Istoricul Marius Oprea: Cînd pandemia tăcerii vrea să rescrie istoria (PARTEA I)

"Alungaţi de la IICCMER, arheologii victimelor comunismului vor continua căutarea ”poporului pierdut” al victimelor comunismului", scrie Marius Oprea.

1353 afişări
Imaginea articolului Istoricul Marius Oprea: Cînd pandemia tăcerii vrea să rescrie istoria (PARTEA I)

Cînd pandemia tăcerii vrea să rescrie istoria (PARTEA I)

În aceste împrejurări, cînd moartea adusă de coronavirus bîntuie lumea, v-aş distrage atenţia de la ea, vorbind de un alt fel de moarte, care s-a dezlănţuit pe cuprinsul României în anii regimului comunist, a cuprins străzile oraşelor şi satelor şi s-a strecurat insidioasă, tot ca un virus, în casele oamenilor. E vorba de un alt fel de moarte: cea a celor fără cruce, a victimelor comunismului, subiect despre care autorităţile vor acum din nou să păstrăm tăcerea. Ceea ce nu se va întîmpla.

Căutarea ”poporului pierdut” va fi continuată, de subsemnatul, alături de echipa de arheologi care pînă nu demult a lucrat îm cadrul IICCMER, sub egida reînfiinţatului Centru de Investigare a Crimelor Comunismului, în cadrul unei organizaţii non-guvernamentale. Aceasta a mai funcţionat şi atunci cînd Traian Băsescu, prin Vladimir Tismîneanu, au decis să întrerupă cercetările pentru descoperirea gropilor comune, în care au fost aruncaţi cei ucişi, în diverse împrejurări, de regimul comunist.

Venită de la Cotroceni la IICCMER (via CNSAS), Alexandra Toader sistează cercetările privind victimele comunismului.

Victimele comunismului nu mai prezintă ”interes politic” în prezent: noua preşedintă a IICCMER, domnişoara Alexandra Toader a anunţat deja ”liniile directoare”, programul de cercetare pe care noul management şi-l asumă (a fost prezentat presei în două rînduri şi sintetizat apoi într-un comunicat remis diferitelor organizaţii). Pe scurt, activitatea IICCMER se va focaliza în trei direcţii: torţionari, frontierişti şi revoluţia română (căi deja bătute, am spune şi în care e greu de presupus că ”investigaţiile” ar putea aduce ceva nou. În mod paradoxal, în proiectul de management al instituţiei, domnişoara Toader nu mai spune niciun cuvînt despre investigarea arheologică pentru descoperirea gropilor fără cruce ale victimelor comunismului, care a fost total exclusă din preocupările viitoare ale IICCMER.

Ceea ce nu înseamnă abandonarea proiectului pentru mine şi echipa de arheologi cu care am derulat, din 2006 încoace, acest demers de regăsire a ”poporului pierdut”. Căci cea mai crudă moarte este aceea despre care nu s-a vorbit. Despre care nimeni nu a putut povesti. Este moartea celor fără cruce, a celor care au sfîrşit în închisori, în lagăre sau la marginea orizontului, în pădurile, munţii şi cîmpiile fără de sfîrşit unde au fost împuşcaţi sumar, fără vreo judecată.

Şi la această a doua moarte sînt aceşti oameni condamnaţi acum, cînd susţinerea de către guvern a investigaţiilor arheologice pentru descoperirea lor a fost sistată – prin vocea domnişoarei Toader, trimisă de la Palatul Cotroceni la conducerea Institututului de Investigare a Crimelor Comunismului, via CNSAS.

Am găsit pînă acum în arhive că au fost 651.087 de oameni care au fost închişi, deportaţi sau cu domiciliu obligatoriu. Dintre toţi aceştia, după estimări care ţin cont de memoriile supravieţuitorilor, de concluzii ale medicilor care au analizat condiţiile de detenţie din lagăre şi deportare, un sfert şi-au sfîrşit zilele după zăbrelele închisorilor, încercuiţi de sîrma ghimpată a coloniilor de muncă sau în colibele de chirpici în care au fostnevoiţi să trăiască în deportare, după ce viaţa de dinainte le-a fost răpită.

Ar fi, deci, aproape 163.000 de asemenea morţi, la care se adaugă alte multe mii, care, fără să mai treacă prin suferinţă şi umilinţe, au fost pur şi simplu executaţi, fără vreun simulacru de proces, imediat după arestare. Încerc de paisprezece ani, alături de prieteni apropiaţi, arheologii Gheorghe Petrov, Gabriel Rustoiu, Paul Scrobotă şi Horaţiu Groza să găsesc aceste morminte fără cruce, risipite pe cuprinsul României. Fiecare pădure, colină, cîmp sau munte pot ascunde un asemenea cimitir în care morţii îşi aşteaptă o lumînare. Iar atunci cînd se întîmplă să îi găsim, să îi redăm urmaşilor spre a fi înmormîntaţi după rînduială, avem întotdeauna la noi lumînări, pe care le aşezăm la căpătîi. Iar lumînările iau lumină din sufletul lor, din ultima lor gură de aer.

Tocmai din această istorie a noastră, comună, vine şi tăria de a continua investigaţiile noastre, în căutarea poporului pierdut – căci, sub raport istoric, ele sînt mai importante decît orice ”comandament politic”, indiferent că pe comandant îl cheamă Băsescu sau Johannis, dar care doreşte, din motive care îl privesc strict, ca peste osemintele celor ucişi de regimul comunist şi îngropaţi în morminte fără cruce să se aştearnă din nou tăcerea.

Istoria acestor căutări ale noastre este prea lungă şi încărcată de emoţii şi solidaritate între vii şi morţi, încît să-i mai pună cineva stavilă. Ea va continua, pentru că niciun politician, fie el şi şeful statului, nu mai poate opri chemarea celor morţi sub teroarea comunistă, a ”poporului pierdut” care se vrea adus acasă, cu o cruce la căpătîi. Prezint mai jos doar cîteva file, pentru a o putea înţelege.

Pagini de jurnal – în căutarea poporului pierdut

Preambul. O zi din septembrie, anul 1996, la Parchetul General

Mă foiesc pe scaun, în faţa procurorului militar. Binevoitor, ia o foaie şi îşi desface tacticos un stilou. Aşa deci… procesul comunismului. Tu spui deci că acesta, comunismul, se face vinovat de crimele pe care le-ai documentat - şi arată pe teancul de rapoarte ale Securităţii, privind recunoaşterea unor execuţii sumare, pe care i-l înmînasem. Acum, ca eu să încep o cercetare penală, am nevoie de datele de identificare a vinovatului. Deci, pe ce stradă stă comunismul, cum îl mai cheamă, ce vîrstă are, zîmbi procurorul larg, ca de o glumă bună.

Şi, adăugă el, am nevoie neapărat de victimă. Fără mort, nu se poate atesta crima. Astea nu sînt deajuns, trînti el o palmă peste documentele din arhiva Securităţii, deţinută pe atunci de Serviciul Român de Informaţii, la care căpătasem acces cu doi ani înainte în baza tezei de doctorat cu tema Rolul şi evoluţia Securităţii, fiind primul cercetător care vedea documente ale Securităţii, după mai multe luni de insistenţe. Parte din rezultatul cercetărilor mele le prezentasem procurorului militar, de la care am înţeles – fără victimă, nu există crimă.

Lecţia a fost învăţată. Odată ce în decembrie 2005 am înfiinţat Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, prima grijă a fost să-l contactez pe vechiul meu prieten Gheorghe Petrov, cu care, însoţit de echipa sa, arheologii Paul Scrobotă şi Horaţiu Groza, am constituit nucleul investigaţiilor speciale, destinat găsirii osemintelor celor care au căzut victmă represiunii comuniste. De atunci încoace, procurorii au victime, pot deschide dosare pentru crime şi o şi fac.

7 mai 2009, Haţeg

Am intrat într-o sală înaltă şi răcoroasă, cu o mare tulburare. Aştept, dar nu mult. Profesoara Alina Bratu, care soseşte curînd, îmi întinde o mînă mică şi moale. Mîna mea e transpirată, apuc, tremurînd, într-un gest cam nepoliticos şi sper că neobservat, să mi-o şterg înainte de buzunarul pantalonilor, ca şi cînd aş căuta ceva. De fapt, şi căutam cuvinte, dar nu se aflau acolo. Nu am mai trecut niciodată prin aşa ceva.

Se aşează pe o margine de scaun şi mă priveşte curioasă, în timp ce schimbăm cîteva replici de complezenţă. Îi spun că îmi place mult clădirea liceului, o fostă cazarmă austriacă, bine conservată şi renovată, aflată chiar pe malul Streiului, în Haţeg. I se luminează faţa. E profesoară de istorie şi directoare a liceului. Îmi spune şi ea că urmăreşte ceea ce facem cu admiraţie şi apoi, pentru că pauzele dintre ore sînt scurte, mă întreabă cu ce mă poate ajuta (era evident că e o vizită de lucru şi nu de protocol; se uita fix la bocancii mei, pe care nu îi curăţ niciodată şi pe care se adunase praful morţii).

Atunci am tras adînc aer în piept şi i-am spus: „L-am găsit pe bunicul dumneavoastră, Petru. Adică osemintele lui“. Îmi spune că ea ştie că a avut un bunic, ai ei nu i-au vorbit vreodată de el, i-au povestit doar că a murit demult, imediat după război. „De fapt, la 21 noiembrie 1952. La Băieşti, sus pe deal“, îi spun cumva abrupt, ca şi dealul pe care îl urcasem cu o zi înainte. Îmi cere voie să iasă puţin şi se întoarce, o secretară aduce două cafele, deşi nu cerusem. Găsise pe cineva să îi ţină locul la oră. Cu încetul, îi spun că e mai bine că nu s-a vorbit despre asta, altfel nu ar fi putut face Facultatea de Istorie în anii comunismului, avînd un bunic executat ca partizan. Apoi o întreb dacă poate aduce un preot acolo sus şi cele ce se cuvin slujbei. Fără îndoială, se va ocupa de tot. Mă întreabă despre bunicul ei şi îi spun ce ştiu.

Că Petru şi Iosif au fugit, urmînd să fie arestaţi de Securitate, şi s-au adăpostit în munţi. Că au stat ascunşi doi ani, ajutaţi de rude şi prieteni, într-un bordei săpat în marginea unei văi, la poalele Retezatului, la vreo 6-7 kilometri de comuna lor, Băieşti. Că au fost trădaţi, securiştii au aflat cumva unde se ascund şi au înconjurat bordeiul şi i-au somat. Iosif a ieşit şi a primit un glonţ în piept, a supravieţuit şi a fost condamnat la 25 de ani de temniţă, l-am întîlnit ieri şi are şi acum deasupra inimii o gaură prin care poţi băga degetul. Că Petru nu s-a predat, a început să tragă, avea o puşcă şi un încărcător de rezervă pe care l-am găsit în ceea ce odinioară era buzunarul vestonului său, iar securiştii au aruncat o grenadă în bordei. Că Petru are craniul sfărîmat de acea grenadă. Doamna profesoară a ridicat ceaşca de cafea, parcă mai grea decît lumea. A vărsat jumătate pe ea şi a început să plîngă.

8 mai, 2009, Băieşti, jud. Hunedoara

Sîntem la marginea gropii, cu toţii. Echipa noastră, poliţişti, un criminalist, o tînără procuroare din Haţeg, tot Alina, care a avut grijă să aducă acolo sus, la poalele Retezatului, Statul român. Dar nu cu ostilitate. E bine că Statul dă măcar acum, un pic de transpiraţie pentru o viaţă răpită. Nu ştiu de ce, şeful arheologilor, Ghiţă Petrov, e furios pe poliţiştii veniţi mai devreme şi se ceartă cu şeful lor. Alina, profesoara, a venit cu un tînăr preot, obosit şi totodată tulburat de ceea ce se petrecea la marginea unei păduri de sub Retezat. Au venit şi mulţi copii din sat, deşi urcuşul nu este uşor. Începe slujba, se aprind lumînări. Dintr-odată, printre noi a ţîşnit un băiat de 10-12 ani şi a sărit în groapă.

S-a apropiat fără teamă de craniul sfărîmat al lui Petru şi a aşezat un bucheţel de albăstrele şi gălbenele, căutate de el prin pădure, chiar pe acel cap al lui Petru. Alina, nepoata lui, plînge iar. Îmi vine greu, din ce în ce mai greu, să nu o fac şi eu. Apoi, îi îndepărtez pe privitori – după slujbă, vine cel mai crud moment, cel în care se face expertiza criminalistică şi desfacem rămăşiţele os cu os, şi rămăşiţele se aşează într-un sac mare de plastic, albastru. „Cine duce sacul?“ întreabă tînăra procuroare, pe care o cheamă tot Alina. Ghiţă Petrov, ocupat cu notiţele lui, spune morocănos „să-l ducă ăl mai mare în grad“. Pesemne, cel cu care se certase.

Aşa a şi fost. Numai că subcomisarul s-a rătăcit în pădure, rămas în urma noastră, cu Petru în spate. Ne-a reîntîlnit la o stînă pe malul Streiului, unde proprietarul, un fost ofiţer SRI, ne-a dat cîte o bucată de caş şi un păhărel de ţuică, să fie de sufletul mortului. A băut şi subcomisarul, cu încuviinţarea Alinei procuroarea, vizibil tulburat, asudat şi cu cascheta sub braţ, spre a-şi domoli spaima prin care trecuse, rătăcit în pădure, cu osemintele unui mort în spate. În acest timp, unul dintre puii de cîine pufoşi şi albi care ni se încurcau printre picioare a intrat curios şi jucăuş în sacul albastru. Culcat în iarbă, sacul albastru părea, dintr-o dată, că a prins viaţă. Fără să fi observat căţelul în sac, poliţistul l-a văzut doar mişcînd. A aruncat cît colo paharul de ţuică şi, răcnind, a luat-o la fugă afară din stînă, în rîsetele noastre.

(va urma)

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici