Ion Cristoiu: De la Istoria Omenirii la Istoria Furnicăriei

Lui Tudorel, personajul ambiguu din Bietul Ioanide îi împrumută George Călinescu, preţ de cîteva capitole, gîndurile sale de filosof al cotidianului. Căzîndu-i privirile pe un roi de furnici, eroul meditează melancolic:

„La picioarele patului meu, din cauză că picură pe jos resturi de alimente, s-a strîns un roi de furnici. Mă întreb dacă în cronica lor interioară mergerea unei furnici de la un picior al patului la celălalt nu se înscrie ca expediţia lui Columb pe Atlantic. Dar de sus, de la unghiul meu de vedere, nu se vede decît un fenomen tipic în care fazele n-au nici o semnificaţie“.

S-ar putea desluşi, la o primă lectură, binecunoscuta teză a perspectivelor aflate în continuă joacă. Depinde de unde priveşti faptul de realitate. Dacă te afli la nivelul furnicarului, altfel spus dacă vezi lumea prin ochii unei furnici, atunci roiul capătă proporţiile unei planete. Dacă te aşezi la nivelul omului, uriaş faţă de gîngănii, atunci roiul nu-i altceva decît o adunătură de furnici. În rîndurile lui Tudorel se găseşte însă ascuns şi un alt gînd, mult mai tulburător: micimea lumii noastre mari. Pentru o furnică, drumul de la un picior al patului la celălalt e asemenea călătoriei lui Columb. Dacă există cumva o Istorie a Furnicăriei, mai mult ca sigur, acest drum e trecut cu litere de aur, subiect dat la Bacalaureatul furnicuţelor, ca un blestem pentru mintea tînjind după zbenguială. Pentru noi, oamenii, drumul furnicii n-are nici o semnificaţie. Ba, chiar, distraţi fiind, s-ar putea să curmăm o expediţie legendară din Istoria Furnicăriei, coborînd cu papucii pe pe podele.

În Scrisoarea I, Eminescu se uită la Pămînt din perspectiva Lunii. Normal, în aceste condiţii ca, la rîndu-ne, riscăm să părem, văzuţi din cosmos, nişte furnici:

„Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici

Facem pe pămîntul nostru muşuroaie de furnici;

Microscopice popoare, regi, oştiri şi învăţaţi

Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi.“

Pe aceeaşi lungime de undă cu Eminescu, autorul Bietului Ioanide merge mai departe în meditaţia sarcastică asupra omenirii. ªi dacă noi, la rîndu-ne, sîntem priviţi de nişte uriaşi, aşa cum noi, trecînd drept giganţi pentru furnici, le urmărim pe acestea? Cele două războaie mondiale, cu imensa zguduire la nivelul istoriei noastre, apar uriaşului cu privirea în Lună, ca o simplă agitaţie a unui muşuroi de la piciorul patului. O frămîntare pentru care respectivul n-are timp, deoarece tocmai în dimineaţa zilei sale, care e indiscutabil, cît un deceniu de al nostru, el trebuia să meargă în piaţă, după conopidă!

*

Trădarea prin traducere. Dacă mai trebuia o dovadă că traducătorul trebuie să fie din aceeaşi familie de spirite cu autorul, Pe Donul liniştit în varianta lui Cezar Petrecu ( prima ediţie, Cartea Rusă, 1948) ne-o serveşte din plin. În transcrierea acestuia capodopera lui Mihail Şolohov îşi pierde mult din caracteru-i rusesc. Geniul grăbit al lui Cezar Petrecu a tradus peisajele şolohoviene cu mâna lui Mihail Drumeş. Melancolia privirii, specifică prozei ruseşti, învăţată să vadă cu sufletul un fir de iarbă, un copac, un asfinţit de soare, o poiană a rămas în original. Varianta lui Cezar Petrecu ne pune la dispoziţie un roman de senzaţie, cu iubiri năprasnice şi tăieri cu sabia. Dacă în original descrierile stepei sunau în adâncurile fiinţei, fiecare notaţie ajungând, ca razele soarelui în asfinţit, sufletul cititorului, în varianta lui Cezar Petrecu ele sunt subţiri ca celofanul. Şi, asemenea acestuia, foşnesc superficial, rupându-se la simpla atingere.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro