Ion Cristoiu: Arghezi despre „a şti să fii sărac”

Fără măsură. În tableta Tot averi, din Adevărul literar şi artistic, 25 august 1929, Tudor Arghezi reia una dintre temele dragi scrisului său interbelic:

 Mustrarea îmbogăţirii nemăsurate:

„Am mai schimbat împreună cîteva cuvinte despre avere şi sărăcie. E o sărăcie de bunăvoie, a călugăriei, care-i o sărăcie mincinoasă, dar principiul a fost enunţat. A şti să fii sărac este a şti să te mărgineşti şi sărăcia mărginită constituie o avere, singura avere care dă un somn liniştit, o viaţă cu tempo lent, cum trebuie să rămîie viaţa, şi o perină capului bun. Datoria cărturarului este să propovăduiască această sărăcie.

Dezordinea averii e o prefaţă de haos. Ea serveşte la trufia oamenilor proşti, care nu-şi caută satisfacţii în afară de lada de fier. Nimeni nu se poate îndopa mai mult decît îi cuprinde stomacul şi îmbuibarea dă aplecăciune. Nimeni nu-şi poate multiplica fizicul pînă la o sărbătoare a simţurilor nemăsurată.

Ai proiectat o călătorie, care-i încă cea mai bună satisfacţie a unui ins cu dare de mînă: ai făcut călătoria, s-a isprăvit călătoria. Ai cumpărat o casă, zece case în zece ţări: ei şi! Ai nevoie de zece rînduri de slugi, ca să te stăpînească şi trupul rău abia de poate locui o singură odaie a uneia din casele tale. Efectele averii materiale, cu cît sînt mai mari cu atît se sleiesc mai degrabă. O singură avere nu se mîhneşte şi nu s-a sleit niciodată, a sufletului, a intelectului.”

*

Imaginea. Antonio Spinosa, în eseul Tiberiu – Împăratul care nu iubea Roma, abordează o temă des invocată de mine pînă acum:

 Rolul imens pe care-l îndeplineşte scrierea unui istoric în imaginea transmisă posterităţii de prezentul în care a trăit şi activat o personalitate.

Cazurile Richard al III-lea şi Napoleon al III-lea introduc în maşinăria care produce imaginea în viitor scriitorii. Shakespeare, ca să-i facă pe plac Elisabetei, l-a ponegrit pe Richard al III-lea. Napoleon al III-lea a avut ghinionul să-i supere pe mari scriitori precum Hugo, care au lăsat posterităţii pamflete geniale despre Împăratul altfel mult deasupra poreclei de Napoleon Cel Mic. Tiberiu – scrie Antonio Spinosa – a avut nenorocul de a fi rămas în posteritate prin scrierile lui Tacitus şi Sutoniu:

„În fond nimeni n-a devenit vreodată personaj legendar pentru meritul de-a fi săvîrşit lucruri bune. Tiberiu este şi astăzi amintit pentru fărădelegile pe care i le-au atribuit istoricii care-i erau adversari. Tacit, Suetoniu, care au scris multe decenii mai tîrziu, erau nişte nostalgici admiratori ai dispărutei Republici şi duşmani ai Principatului. Ei se informau dintr-o tradiţie ostilă, alimentată de duşmanii lui Tiberiu, adică de cei învinşi. Antitiberienii făceau parte din acea clasă aristocratică şi conservatoare care-şi dobîndise puterea datorită războaielor de cucerire, pe cîtă vreme noul suveran înţelegea să înfăptuiască o revoluţie socială cu ajutorul păcii şi să ofere funcţii şi onoruri acelora care le meritau, datorită familiei din care făceau parte. Ar fi de-ajuns aceste singure trăsături ca să facă din el un personaj mai integru decît faima pe care a avut-o, o faimă care a fost proastă şi datorită faptului că nu s-a priceput să şi-i cîştige pe scriitorii timpului.”

Cazul Tiberiu e cu atît mai dramatic cu cît Împăratul a scris o carte despre el însuşi. Manuscrisul a dispărut pentru totdeauna. Dacă ar fi rămas, istoricii s-ar fi bazat în scrierile despre Împărat şi pe ce zicea acesta despre el însuşi. Aşa istoricilor le-au rămas doar scrierile duşmanilor lui Tiberiu, în condiţiile absenţei din peisaj a presei independente.

*

O unitate de killeri. Cu Fauda mă apropii de finalul Sezonului 1. Deşi serialul mi-a fost recomandat drept un concurent al lui Homeland, între cele două se întinde depărtarea unui ocean planetar. Homeland e un serial despre Intelligence. Fauda e un serial despre o unitate de killeri. Singura femeie a grupului, Nurit, asistînd întîia oară la scenele de torturare ale şeicului Awadalla, rămîne şocată de cruzimea camarazilor săi de unitate. Avihai, colegul de operaţiune, îi descrie pe cei din unitate ca nişte cîini de luptă. Cînd primesc ordinul Acţiune! acţionează fără să se gîndească o clipă că vor rămîne fără cap. Brutalitatea, cruzimea sînt note de esenţă ale unităţilor speciale de luptă. Numai că în Cazul CIA intervine şi Intelligence. Fauda se rezumă doar la brutalitatea pură. Unitatea nu are reţea în teritoriile ocupate. Chiar dacă Doron Kavillio, personajul principal, foloseşte identităţi false, se desfăşoară şi în misiuni de Intelligence, gen seducerea de muieri, totuşi unitatea se bazează doar pe intervenţia violentă.

Pare deplasată această imagine?

În cazul CIA, da. Pentru că Agenţia acţionează şi în spaţii binevoitoare sau neutre. Unitatea din Fauda acţionează în teritoriile ocupate. Poate că în realitate lucrurile stau altfel. În serial însă, palestinienii şi arabii în general sînt duşmani de moarte ai evreilor. Deşi nu toţi locuitorii din teritorii sînt terorişti, totuşi, teroriştii sînt ca la ei acasă. Sinuciderea cu centura de grenade te face martir, pomenit în moschei şi adulat pe stradă. Dacă îţi duci copilul la spital în Israel, cînd te-ai întors în teritorii, rişti să fii scuipat pe stradă. Militanţii Hamas sînt cruzi, gata să tortureze tot ce e evreu. Unitatea acţionează într-un mediu ostil, unde pînă şi sugarii pot fi terorişti. Tocmai această imagine cumplită şochează în Fauda. Pricep astfel de ce arabii au cerut să fie boicotat serialul. Au sesizat de îndată pericolul mondial a unei imagini de sălbatici, de duşmani de moarte ai evreilor, de inşi cărora nu li se poate vorbi decît cu pistolul.