Ion Cristoiu: Bernard-Henri Lévy: „Primul lucru care m-a frapat este creşterea «puterii medicale»”

  • Ion Cristoiu: Noua carte a lui Bernard-Henri Lévy, Ce virus qui rend fou, apărută în Franţa, autorul atrage atenţia asupra unei Epidemii mai cumplite decît cea de Coronavirus: Epidemia de frică.
  • Ion Cristoiu: Sînt trecute în revistă ascensiunea a ceea ce el numeşte Puterea medicală, abordarea Virusului în manieră de Ev Mediu,dar mai ales uşurinţa halucinantă cu care întreg Occidentul a renunţat la drepturile individuale
  • Ion Cristoiu: Cînd am terminat cartea m-am întrebat dacă ea ar fi putut să apară în România lui Iohannis. Ar fi putut să apară, dar autorului nu i-ar fi fost de loc uşor. Cioclii apocaliptici din Sănătate, din Politică şi din Presă s-ar fi năpustit asupra lui
6131 afişări
Imaginea articolului Ion Cristoiu: Bernard-Henri Lévy: „Primul lucru care m-a frapat este creşterea «puterii medicale»”

Publicistul Ion Cristoiu face un exerciţiu de imaginaţie pentru a arăta ce s-ar fi întâmplat dacă filosoful francez Bernard-Henri Lévy şi-ar fi lansat în România lui Klaus Iohannis noua carte Ce virus qui rend fou, o meditaţie neliniştitoare despre spectacolul incredibil oferit de omenire sub puterea panicii create de pandemie.

Redăm integral editorialul publicat pe cristoiublog.ro

“În cîteva rînduri, atît la Jurnalul meu video, cît şi la emisiunea lui Marius Tucă de la Mediafax, am vorbit despre noua carte a lui Bernard-Henri Lévy, Ce virus qui rend fou, apărută în Franţa la editura GRASSET (June 10, 2020), tipărită la scurt timp în Anglia, la Yale University Press (July 28, 2020), sub titlul The Virus in the Age of Madness.

Scrisă în tradiţia marii eseistici franţuzeşti, cartea filosofului francez e o meditaţie neliniştitoare despre spectacolul incredibil oferit de omenire sub puterea Panicii create de Pandemie. Chiar din Prolog, autorul atrage atenţia asupra unei Epidemii mai cumplite decît cea de Coronavirus:
Epidemia de frică.

Sînt trecute în revistă, cu uimirile unui gînditor care a descoperit o omenire pe care nu şi-a imaginat-o niciodată că ar putea ajunge într-un asemenea hal fără de hal, ascensiunea a ceea ce el numeşte Puterea medicală, abordarea Virusului în manieră de Ev Mediu, ca o pedeapsă dată de Dumnezeu păcătoşilor sau în manieră de Antichitate, ca un semn că oamenii au stîrnit mînia Zeilor, elogiul adus închiderii în case, dar mai ales uşurinţa halucinantă cu care întreg Occidentul, pînă mai ieri întemeiat pe Libertate înainte de orice, pe Libertatea pentru care trebuie să luptăm chiar şi cu preţul morţii, a renunţat la drepturile individuale. Fără ca la aşa ceva să-l constrîngă vreuna din dictaturile care au marcat istoria omenirii, A renunţat de bună voie şi nesilit de nimeni.

Cînd am terminat cartea m-am întrebat dacă ea ar fi putut să apară în România lui Klaus Iohannis. Ar fi putut să apară, dar autorului nu i-ar fi fost de loc uşor. Cioclii apocaliptici din Sănătate, din Politică şi din Presă s-ar fi năpustit asupra lui pentru a-l face responsabil de creşterea numărului de infectări, de creşterea numărului de morţi. Bernard-Henri Lévy a fost invitat în Franţa la emisiuni tv de mare audienţă, tratat ca autorul unei cărţi de excepţie. La noi l-ar fi refuzat toate televiziunile, îngrijorate ca nu cumva o emisiune despre o asemenea carte să le aducă tăierea paralelor date de Guvern. Mai mult ca sigur, Bernard-Henri Lévy ar fi fost denunţat ca negaţionist, ca om al Moscovei şi de ce nu? chiar ca PSD-ist. Autorul cărţii Ce virus qui rend fou nu e nici negaţionist, nici cioclu apocaliptic. El nu discută dacă virusul există sau nu, dacă Panica e rezultatul unei manipulări. Pur şi simplu el observă îngîndurat incredibilele efecte ale Panicii asupra unei lumi de nerecunoscut.

