economiei noastre la economia avansată a Occidentului. Intenţiilesînt străvezii: de izolare tot mai accentuată a României pe plan internaţional.

Evenimentele din 13, 14 şi 15 iunie 1990 se înscriu în logica unui posibil scenariu mult mai neliniştitor: acela de a compromite grav însuşi poporul român. Instabilitatea politică permanentă, votul surprinzător de mare în favoarea unui singur partid, nerespectarea de către Opoziţie a rezultatului impus de alegerile libere, violenţele din iunie par menite a înfăţişa poporul român ca incapabil de a fi beneficiarul unei democraţii adevărate, drept un popor care nu-şi merită locul în Europa secolului XX.

Ca urmare a vandalismelor din 13, 14 şi 15 iunie 1990, alăturate violenţelor din 18 februarie, din timpul campaniei electorale, incidentelor de la Tg. Mureş întreaga lume e pe cale a-şi făuri imaginea unui popor primitiv, de o cruzime neobişnuită, cu un comportament absolut aberant. Ne aflăm oare, începînd din decembrie 1989 în faţa unei manipulări grosolane dintr-un scenariu care vizează însăşifiinţa noastră naţională? Să ne reamintim faptul că aşa-zisele barbarii de la Timişoara ale Securităţii măcelul organizat de aşa-zişiiterorişti s-au dovedit în cele din urmă efectele unei uriaşe falsificări a adevărului. Fireşte, aceste violenţe au fost puse pe seama regimului Ceauşescu, prezentat, din nou exagerat, drept un regim al lui Dracula. Dar acestea s-au răsfrîntşi asupra imaginii în lume a poporului român. Oricum, atîtsecuriştiiacuzaţi, cîtşiteroriştiiinventaţi erau români. Să fie, oare acest scenariu urmarea înţelegerilor secrete de la Malta?

 

Oamenii Cavernelor?!

Întreaga lume a fost spectatoarea stupefiată a grupurilor de mineri îmbrăcaţi în negru, mînjiţi de funingine, înarmaţi cu bîteşitopoare, bătîndşidevastînd. Interesant e faptul că aceştiaşa-zişi mineri au molestat intelectuali, au devastat lăcaşuri de cultură, au distrus maşini ultra-sofisticate, au atacat pe străini, inclusiv pe reprezentanţiiorganizaţiei umanitare Médicins du Monde. S-au comportat, într-un cuvînt, ca într-un scenariu făcut a-i prezenta drept oameni ai cavernelor. Dar minerii sînt, înainte de toate, români. Întreaga lume a văzut că în România anului 1990 e posibil ca o întreagă capitală să fie terorizată de grupuri de cetăţeni. Şi dacă acest lucru e posibil, de ce n-ar fi posibil, oare, ca, nu peste mult timp, acelaşi popor să poată fi prezentat drept autorul măcelăririi unei minorităţinaţionale? Cine ne-ar crede dacă am încerca să demonstrăm că o astfel de cruzime nu ne caracterizează ca popor? Şi atunci intervenţia din exterior pentru a proteja această minoritate ar fi aplaudată de întreaga omenire.

Din nefericire dl Ion Iliescu face deseori jocul acestui posibil scenariu. Forţe oculte par fi fi infiltrate în anturajul domniei sale pentru a-l dezinforma. Sînt tare curios să ştiucîtcunoaşte domnia sa din excesele compromiţătoare ale minerilor din Bucureşti. E ciudat că singura clădire care a ars cu totul în cursul evenimentelor din 13 iunie 1990 a fost cea a Serviciului Român de Informaţii. Ce aflase această instituţie? De ce era nevoie s-o luăm de la zero în domeniul contraspionajului? Ce documente au fost sustrase de către demonstranţii care au năvălit în clădire? E un scenariu senzaţional, desigur, dar dacă judecăm înlănţuirea unor evenimente post revoluţionare nu este exclus să fie un scenariu posibil.

Să dea Dumnezeu să nu fie aşa!>”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici