EDITORIAL Valeriu Şuhan: În fiecare an, murim câte puţin, ca să ne mai naştem o dată de Crăciun şi să-nviem de Paşte

De Paşte, cu dragoste!

În fiecare an, murim câte puţin, ca să ne mai naştem o dată de Crăciun şi să-nviem de Paşte.
Este un ciclu spiritual, dar şi material, al vieţii şi al morţii, pe care noi, creştinii, îl parcurgem de iată, 2020 de ani.
Cu toţii, mai demni sau mai puţin, suntem subiect al dragostei necondiţionate a Creatorului, care cu înţelepciune şi necuprinsă generozitate, ne arată neîncetat, cu răbdare şi precizie, drumul spre împlinirea şi sărbătoarea vieţii.

Sacrificiul Fiului prin umilire, batjocură şi chinuri, ne-a marcat istoria de atunci încoace şi ne-a rânduit viaţa în numele Sfintei Treimi.
”Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”, a rostit Fiul, iar glasul său a răsunat continuu în conştiinţa creştinilor.
Unii L-au auzit, L-au înţeles şi L-au urmat, alţii, fie că nu L-au auzit, fie că s-au lepădat până să cânte cocoşul a treia oară.

Urmaşii tuturor acestora se regăsesc chiar aşa, până în zilele acestea, ale noastre.
Aceste trei categorii, suntem chiar noi. Poate, doar proporţia în care ele sunt constituite, este diferită. În defavoarea celor care L-au auzit şi L-au urmat pe Fiul Cel Iubit.
Toate pildele lui Hristos, ca şi Cele Zece Porunci, sunt tot atât de actuale ca acum 2020 de ani.
Câţi dintre noi, cei ce numim creştini, ne mai regăsim în conduita arătată de Calea Fiului ? Câţi mai rostim Adevărul Fiului ? Câţi mai împlinim Viaţa Fiului ?
Câţi suntem în stare de simţire spirituală pentru sacrificiul Fiului ?

Acum, viaţa noastră pare a deveni tot mai plină, mai consistentă, pe măsura trăirii ei într-o spirală furtunoasă, care ne alimentează cu fapte şi întâmplări, mai bune sau mai rele.
Vârtejul acesta ne îndepărtează de apropiaţi, prieteni, rude, părinţi, copii şi ne creează iluzia unei vieţi pline.
Suntem centraţi pe acumulare materială, aceasta fiind scopul suprem şi definiţia primordială a stilului de viaţă actual, piatra unghiulară a filozofiei economice, de azi şi nu numai, scopul în sine al vieţii, până la urmă.
Suntem dispuşi să mergem la război în numele acestui scop şi chiar o facem.
Folosim tot felul de pretexte pentru a justifica războiul şi omuciderea, când de fapt, motivul este lăcomia.

Lumina Învierii este speranţa înţelepciunii Lumii în faţa deşertăciunii căreia suntem nevoiţi să-i facem faţă.
Acum suntem singuri în casele noastre. Ne gândim la ajutorul lui Dumnezeu şi-l rugăm să ni-l dea.
Vrem să luăm lumină, dar ea ne e refuzată, aşa cum eram obişnuiţi să o primim. Ceea ce atunci ni se părea firesc, că ni se cuvine, iată că nu e aşa.
Ar putea oare, ca lucrul acesta să ne trezească teamă ? Sigur că ar putea, dar nu asta e voia Domnului, pentru că El ne-a spus în toate formele şi cu toate ocaziile, că ne iubeşte necondiţionat şi că scopul Său nu este nicidecum să ne pedepsească.
Scopul Său, însă, este să ne înveţe cum să trăim pe acest Pământ pe care ni l-a dăruit. Să ne arate cum să convieţuim cu celelalte fiinţe. Să ne arate echilibrul pe care El l-a construit aici, pe Pământ. Să ne înveţe să nu stricăm acest echilibru. Să ne înveţe să ne împlinim rolul de fiinţe superioare, pe care El ni l-a hărăzit.

De aceea ni L-a trimis pe Fiul Său pe Pământ !

De aceea, cu toţii, într-un glas al speranţei şi al dragostei, să strigăm şi să-l cinstim

Hristos a înviat !
Adevărat a înviat !