Ion Cristoiu: Cînd Guvernul sacrifică Partidul

Criticile lui Nae Ionescu. Nae Ionescu a fost unul dintre cei mai aprigi susţinători ai PNŢ în Războiul pornit de acesta pentru cucerirea Puterii.

După victoria partidului în alegeri şi instalarea unui Guvern PNŢ, condus de Iuliu Maniu, treptat-treptat, Nae Ionescu devine critic al regimului. Unul dintre principalele temeiuri ale schimbării la faţă a publicistului constă în sacrificarea partidului de către Guvern. O dată ajuns la Putere, PNŢ uită că forţa numărul unu o dă partidul, care trebuie să rămînă viu, puternic, în stare să controleze Guvernul. Lucrurile se petrec invers decît crede Nae Ionescu că ar trebui să se petreacă. Guvernul controlează partidul, care devine un simplu instrument al Consiliului de Miniştri. Situaţia s-a repetat în postdecembrism. Şefii partidelor au devenit prin alegeri premieri. Deşi păstrîndu-şi funcţia de preşedinte de partid, premierul a transformat viaţa de partid în viaţa Guvernului.

De aceea mustrările aduse de Nae Ionescu PNŢ-ului parvenit la Putere sînt de o actualitate indiscutabilă:

„Nu înţeleg inacţiunea în care stăruie Partidul Naţional-Ţărănesc. Prins de grijile guvernării, dînd guvernului toate puterile lui – cele mai experimentate şi poate chiar şi cele mai bune – partidul veghează sau se pierde în acţiuni mărunte, lăturalnice, cărora le lipseşte şi coordonarea, şi controlul unitar, care asigură planul de acţiune.

Presa partidului, complet dezorganizată, a devenit un fel de monitor oficial al guvernului, iar organizarea voinicilor, de la care trebuie să se aştepte modificarea radicală a structurii vieţii noastre publice, chiar dacă se continuă, este lipsită şi de ritm, şi de sistemă. Căci, chiar dacă «Chemăriştii» îşi văd de treabă, «Tineretul Ţărănist» din Vechiul Regat întîrzie în certuri pentru conducerea centrală – şi nu izbuteşte, nu să-şi închege o doctrină, ceea ce e fără îndoială necesar, de greu – dar nici măcar să se concentreze asupra unei acţiuni care să le polarizeze mişcările.

Vechile organizaţii judeţene, alunecate din ce în ce mai mult înspre tipicul vechilor partide politice, nu mai sînt capabile să stăpînească viaţa locală. Ştiu o asemenea organizaţie, care nu poate rezolva chestia numirii unui prefect. Incapacitate? Nu, ci totală lipsă de autoritate a partidului faţă de guvern.

Această sacrificare a partidului – şi eu nu ating decît punctele dureroase – nu numai că nu ajută cu nimic guvernul, dar chiar îi primejduieşte acţiunea şi existenţa.

Ce este de făcut? Întîi, să se convingă oamenii cu răspundere de la conducerea partidului (astăzi mai toţi în guvern şi ceva cam plini de situaţia lor) că starea actuală de lucruri nu mai poate dăinui (convingere care nu e chiar aşa de uşor de impus!). Şi, pe urmă, să se avizeze la mijloace radicale.

Care mijloace? Iată unul: să demisioneze doi-trei miniştri, care să preia conducerea şi reorganizarea partidului. Şi anume, în primul rînd doi: d-l Mihalache, de aci, d-l Bocu, de dincolo.

D-l Mihalache este absolut necesar guvernului pentru legiunile agricole? Se poate. Dar, mai întîi, cele mai multe din aceste legi sînt deja lucrate – şi, pe urmă, cine îl împiedică să legifereze din afara guvernului?

Iar d-l Bocu, după ce a făcut serbările Unirii, nu mai are nimic de făcut. Nu e păcat ca această mare energie şi îndrăzneală organizatoare să mucezească pe scaunul de ministru al Banatului? Cine cunoaşte ce a lucrat d-l Bocu pentru partid îşi dă seama de ce preferinţele noastre merg înspre aceşti doi.

Şi, pe urmă, şi d-l Mihalache, şi d-l Bocu sînt oameni care nu au prejudecata portofoliului. Ei merg după treabă, nu după... onoruri. Şi îşi dau seamă cît e de lucru – cît de urgent – în reorganizarea partidului.”

E o propunere. O va urma cineva?” (Nae Ionescu, Să demisioneze, în Cuvîntul, 13 iunie 1929).

*

Cenzura carlistă. Dictatura regală ia măsuri radicale şi împotriva Presei independente. Dovadă convingătoare că presa e una dintre primele victime ale Dictaturii. Desigur, acolo unde putem vorbi de presă. Scrie Constantin Argetoianu în Însemnări zilnice pe 20 februarie 1940, după instaurarea Dictaturii regale:

„Azi s-a ajuns în fine la o soluţie mai cuminte. Mîine va apare un decret-lege în virtutea căruia, orice publicaţie, sub orice formă, imprimată, scrisă la maşină, scrisă cu mîna (oricare ar fi modul ei de împrăştiere), care nu va fi trecută prin cenzură, va fi declarată clandestină şi autorul oricărei scrieri clandestine va fi pasibil de închisoare pînă la 2 ani, de amendă şi de pierderea oricărei funcţii publice sau particulare, precum consiliile de administraţie (o atenţiune specială pentru liberali).” ( Constantin Argetoianu, Însemnări zilnice, volumul VIII, 1 ianuarie-21 iulie, 25 octombrie-31 decembrie 1940, editura Machiavelli, Bucureşti, 2007).

Autorul anunţă intenţia regimului. A doua zi, pe 21 februarie 1940, la 6 după-amiază, Constantin Argetoianu constată apariţia Decretului:

„Om 6 p.m. Decretul-lege împotriva publicărilor clandestine apărut azi-dimineaţă. Pe lîngă cele notate ieri, decretul mai cuprinde şi domiciliul obligatoriu, pînă la un an pe bază de jurnal al Consiliului de Miniştri.

Decretul e reprodus în toate gazetele şi însoţit cu declaraţii foarte bune făcute de Tătărescu. Sînt simple, precise, fără lăudăroşenii, fără gargarisme de fraze. O dată a nimerit-o şi Tătărescu.

L-am întîlnit azi şi l-am felicitat. Mi-a spus că pregăteşte 30 de camere la Tismana şi că va începe cu familia lui Maniu, cu Boiteştii şi alţii, ca să izoleze pe dl Iuliu. Dacă dl Iuliu va continua însă, îl va ridica şi pe d-sa...”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro