COMENTARIU Lelia Munteanu: Albă ca Zăpada

Cânta la muzicuţă. Încă nu intrase pe felie. La-nceput îl foloseau bazaţii ca săgeată. Pe vremea aia nu punea botu decât pe muzicuţă. Scotea un ban frumos. Primul joint ("trage şi dă-o mai departe") a fost în scara blocului. Băieţie! Aiurea, n-aveau cu ce să-şi coloreze plictisu... P-ormă şi-a dorit să fie barză, adică să fie cineva, adică s-o dea-n smardoială.

Îşi găsise o prinţesă în Sălăjean. Făcea naveta din Pantelimon. I-a pus-o târziu. O păstra de bună, era comoara din sufletu lui, o despacheta noaptea cum despachetezi biluţele din celofan. Se-nchina la ea ca la icoană. Preţioasa o dădea-n tango, clipea des, era prea dulce ca să fie şmecherită – asta gândea el, ca un belembec. Când a aflat că prinţesa şi-o trage cu toţi, tovarăşu lui, „my brotha from anotha motha", era la întristare pentr-un fleac şi n-a avut cu cine să se sfătuiască.

Atunci s-a spart el prima oară. Greu a fost până şi-a găsit vena. Apoi, s-a distrat de milioane: venea peste el viaţa lui, în valuri, stătea pe spate şi-o vedea pe tavan ca la hollywood multiplex şi râdea în hohote. Faze ca lumea: blondu ăla mic şi deştept e el, când colecţiona timbre din clasoru lu ta-su, aia care plânge mereu e mă-sa, ăla cu coroniţă în cap, care seamănă cu îngerul lui păzitor, tot el e, într-a patra, când voia să intre în gardă, visa să se facă gabor. Ăla ras în cap, care dă împrăştierea, e tot el, naş printre băieţaşi - ce s-au mai distrat atunci, i-au căutat mascaţii cu „Regina Nopţii" (duba aia deşelată) printre blocuri, ore întregi. Când şi-a băut cu brigada alocaţia pe juma de an, n-a mai dat pe-acasă trei zile. I-a fost ruşine...

Muzicuţa aia îl scotea din minţi, îl termina, nu se mai oprea, o auzea ca băgată prin amplificator: cânta de sus, cânta singură, îl umplea de scuipaţi. El o lucrase frumos, o mişca din încheietură, finuţ, fără să-ntoarcă capu, băga şi Moţart, şi-acu nu ştia de unde s-o mai oprească - taci, în morţii mă-tii!

I se umpluseră ochii de lacrimi, i se înceţoşase parbrizu, filmu cu viaţa lui rula pe tavan în continuare, el plutea şi plângea, era sus, urcase cu Steaua Voioasă, se simţea ca la shot cu prinţesa, când inhala fumu de pe buzele ei. A doua zi şi-a aruncat mobila pe fereastră. Îl strângea camera. A treia zi, viaţa a intrat pe centura ei, plasa şi-şi făcea partea, pe prinţesă o băgase un magraon la produs, omora arici cu curu într-o casă de pe Ştefan Furtună. El îşi făcuse lipeala acolo, le aproviziona pe fete cu îngheţată, lapte praf, zăpadă, cuie; iarbă roşie - când găsea.

Acu' şi-o punea cu Preţioasa contra cost, era asta mai frumoasă ca niciodată, ziceai că-i frumoasa din pădurea adormită, doar că-n pădurea ei creşteau harpoane, adică seringi. Se lipise la afacerea magraonului ca mucii de chiuvetă. În zilele de zarzavat, cu clienţi puţini, stătea lângă Preţioasa şi o ţinea de mână, plătea la greu pentru asta.

Astă-iarnă, pe nămeţii ăia mari, l-au aşteptat fetele în padoc să vină cu zăhărelu. Până au intrat în flipuri. El n-a mai ajuns niciodată. Şi-o trăsese cu Albă ca Zăpada în supradoză.