E de înţeles că textul unei cărţi nu poate fi concurat de nici o recenzie. Conştient de asta, redau mai jos cîteva fragmente din strălucitul eseu Ce virus qui rend fou:

<Primul lucru care m-a frapat este creşterea «puterii medicale».
Nu este, desigur, ceva nou.
Această putere are o lungă istorie în spate.

Galien, filozoful-medic, care a fost, în calitate de medic, un fel de director de conştiinţă al lui Marc Aureliu, Commodus, Septimiu Sever.
John Locke, la care am ajuns să înţelegem prin intermediu manuscriselor sale de student la Oxford cît a datorat în inventarea drepturilor omului formaţiei sale de expert în bunăstarea corpului.
Începînd cu Revoluţia franceză, figura de magistrat – medic precum Cabanis (iertat de Teroare în virtutea ştiinţei sale medicale) este figura emblematică.

Nu putem înţelege nimic, explică Michel Foucault, din disciplinele instituite în epoca clasică de state dacă nu observăm că ele sînt inspirate de modelul spitalului în aceeaşi măsură ca al închisorii – <A supraveghea şi a pedepsi>, da, dar mai întîi <Naşterea clinicii> şi arheologia ei în cadrul perspectivei medicale chemate să hrănească «ştiinţele-putere» contemporane.

 Şi nu putem reciti de altfel fără să îndoim paginile pe care el le consacră gestiunii epidemiilor de ciumă, pînă în secolul al VIII-lea : la fel, cele despre lepră sau nebuni, exilul către o insulă sau un ghettou împins către margini, dar izolarea întregului oraş; consemnarea fiecăruia la domiciliu; supraveghetorii de cartier care patrulează şi îi admonestează verbal pe recalcitranţi; şi, la căderea nopţii, toată lumea pe balcon – desigur, nu pentru a-i aplauda pe îngrijitori, ci pentru a permite autorităţilor sanitare de a face bilanţul morţilor, muribunzilor şi celor în viaţă.

Este aceasta, oare, o discreditare a cuvîntului public?
Dezavuarea elitelor ajunsă în stadiu terminal?
Este specificul puterilor dezorientate care nu mai ştiu cărui sfînt să se închine?

Niciodată lucrurile nu au ajuns atît de departe.
Niciodată un medic nu s-a autoinvitat în căminele oamenilor pentru a anunţa, asemenea unei Pythii triste, numărul morţilor de peste zi.
Niciodată nu s-a văzut, ca în Europa, ca şefi de state să se înconjoare, înainte de vorbi, de unul sau mai mulţi consilieri ştiinţifici. Nu ţi-ai fi imaginat niciodată în Statele Unite ca imposibilul Trump să numească un epidemiologist patron al unei «task-force» – şi, dezorientat de popularitatea celui pe care 
New Yorker îl numeşte «medicul Americii», uluit de epidemia de şosete cu efigia lui, de T-shirturi inscripţionate «In Fauci We Trust» (avem încredere în Fauci) sau de «cocktailuri Fauci» pe bază de limonadă, soc şi vodcă, blocat de metamorfoza acestui personaj cult intervievat, pe Snapchat sau You Tube, de tot ceea ce contra-cultura are mai consistent, să poată accepta să rămînă cu un pas mai în spate şi să se lase contrazis, chiar dat peste cap, de către el.

Niciodată nu s-a mai văzut, de asemenea, pe toate ecranele planetei, imaginea acelor editorialişti care cedează locul comentatorilor din spitale, nou veniţi în această meserie, uneori savanţi, alteori mai puţin savanţi, dar întotdeauna învestiţi – precum Fauci în jocul video în care îl vedem fulgerîndu-l cu ochii săi de oţel pe oribilul dragon Corona – cu o aură care creşte, creşte mereu, ca steaua misterioasă a lui Tintin.

Fără a uita, în Franţa, spectacolul acestei foste ministre a Sănătăţii, Roselyne Bachelot, despre care descoperim brusc că este «doctor în farmacie» şi că a avut meritul de a stoca vaccinuri şi măşti în vremea cînd planeta lichida aceste stocuri: este consultată ca un oracol; ea, care a fost atît de denigrată, iat-o acum devenită admirabilă şi aproape canonizabilă; rîzînd de răsturnarea de situaţie şi de rolul pe care este pusă acum să-l joace în mod vizibil nepăcălită de laurii retrospectivi care i se atribuie la nesfîrşit şi pe care îi primeşte cu o umilinţă prefăcută, nu mai e nici ministru, nici cronicar, ci o somitate modestă reconvertită în mesageră a bunei exprimări ştiinţifice pierdute. Şi fără a-l uita nici pe celălalt ex-ministru, Philippe Douste-Brazy, autor, în 2004, al unui plan de luptă împotriva epidemiei gripale de care nu a luat act nimeni: nici el nu e mai puţin surprins, după 15 ani, de reabilitarea lui… (…)

S-a spus că medicii au fost în cea mai mare parte, femei şi bărbaţi admirabili, în prima linie a luptei cu Epidemia, eroi ai cotidianului, riscîndu-şi viaţa pentru a o salva pe a noastră, sublimi ca devotament şi – este la fel de adevărat. Dar de aici la a face din ei supraoameni şi a le da puteri depline, era un pas pe care nu-l puteam face decît cu preţul mai multor confuzii. (…)

Toate acestea – ale căror detalii le vom găsi în acele capodopere ale istoriei ştiinţelor care sînt «Normalul şi Patologicul» şi «Formarea conceptului de reflex în secolele XVII şi XVIII» ale maestrului meu Georges Canguilhem – sînt departe de etica adevărului şi de autoritatea pe care această etică se presupune că o conferă ştiinţei. Regele este gol, chiar dacă este medic. Regele este gol mai ales dacă este medic. Marele patron, ştabul, oricît de considerabil şi savant ar fi el, este gol pe sub halatul alb – şi prin asta el regăseşte şi împărtăşeşte soarta fraţilor săi din umanitate. (…)

Autoritatea republicană a făcut cunoscut faptul că medicii pot fi eroi dar nu sînt nici Dumnezeu tatăl, nici arhonţii Cetăţii căzute pradă unei ciume noi. Ea a dat de înţeles ucenicilor vrăjitori că liniştea organelor nu trebuie să fie o linişte a interdicţiei de a ieşi din casă, sau de turn de veghe, planînd asupra corpurilor administrate. Dar in extremis. După săptămîni de agitaţie febrilă, astmatică, extenuată, în care Opinia vroia în mod clar să vadă medicina în postul de comandă. Şi la finele unei succesiuni în care era cît pe-aci să se parafeze uniunea incestuoasă (şi, pentru Foucault încă, fatală pentru amîndouă) a puterii politice şi medicale. Ce va rămîne din toate astea? Amprenta, durabilă sau nu, a acestui moment de descumpănire? Totul este posibil. (…)

Închiderea sau punerea în adormire a acestor repere de civilizaţie care sînt bisericile, sinagogile şi a tuturor celorlalte locuri, de genul muzee, parcuri, grădini sau puncte de meditaţie profane unde umanitatea obişnuieşte să-şi astîmpere setea spirituală, incalculabile, care nu sînt de vînzare.

Spectacolul unui Suveran Pontif moştenitor al formulei «Nu vă fie teamă» a lui Jean-Paul II şi, personal, desprins de exerciţiul, eminamente catolic, al sărutului celor febrili, eczematici, şi al altor leproşi din bidonvilurile de la Buenos Aires, care se distanţează de poporul creştin, nu mai comunică decît prin Internet, ordonă să fie golite bazinele de apă sfinţită şi face drumul crucii pe esplanada bazilicii în faţa unei pieţe Sfîntul Petru pustii. Ştearsă, imaginea evreiască a lui Mesia care aşteaptă la porţile Romei în mijlocul celor bolnavi de scrofuloză. Uitat, sărutul lui Isus pentru leproşi care, de la Flaubert la Mauriac, a inspirat atîtea pagini frumoase.>”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro

 

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici