Ion Cristoiu: Regimul comunist era condamnat să se prăbuşească o dată ce în fruntea acestuia se aflau nişte căcăcioşi

Meditaţii. Evenimentul istoric, supliment pentru Istorie al ziarului Evenimentul zilei, a publicat în serial Jurnalul din închisoare al lui Iulian Vlad. La un moment dat, autorul notează că Valentin Ceauşescu, fiul lui Nicolae Ceauşescu, închis pe nedrept, ca şi Zoe, ba chiar ca şi Nicu, e ocolit în curtea închisorii de foştii membri ai CPEx. Ar trebui să observ, ca şi în alte cazuri, cum ar fi reacţionat foştii pe vremuri, dacă ar fi dat ochii cu fiul lui Nicolae Ceauşescu. Ar trebui să reamintesc ce am scris de atîtea ori despre întîlnirea cu Zoe, la ea acasă, cînd mi-a dat să citesc Scrisorile din închisoare. Ar trebui să reiau rîndurile dintr-un comentariu mai vechi despre cum torceau pe lîngă mine nevestele foştilor la una dintre Şedinţele Procesului CPEx după decembrie 1989, şi cum am tresărit eu gîndindu-mă la superioritatea cu care ar fi privit altădată pe un pîrlit de şef de la Scînteia tineretului. Ar trebui să scriu din nou despre cum a fost Dumitru Popescu angajatul meu la Evenimentul zilei. Nu fac aceste lucruri. Pentru că acum scena povestită de Iulian Vlad îmi stîrneşte alt gînd. Şi anume că regimul comunist era condamnat să se prăbuşească o dată ce în fruntea acestuia se aflau astfel de căcăcioşi. La Procesul de după Asaltul cazărmii Moncada, înainte de a fi condamnat la 15 ani închisoare, Fidel Castro ţine celebrul discurs Istoria mă va absolvi. Un discurs de bărbat politic autentic:

Pe cale de a fi condamnat face un rechizitoriu al Regimului Batista în faţa judecătorilor lui Batista.

Cîţi dintre foştii membrii ai CPEx au avut bărbăţia de a denunţa Lovitura de stat din decembrie 1989, de a-şi reafirma credinţa în comunism, ca să nu spunem în ceauşismul pe care-l slujiseră?

Nici unul.

În februarie 1990, Cei patru – liderii cei mai apropiaţi ai lui Ceauşescu – la Procesul transmis în direct nu numai că nu apără regimul răsturnat printr-o Lovitură de stat, nu numai că nu denunţă abuzurile de tip bolşevic ale noului Regim, dar mai mult îşi toarnă cenuşă în cap, îl înjură pe Ceauşescu şi-şi proclamă adeziunea la noua orînduire, anticomunistă. Cum să nu cadă un regim slujit de aceşti căcăcioşi, de fapt de aceşti fripturişti?

*

D-ale cenzurii. Despre Cenzura din aşa zisa democraţie interbelică am mai scris, cînd a venit vorba de Nae Ionescu sau de Stelian Popescu. Citind acum Publicistica lui Ion Vinea din 1919 descopăr că textele reproduse de volumul de acum marchează cu steluţă spaţiile albe din paginile tipărite presă la vremea respectivă. Observă la Note realizatoarea ediţiei, în cazul articolului În chestie personală din Chemarea, 7 mai 1919:

„Paginile ziarelor – şi mai ales pagina întîi, unde îşi aveau locul editorialele şi alte articole politice – apar cu multe spaţii albe marcînd scoaterea unor paragrafe sau a unor cuvinte, uneori chiar a unui articol în întregime.”

 Situaţia asta nu mă surprinde. Am mai scris despre ea. Mă surprinde în schimb că apar fără probleme articole intitulate Jos cenzura! precum cel din Chemarea, 22 mai 1919.

Articolul În chestie personală e un atac virulent la adresa cenzorului. Citez.

„La început această tăiere împrejur mi-a procurat oarecari agremente. Dar sadicul meu haham este, se vede, prea ardent şi constituţia mea, supusă oboselii. Deşi nu i-am vorbit şi nu l-am văzut, căci opera prea jos, am făcut în dauna sa, oarecari semne de nerăbdare. Şi faţă de lacoma şi nesăţioasa lui persistenţă, în sfîrşit, m-am supărat. În consecinţă, începui articolul de faţă cu oarecari exasperări de simţire ce mă împingeau să caut, prin bogăţia limbii româneşti, cîteva epitete pe cari însuşi un cenzor să nu le merite. Mărturisesc că am recapitulat, mental, toate meseriile ruşinoase, vînînd o comparaţie ofensatorie; am constatat curînd că riscam să mă pun rău cu mai multe categorii de indivizi inefabili, ceea ce era o greşeală de tactică; prefer duşmănia cenzurii! Am răscolit atunci zoologia şi pe urmă, printr-o asociaţie impie, calendarele pravoslavnice, apoi anatomia şi, în urmă, folclorul: nimic, dezolamente nimic. Cenzorii noştri, cenzorul meu e, cu hotărîre incomparabil. Dacă vrei să-ţi exprimi indignarea faţă de meşteşugul în care-şi coboară sărmana-i bărbăţie şi orgoliul jerpelit, trebuie în orice caz să ieşi din arsenalul dicţionarului, chiar dacă te-ai decide a te înarma cu tîrnul din latrină.”

Culmea e că aceste rînduri dure împotriva cenzorului n-au fost cenzurate de cenzorul atît de crunt insultat!

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro