Ion Cristoiu: Se construieşte doar pentru unii, nu pentru toţi

Profesorul Nicolae Noica a scos la editura Vremea în 2011 volumul Liviu Ciulley – un reper.

Liviu Ciulley din titlu nu e faimosul regizor, mort într-un anonimat revoltător, determinat de un tărăboi mediatic de prisos despre un fapt de tabloid, ci tatăl regizorului, unul dintre cei mai mari constructori români interbelici.

Despre Liviu Ciulley tatăl ştiam că a fost implicat într-un proces de crimă, soldat cu o achitare pusă la îndoială de toată lumea. Acuzat de uciderea nevestei prin otrăvire, bogătaşul Liviu Ciulley a fost reabilitat moral mult mai tîrziu, cînd, pe moarte fiind, menajera sa a mărturisit crima.

Cartea deschide discuţia asupra unui segment al trecutului românesc pe care l-am ignorat şi continuăm să-l ignorăm, din păcate:

Cel al construcţiilor.

Ajutat din plin de poze, planşe, schiţe şi documente, Nicolae Şt. Noica ne face să privim altfel mai multe clădiri din Bucureşti, pe lîngă care am trecut şi continuăm să trecem, fără să le dăm prea mare atenţie:

Noul sediu al BNR, primăria Capitalei, ansamblul de locuinţe din jurul Academiei Militare, Teatrul Nottara, Palatul care adăposteşte Ministerul Transporturilor, fostul Palat al administraţiei CFR.

Cine dă gata cartea lui Nicolae Şt. Noica nu poate să nu-şi spună, în trecere fiind pe lîngă aceste aşezăminte:

— Aha, a fost construită de Liviu Ciulley!

Profesorul Nicolae Şt. Noica nu e la prima întreprindere editorială pe acest teren: al istoriei construcţiilor româneşti. Cartea despre constructorul Liviu Ciulley e prilejul nimerit de a reliefa contribuţia lui Nicolae Şt. Noica la desluşirea unui important fragment al trecutului autohton. Profesor de drumuri, poduri şi şosele, fost ministru al Lucrărilor publice, Nicolae Şt. Noica uneşte în personalitatea sa istoricul, specialistul şi pasionatul. Temelia întreprinderii sale stă într-o teză ţinînd de o viziunea asupra trecutului:

Constructorul, în genul lui Liviu Ciulley, e şi el făuritor de istorie.

La întoarcerea în trecut trebuie să-i descoperim nu numai pe sculptori, decoratori, arhitecţi, dar şi pe constructori, mai precis pe proprietar de firme de construcţii. Dincolo de afaceri, le presupunem şi o anume mîndrie, ivită de conştiinţa că edificii impunătoare, care sar în ochii trecătorului, „sunt construite de mine“.

Prin raportare la trecut, la anii Carol I, deceniile postdecembriste n-au dat naştere la Constructori în genul lui Liviu Ciulley, care să reclame un loc în posteritate pentru edificiile ridicate.

Explicaţia e simplă.

Perioada postdecembristă se defineşte printr-o cruntă absenţă a construcţiilor publice în România.

Ca niciodată, lăcomia individuală şi-a spus cuvîntul în construcţiile de vile şi palate destinate îmbogăţiţilor tranziţiei.

Construcţiile publice n-au găsit, în această perioadă, nu numai interes din partea guvernanţilor, dar nici bani de la buget. Pentru că banii cu care ar fi trebuit să se ridice edificii publice, autostrăzi, metrou, căi ferate, au intrat ca o Ană a lui Manole postdecembristă, în zidurile vilelor şi palatelor.

S-a construit şi se construieşte pe rupte în România tranziţiei.

Din păcate, doar pentru unii, nu pentru toţi, cum ar trebui.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro