Ion Cristoiu: Adevăratul gazetar îşi trage seva şi din credinţă, nu doar din talent

  • Ion Cristoiu: Din perspectiva celui care a trăit pe viu presa postdecembristă, am recitit nu demult „Patul lui Procust” al lui Camil Petrescu. Unul din eroii acestui roman e gazetar: Ladima. Prin urmare, recitind „Patul lui Procust” am avut şansa de a înţelege mult mai bine realitatea numită Presa postdecembristă.
  • Ion Cristoiu: Cum romanul e programatic inspirat din realităţile interbelice, episodul cu gazeta dă seama de moravurile şi năravurile politicienilor şi bogătaşilor interbelici în privinţa presei.
  • Ion Cristoiu: Recapitulînd istorisirea lui Camil Petrescu, vom constata că pe lîngă amploarea dată sîmburelui arghezian, ea aduce în prim plan un personaj tipic presei cumpărate de oligarhi: Băiatul de prăvălie al Patronului.
1044 afișări
Imaginea articolului Ion Cristoiu: Adevăratul gazetar îşi trage seva şi din credinţă, nu doar din talent

Am recomandat şi recomand intelectualilor de azi o experienţă seducătoare:

Recitirea marilor scriitori români, citiţi pe vremuri (din obligaţie sau din plăcere), din perspectiva experienţei de viaţă dobîndite de atunci pînă în prezent.

Pentru mulţi dintre noi cărţile marilor scriitori au fost o experienţă de lectură în comunism, cînd nu aveam experienţa de viaţă social-politică de după decembrie 1989. Nu trăisem democraţia interbelică despre care scriau în cărţile lor marii prozatori. După decembrie 1989, România a cunoscut democraţia de tip interbelic. Brusc, pentru mulţi dintre noi cărţile marilor scriitori au apărut într-o altă lumină.

Din perspectiva celui care a trăit pe viu presa postdecembristă am recitit nu demult Patul lui Procust al lui Camil Petrescu. Unul din eroii acestui roman e gazetar:

Ladima.

Prin urmare recitind Patul lui Procust am avut şansa de a înţelege mult mai bine realitatea numită Presa postdecembristă:

Nae Gheorghidiu, personaj întruchipînd încă din romanul Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război, îmbogăţitul prin afaceri de corupţie, deşi e unul dintre fruntaşii Liberali, nu primeşte nici un post în Guvernul Ionel Brătianu instalat la 22 iunie 1927.

Împotriva lui dusese o campanie violentă - zice Camil Petrescu - „o gazetă cu multă vervă pamfletară“, Curentul lui Pamfil Şeicaru – zicem noi – reuşind să-l discrediteze total pe fostul ministru al Comunicaţiilor implicat în afaceri de corupţie răsunătoare. Ionel Brătianu, presat şi de tinerii din PNL, nu-l mai pune demnitar pe Nae Gheorghidiu. La solicitarea lui Nae Gheorghidiu de a răspunde prin Viitorul, oficiosul PNL, premierul Ionel Brătianu are o reacţie tipică unui mare politician:

„A bănuit aci un ordin al lui Ionel. Cînd s-a dus să întrebe cum de i s-a putut refuza un articol, lui, fost de două ori ministru, Ionel Brătianu l-a primit prietenos şi absent, avea aerul că nu-i vine să creadă. Pe urmă, l-a întrebat cum merge fabrica de muniţii, dacă speră să înceapă curînd producţia... Cînd Gheorghidiu a adus vorba despre Viitorul, a spus că nu citeşte nici o gazetă, că toate sînt proaste şi «fără îndoială Viitorul mai proastă decît toate»“.

Atunci, Nae Gheorghidiu se hotărăşte să scoată o gazetă. Cum banii îi pune Tănase Vasilescu, tatăl lui Fred Vasilescu, personaj analfabet, dar asociat al lui Nae Gheorghidiu, Fred Vasilescu, personajul dandy, dar simpatic, se implică în destinul gazetei, propunîndu-l ca director pe poetul şi publicistul George Ladima, în roman întruchiparea intelectualului cinstit, sărac, hăituit în lumea Capitalismului sălbatic.

Acasă la Fred Vasilescu, unde se pune la cale gazeta, care va primi numele Veacul, are loc veritabila tîrguială a finanţatorului pentru a scoate o gazetă cu bani puţini.

Cum romanul e programatic inspirat din realităţile interbelice, episodul cu gazeta dă seama de moravurile şi năravurile politicienilor şi bogătaşilor interbelici în privinţa presei.

Vine vorba, la facerea ziarului, de salariile redactorilor.

Investitorul propune 8 mii de lei pe lună salariul unui redactor.

Are loc următorul dialog, valabil şi azi cînd vine vorba de relaţia presă-bogătaşi:

„Lui Ladima nu-i venea să creadă:

– Domnule Vasilescu, dar e peste putinţă să găseşti redactori cu 8 mii de lei pe lună.

– Cum nu? Lasă... Cunosc eu gazetari care pentru 8 mii de lei pe lună îţi scriu o gazetă întreagă... că mor, săracii, de foame...“

Mai cu intervenţia lui Fred Vasilescu, mai cu dîrzenia lui Tănase Vasilescu, gazeta se înfiinţează.

E găsit un sediu amărît, pe strada Matei Millo din Bucureşti, la etajul al II-lea.

Dispreţul bogătaşului faţă de condeieri se regăseşte şi azi.

La o adică, astfel de dialoguri poţi întîlni, în anii postdecembrişti, prin toate alcovurile de aşa-zişi investitori în presă. Şi invocarea foamei în cazul gazetarilor se iveşte nu numai la înfiinţarea gazetei, dar şi pe parcurs, cînd se pune problema ca ziariştii să scrie ceea ce le porunceşte Patronul.

În lumea noastră mică, a gazetarilor, e ştiută şmecheria folosită de patroni pentru a-şi impune comenzile lor mizere.

Numeroase redacţii de ziare, de televiziuni şi de radiouri ascultă de Patron nu direct, ci indirect, prin intermediul unui vătaf, de regulă, director sau adjunct de director. Procedeul îşi are rădăcina nu în grija Patronului de a nu se trăda ca proprietar, ci în dispreţul faţă de famelicii pe care îi plăteşte. Ziaristul fiind tratat ca un birjar, se înţelege că proprietarului îi pute să stea de vorbă cu cei care-i duc trăsura.

Situaţia din presa de azi îşi are în presa interbelică antecesoarea triumfătoare.

Cel puţin aşa ne convinge Patul lui Procust:

„Nae Gheorghidiu, nu numai că nu apărea în nici un mod la gazetă, dar nu lua parte nici la reuniunile de seară, după masă, la noi în biroul cel mare şi întunecat, cu foteluri de piele neagră răbufnită, prea mari, cu lămpi cu abajur verde, care nu luminau în jos, auriu, decît mescioarele pe care erau aşezate... Tata era cel care discuta cu administratorul şi cu Ladima. Dar nici tata nu apărea nicăieri ca proprietar, numai la tribunal, unde gazeta fusese înscrisă pe numele lui. Nae Gheorghidiu adusese însă în redacţie un fel de prim-redactor, pe care-l impusese anume, cu indicaţia că nu trebuie să ştie nimic Ladima... Mărturisesc că nici n-am văzut vreodată atît devotament, ca la acest gazetar, pentru Nae Gheorghidiu. Discreţie, spirit de apărare, umilitate... El trecea dimineaţa pe la patronul lui şi se ducea la redacţie, cu articolele uneori scrise gata. De la început am bănuit însă că va fi greu de colaborat cu Ladima, căruia nu i se putea spune clar care va fi direcţia gazetei. I s-a afirmat numai că va fi o reacţiune împotriva «conducerii» liberale. El, mi se pare, după cele ce au urmat, a înţeles că e vorba de o reacţiune împotriva doctrinei liberale, ceea ce era cu totul greşit, căci şi Nae Gheorghidiu şi tată-meu înţelegeau să facă cel mult un soi de dizidenţă în partid“.

Mateevici, aşa-i spune Camil Petrescu băiatului de mingi al Patronului, poate fi întîlnit prin toate redacţiile din România de azi. Ca şi în presa din Patul lui Procust, în presa noastră de azi, reală, sînt şi jurnalişti cinstiţi, din stirpea lui Gheorge Dem Ladima.

Sînt cinstiţi, nu pentru că aşa le impune Codul deontologic, ci pentru că altfel n-ar putea să scrie. La un moment dat, Fred Vasilescu îşi asumă misiunea de-al convinge pe Ladima să nu mai scrie împotriva afacerilor meşterite de liberali.

Totul pornise de la un scandal tipic interbelic, lesne de întîlnit şi azi, în presa noastră.

Nae Gheorghidiu, îngrijorat de campania dusă de „un ziar independent de seară” în chestiunea aprovizionării CFR cu combustibil de firme din clientela liberală, reuşeşte să blocheze campania din ziarul respectiv.

De fapt, nu fusese campanie.

În stilul presei interbelice şantajiste fusese tipărită o notiţă, încheiată cu făgăduiala:

„Despre asta pe mîine”.

Notiţa era suficient de şmecheră ca să-i alerteze pe cei implicaţi fără a-i da în gît. Vizaţii – în genul lui Nae Gheorghidiu – se grăbesc să contacteze foaia şantajistă.

Spre stupoarea lui Nae Gheorghidiu, dezvăluirea a fost preluată de gazeta sa, Veacul.

Chemat la ordine, Ladima răspunde că el a scris articolul şi anunţă că-şi dă demisia văzînd insistenţele patronilor de a opri campania. Cînd Fred Vasilescu, la masă, încearcă să-l moaie, Ladima îi destăinuie adevărul despre scrisul adevărat:

„Dar toate încercările mele de a-l înmuia au fost de prisos. Stătea de gînduri, rezemat de spătar, fuma ţigare după ţigare. Mi-a spus apoi cu o tristeţe care m-a uimit şi m-a acoperit ca un doliu:

– Dragă domnule Vasilescu... Nu te supăra... Eu sînt un om care scrie... Şi dacă nu scriu ceea ce gîndesc, de ce să mai scriu? Nu pot altfel“.

Aşadar, unealta de tip Mateevici e plasată de patron în redacţie şi pentru ca ziarul să spele rufele murdare ale Patronului cu ziarişti cinstiţi.

Romancierul notează că Veacul devine rapid un succes deopotrivă material şi politic.

Material, deoarece, prin tirajul de 14 mii de exemplare atins în doar două luni şi pe fondul crîncenelor economii, Veacul aduce patronilor chiar un mic cîştig.

Cel mai important, se dovedea însă succesul politic:

Scrisă în mare parte de Ladima, gazeta devenise de temut:

„Încălzit, clocotitor, cu un soi de răutate în expresie, Ladima ataca acum întreaga clasă conducătoare... În gazetă singur Mateevici publica articole de laudă, şi acelea priveau întotdeauna, fireşte, simpatiile şi aranjamentele lui Nae. De asemenea, Mateevici mai ataca, toto fără semnătură, evident, căci gira Ladima, pe toţi conducătorii tineretului. Erau loviţi cu cîinoşenie, urmăriţi personal, unii cu adevărat desfiinţaţi... Veacul semăna teroare, mai ales – ceea ce m-a surprins mult – în partidul liberal... La club, la consfătuiri, Nae Gheorghidiu era acum temut şi ascultat... Mai ales că tata obţinuse din partea lui Ladima făgăduiala că nu va ataca personal familia Brătianu (pretexta o îndatorire sentimentală din vremea războiului) şi nici partidul însuşi (care făcuse Unirea etc.). Căci aceste atacuri, se ştia, erau singurele pe care nu le iertau niciodată Brătienii.”

Forţa publicaţiei era dată nu atît de talentul, cît mai ales de sinceritatea lui Ladima.

Lucru extrem de important.

Ladima e curat nu numai în cele ce scrie, dar şi în viaţa personală:

„Faptul că Ladima era absolut invulnerabil – şi să făcuseră investigaţii la tribunalul din oraşul lui de naştere, detectivii îi urmăriseră tot firul trectului, îi scrutaseră viaţa – făcea posibilă orice campanie. De el nu se putea agăţa nimeni... Nu i se putea riposta cu violenţă personală, penibilă aproape, cu care ataca el.”

Succesul Veacului e atît de mare încît însuşi Ionel Brătianu vine acasă la Nae Gheorghidiu să-i aducă personal Cordonul Coroanei României.

De asemenea, la Cameră, Nae Gheorghidiu îşi poate aranja uşor un discurs primit cu entuziasm de deputaţi.

Lui Nae Gheorghidiu îi surîde perspectiva unui loc în Guvern.

Tocmai atunci, Veacul se lansase într-o nouă campanie aprigă împotriva matrapazlîcurilor liberale.

Patronii decid înfinţarea unei Direcţii politice, dirijate de omul lor, neobositul Mateevici.

„Direcţia politică” superviza toate articolele cu caracter politic.

George Ladima demisionează, deşi postul îi oferea condiţia materialiceşte de a nu muri de foame.

Într-un efort de justificare îi face lui Fred Vasilescu această profesie de credinţă:

„L-am rugat şi eu să rămînă... Mi-a spus cu un gest dezolat: «Domnule Vasilescu, îţi spun cinstit, chiar dacă aş vrea să rămîn, n-aş putea... Nu sînt în stare să scriu două rînduri care să nu vie dintr-o convingere adîncă. Stau înaintea paginii albe cîte o jumătate de oră şi nu găsesc nimic, idiotizat. Ce vrei să scriu, dacă nu scriu ce gîndesc?... Nu sînt Mafalda să ştiu ce ar dori alţii.»”

Această profesiune de credinţă merită un popas temeinic.

A nu scrie decît ceea ce gîndeşti e o chestiune de profesie şi nu de morală.

Scrisul adevărat, chiar şi-n cazul publiciştilor, e cel care-şi trage seva şi din credinţă şi nu doar din talent. Credinţa în ceea ce scrie aprinde literele, dă textului dogoarea sub puterea căreia cuvintele banale se topesc pentru a lua forma cuvintelor vrăjite.

Recapitulînd istorisirea Camil Petrescu vom constata că pe lîngă amploarea dată sîmburelui arghezian, ea aduce în prim plan un personaj tipic presei cumpărate de oligarhi:

Băiatul de prăvălie al Patronului.

Fenomenul presei corupte, putrede, aflate în proprietatea oligarhilor, a fost doar denunţat, nu însă şi analizat la rece.

Întrebării nedumeritoare – cum dracu reuşeşte Patronul să-şi facă din publicaţie oala sa de noapte? - îi dă răspunsul personajul Mateevici din Patul lui Procust al lui Camil Petrescu.

Patronul îşi plasează în conducerea redacţiei băiatul său de prăvălie. Băiatul de alergătură e plasat fie director, fie al doilea om în redacţie.

Prin el, Patronul le dă celor din redacţie oala sa de noapte, fără riscul de a se mînji.

Aşadar, cînd demascaţi presa mogulizată, întrebaţi-vă şi cine e băiatul de prăvălie din redacţie.

 

 

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro

 

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici