Vasile Neacşa: Bătălia pentru Anglia, Actul 3- Brexitul (Prima parte)

  • Anglia a decis irevocabil să părăsească Uniunea Europeană (UE) în urma referendumului din 2016
  • În acest “divorţ” în stil italian, problema apare prin faptul că Anglia doreşte să iasă cu ceea ce a intrat, iar UE doreşte să o condiţioneze şi să îi mai reţină câte ceva care nu îi aparţine
  • La pagina Istoria Contemporană a Europei, Anglia figurează cu două mari bătălii existenţiale în ultima sută de ani. La cea de-a treia asistăm în prezent, purtată pe căi diplomatice
7035 afişări
Imaginea articolului Vasile Neacşa: Bătălia pentru Anglia, Actul 3- Brexitul (Prima parte)

FOTO: Profimedia

Prof.dr. Vasile Neacşa

Anglia a decis irevocabil să părăsească Uniunea Europeană (UE) în urma referendumului din 2016. Referendumul din 1975 a dat câştigători pe filo-europeni conduşi de Harold Wilson. Primul Ministru (PM) britanic a renegociat tratatul de aderare şi obţine înfiinţarea ‘’Fondului European de Dezvoltare Regională’’,unde Anglia devine principala beneficiară. În acelasi timp, el promite englezilor ‘’lapte şi miere’’ dacă rămân în UE. Insula cu suflet milenar European (1), încă nevindecat după Hastings (2) în ciuda aparenţelor îşi cere acum independenţa cedată acum aproape o jumătate de secol. Până la acel 1973, o mie (1000) de ani se scurseseră, timp în care nici Philippe II al Spaniei, nici Napoleon, nici Hitler nu au reuşit să o cucerească. Numai frumoasa Europa a reuşit să subjuge şi să supună insula bătrânului, dar încă viguros leu şi numai pentru un scurt timp. Ieşirea Angliei ar fi a doua ca număr, după Groenlanda,1985, dar prima ca importanţă în istoria scurtă a UE. În prezent, atât Anglia, cât şi UE îşi caută un drum prin labirintul relaţiilor internaţionale, dominat de puteri mondiale disperate în căutarea puterii absolute sau de supravieţuire. Este incontestabil că istorii politice diferite conduc la culturi politice diferite, iar necesitatea separării unui lucru evident din început devine iminent şi greu de tratat mai târziu. Chiar dacă în termeni de economie politică noi toţi suntem tributari gândirii engleze (3). În acest “divorţ” în stil italian, problema apare prin faptul că Anglia doreşte să iasă cu ceea ce a intrat, iar UE doreşte să o condiţioneze şi să îi mai reţină câte ceva care nu îi aparţine, dar care, în virtutea atâtor ani de “căsătorie nefericită” ar trebui împărţit, meditează ea. Un fel de discriminare pozitivă că tot se poartă. Diferenţa de optică şi abordare în acest divorţ cauzează pagube importante nu în primul rând economice, cât relaţionale, ambele părţi făcând parte incontestabil din “continentul pe care niciodată nu îl vor părăsi” (Boris Johnson-PM Angliei). Care sunt punctele de încleştare şi de unde toate aceste nemulţumiri perene, aparent de substituţie, cauze şi efecte, voi încerca să răspund pe parcursul următoarelor rânduri.

La pagina Istoria Contemporană a Europei, capitolul Anglia, aceasta din urmă figurează cu două mari bătălii în ultima sută de ani care într-un fel sau altul se pot numi existenţiale. La cea de-a treia asistăm în prezent şi se desfăşoară, ca şi precedenta, pe canale diplomatice.

Bătălia pentru Anglia Act 1

Armatele Mari Britanii şi Franţei, trădate fiind de armata Belgiei în iunie 1940, se vedeau încercuite şi împinse spre Dunkirk unde ar fi trebuit să fie nimicite de armata Germaniei. Mobilizarea fără precedent a Angliei, condusă de Winston Churchill, la acel timp de numai o lună prim-ministru, a condus la salvarea a 330.000 soldaţi britanci şi francezi printr-un sacrificiu fără precedent al populaţiei britanice. “Ceea ce generalul Weygand a numit Bătălia pentru Franta, s-a încheiat. Mă aştept că Bătălia pentru Anglia să înceapă”(4), avea să spună Wiston Churchill în acele momente de dezastru naţional. Singură în faţa inamicului dezlănţuit şi puternic, încercuită pe mare, pe aer şi teritorial, Anglia avea să lupte împotriva întregii Europe ocupate, cu forţă sau fără forţă, de Germania şi de aliatii săi. În fruntea Angliei avea să stea un “suflet de leu” care “cu creionul si cuvintele”(5) lui avea să mobilizeze, nu uşor, o naţiune (6) şi un întreg glob până la victoria finală (7).

Bătălia pentru Anglia Act 2

În 1963 şi 1967, Angliei i-a fost refuzată intrarea în Comunitatea Economică Europeană (CEE) de una şi aceeaşi persoană, Charles de Gaulle, preşedintele Franţei. Motivaţia acestuia a fost „incompatibilitatea între interesele economice ale continentului şi a insularilor” (8). Generalul era partizan al unei aprofundări a relaţiilor între cei 6 membri fondatori şi a accelerării integrării într-o piaţă comună a acestora decât al unei lărgiri necontrolate ( eroare care UE o va repeta în 1970 şi după 1989). De Gaulle considera că Anglia este un „cal Troian” al SUA prin care America ar urma să dirijeze şi să domine Europa. Livrarea în octombrie 1962 a rachetelor „Polaris” de către SUA , Angliei, avea să grăbească răspunsul negativ al lui De Gaulle la negocierile de adeziune începute in 1961. “Eu cred că, atunci când vorbim despre economie şi cu atât mai mult atunci când o facem, trebuie ca ceea ce spunem si ceea ce facem să fie conform realităţilor, pentru că fără asta ajungem într-un impas şi chiar uneori ne ruinăm’’. „În această foarte mare problemă se găseşte Comunitatea. Iar cu referire la o eventuală aderare a Marii Britanii, faptele trebuie mai întâi luate în considerare. Pe scurt, natura, structura, conjunctura, care sunt specifice Angliei, diferă profund de cea a continentalilor(9).” Refuzul din 1967, mai tranşant, a venit înaintea începerii negocierilor de adeziune. Aceasta în ciuda faptului că Marea Britanie traversa o criză majoră cu privire la un deficit bugetar cronic şi o devalorizare a lirei sterline care au condus ţările membre CEE la intervenţii repetate pentru a o salva. „Poate că într-o zi englezii vor fi ajuns la punctul de a intra pe piaţa comună. Dar, evident, acum nu sunt acolo. Acest lucru este valabil pentru agricultură, pentru mişcarea de capital, pentru problema monetară. Acestea sunt dificultăţi concrete şi insurmontabile [ care le are Anglia] pe piaţa comună, aşa cum sunt ele. Guvernul [nostru] a condus cazul cu precizie, pricepere şi fermitate. Faptul este inevitabil realizat. Englezii au acum cuvântul. Vom vedea dacă vor face efortul necesar pentru a-şi prezenta candidatura din nou. Mă îndoiesc”(10). Iar prim-ministrul Georges Pompidou adăuga : În spatele cererii de adeziune a Angliei există şi alte cereri care trebuie inevitabil aşteptate. Iar o piaţă comună formata din doisprezece sau cincisprezece state ar putea funcţiona doar cu preţul consolidării Comisiei. Deoarece nu o dorim, nu putem fi martori la prăbuşirea Comunitătii”(11). Certitudinile sau dubiile lui De Gaulle vor fi risipite de acelasi Pompidou trei ani mai târziu când decide - în calitate de preşedinte al Franţei- să deschidă negocierile de aderare, iar Marea Britanie devine membră CEE din 1973. Vorba aceea „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni că de duşmani stiu eu cum”. În tratatul de adeziune negociat repede şi lejer, englezii au obţinut compromisuri multiple (cu referire la importul zahărului din Antile şi India, a untului din Noua Zeelandă...) şi mai ales cu privire la rolul lirei şi la nivelul de contribuţiei britanice. Ambiguităţi care vor permite Guvernului Thatcher să rediscute despre contribuţia lor şi să obţină binecunoscutul „rebate” în vigoare din 1985.

Anglia-Europa = 2-0.

Bătălia pentru Anglia Act. 3

În campania electorală a Partidului Conservator din 2015, leaderul acestuia, dl. David Cameron, a promis electoratului britanic că va iniţia un nou referendum privitor la apartenenţa la UE dacă iese învingător şi în eventualitatea în care nu reuşeşte să renegocieze încă o dată tratatul de aderare. Câştigător absolut al alegerilor ( 350 mandate din totalul de 650) şi consecvent cu promisiunea făcută, după ce a fost refuzat diplomatic pentru o eventuală renegociere, organizează referendumul din 2016. Nesurprinzător rezultatul a fost în favoarea ieşirii Angliei din UE. Şi asta în ciuda faptului că Goldman Sachs, Morgan Stanley, CitiGroup, Aibus, Eurostar, conform Comisiei electorale britanice, s-au numărat printre sponsorii principali în campania pentru a rămâne în UE (12). Iar sondajele de opinie dădeau pana la ora închiderii urnelor câştigători pe cei care au votat să rămână ân UE ( Ipsos-Mori, YouGov, 54%/46%). Scenariu manipulator care va fi repetat câteva luni de zile mai târziu în Statele Unite contra candidatului republican, Donald Trump. Mass-media făcătoare de minuni se discredita o dată în plus, dar de data aceasta la dimensiune Macro. În referendumul din 2016 câţiva lideri aveau să se distingă : Boris Johnson, Nigel Farage, Michael Gove, Iain Duncan Smith...Ei toţi vor rămâne uniţi în slujba poporului britanic care i-a votat.

Alegerea liderului conservator şi deci a premierului britanic după demisia lui David Cameron a fost considerată ca fiind ciudată de presa occidental (13). Dna Theresa May votase pentru rămânerea în UE şi deci în ciuda majorităţii populaţiei britanice şi a majorităţii membrilor propriului său partid. „Comitetul 1922” şi mari anonimi din Parlamentul Britanic ( există în toate Parlamentele din lume) au decis altfel. În primul sau discurs în calitate de prim-ministru, Dna May avea să declare, pentru a încerca să facă uitată înclinarea ei pro-europeană, „Brexit înseamnă Brexit” (14) . Dar în istoria ea va rămâne ca fiind leaderul britanic care a conceput cadrul Acordului din parte Angliei (Brexit Withdrawal Agreement). Acord vădit pro-UE de care azi încearcă să se libereze noul prim-ministru, Boris Johnson. Aceasta este motivaţia principală pentru care Proiectul de lege privind piaţa internă ( Internal Market Bill) a fost introdus acum 4 săptămâni. Se încearcă o renegociere şi cel puţin de a câştiga timp pentru o situaţie ”no deal”. Când Boris Johnson şi-a scris demisa, 09.07.2018, membru în Guvernul May cu portofoliul Afacerilor Externe, o parte a elitelor şi mass-media britanică a aplaudat, iar populaţia a plâns. „ A fost un Ministru de Externe jenant de inutil. A diminuat standardele si poziţia Marii Britanii în lume, iar el şi-a degradat propria reputaţie prin felul în care si-a jucat rolul. Pur şi simplu nu era competent petru acest job. ”scria The Guardian -09.07.2018. Prin scrisoarea de demisie Boris în fapt îşi enunţă crezul pentru care a fost ales. Mare admirator al lui Winston Churchill, maestru al cuvintelor cu impact puternic, Johnson îşi enunţă programul politic în două paginii unde umorul picant tipic britanic îşi găsea loc ( „După cum am spus, guvernul are acum un cântec de cântat. Problema este că am exersat cuvintele în weekend şi am constatat că îmi stau în gât. Trebuie să avem o responsabilitate colectivă. Întrucât nu pot susţine, în toată conştiinţa, aceste propuneri, am concluzionat din păcate că trebuie să demisionez”). În 2017, presedintele american dl. Donald Trump a efectuat o vizită în Anglia şi s-a întâlnit cu Theresa May prim-ministrul Angliei. Ceva timp mai târziu, The Sunday Telegraph ( 06.09.2020) dezvăluie o parte din dialogul acestora: Trump întreba pe May - „De ce Boris Johnson nu este primul ministru? Nu voia el postul ăsta? " May a explicat modalitatea alegerii liderului în conducerea conservatoare. După care Trump a răspuns: „A, ai fost recrutată ca la baseball. Da,r într-adevăr, cred că aţi complotat acest lucru tot timpul”. Lupii se cunosc între ei şi se respectă. Tot ceea ce nu aparţine rasei lor merită atât respect, cât pentru a fi devoraţi la micul dejun. După doi ani de agonie a insularilor pe o muzică Beethoven-iană, dna May demisionează în lacrimi ca şi predecesoarea ei în 1990. O fi o modă la femeii să plângi când îţi închei definitiv cariera politică. La bărbaţi se lasă cu petrecere sau parastas. Lupul singuratic care refuzase să candideze împotriva dnei May în 2017 câştigă covârşitor alegerile în propriul partid ( 66,4%) şi devine automat prim-ministru (15). Dar bătălia pentru Anglia Act 3 nu era decât la început. Divizat fiind de o guvernare oscilantă şi neloaială cauzei pentru care a fost ales, Partidul Conservator britanic avea nevoie de o curăţenie masivă.

În acest scop, Boris organizează alegeri anticipate unde pe liste sunt puşi numai cei care au demonstrat că sunt în acord cu programul Brexit. După ce îşi elimină chiar şi propriul frate de pe liste (Jo Johnson în 3.09.2019 ) şi alţi 21 membri din Parlament din faimosul „Comitetul Bici” (16), anunţă alegerile anticipate în data de 12 decembrie 2019. Date fiind condiţiile în care Partidul Conservator a condus ţara în ultimii doi ani, şansele de a câştiga alegerile erau destul de scăzute. De aceea, liberal-democraţii, conduşi de Jo Swinson (care se autoplebiscita ca viitor prim-ministru) împreună cu Partidul Laburist condus de Jeremy Corbyn ( şi el se autoconsidera viitor prim-ministru) şi-au pus în program şi în minte să întoarcă Brexit-ul. Mass-media naţională, cât şi internaţională îi sprijinea în totalitate. Dar poporul britanic încăpăţânat de curajos, imun la toate otrăvurile pe care mass-media le servea, decide să acorde încredere maximă lui Boris Johnson. Cheia succesului fenomenal a lui Boris Johnson în alegerile din decembrie 2019 a stat în modul în care a reuşit să comunice cu populaţia. A folosit o retorică demnă de Churchill care spunea „Vă avertizez că, dacă mă votatş pe mine şi cei care sunt cu mine, nu vă oferim nicio garanţie pentru un timp luxuriant şi uşor” (17). Vorbind sincer şi pe înţelesul fiecăruia le-a explicat votanţilor că este unica şansă de a duce la bun sfârşit Brexit-ul. Pe plan naţional si politic, probabil cea mai bună colaborare şi care s-a dovedit oportună de altfel a fost cea cu Nigel Farage şi partidul său, Brexit. Farage (avea 3,8 milioane de votanţi sau 12,6% din totalul voturilor) a renunţat să îşi pună proprii candidatţ pe liste pentru a susţine membrii Partidului Conservator (18).

Câştigător incontestabil şi absolut al alegerilor din Decembrie 2019, cu o majoritate confortabilă de 345 membri în Parlament, cu un Partid Laburist în derută şi în cădere liberă (sindicatul „Unite the Union” a anunţat o reducere de 10% din fondurile care le donează partidului) (19) şi un Partid Social Democrat, pulverizat spre ruşinea căruia nici măcar preşedintele, dna. Jo Swinson, nu a reuşit să îşi recâştige scaunul de deputată, Boris Johnson, în sfârşit, îşi poate pune în mişcare programul de guvernare. Problema este cum ! „Acordul Brexit”, trasat de Theresa May şi Michel Barnier (negociatorul sef al UE), aprobat de Parlamentul Britanic şi de Parlamentul European, impune lui Boris Johnson un cadru care nu îi este favorabil în vederea atingerii obiectivului propus, înscris în programul lui politic şi conform cu promisiunile făcute electoratului britanic. Acesta este unul din motivele pentru care abordează o tactică de negociere agresivă în dialogul cu UE. În acelasi timp, pe plan internaţional, Anglia multiplică semnarea acordurilor comerciale de liber schimb cu ţări importante din lume. Dar acest fapt conduce ineluctabil la scăderea calităţii standardelor produselor importate în raport cu standardele UE ( UE este considerată ca având cele mai înalte standarde în materie. Ea impune ţărilor membre, cât si partenerilor ei comerciali aceste standarde). Deci UE este preocupată de faptul că produse alimentare din Anglia, importate din alte ţări non-europene, pot ajunge pe piaţa Irlandei de Nord şi implicit in UE (20). Când temerile lui David Frost (negociatorul şef din partea U.K) au devenit vehemente, Michel Barnier a tinut să clarifice textul înscris în Acordul Brexit şi să declare că „Suntem gata să oferim acces <super-preferenţial> pentru Anglia pe pieţele noastre: un nivel de acces care ar fi fără precedent pentru o ţară dezvoltată”. Deci o eventuala solutie se întrevede din marele capitolul „The level playing field” concurenţa. Pe lângă membri tradiţionali ai Commonwealth-ului Britanic (care numără mai bine de 2,5 miliarde din populaţia globului) Anglia a mai semnat de curând un Acord Comercial de liber schimb cu Japonia (11.09.2020) şi cu Ucraina în 07.10.2020 (Ucraina numită în trecut grânarul URSS-ului deţine 42 milioane ha teren agricol = 40% din suprafaţa cultivabilă din UE (21). Iar Anglia importă 50% din necesarul său alimentar).

 

Referinţe

1. “Guillaume, ducele vostru, regele nostru, stramosul meu !”- Declaraţia Prinţului Charles 1987, Caen-Franţa cu prilejul a 900 ani de la bătălia de la Hastings.

2. Bătălia de la Hastings din 1066 semnifică naşterea sentimentului naţional englez.

3. Adam Smith întemeietor al conceptului ”laisser faire, laisser passer”(”The wealth of Nations”, 1776, Ed. Londra) şi John Keynes care arată ca pentru relansarea economiei în timp de criză este nevoie ca statul să investească masiv ( „The General theory of employment, interest and money’’, Ed. Palgrave Macmillan, 1936)

4. Winston Churchill, cuvântare în Parlamentul Britanic, 18.06.1940.

5. Winston Churchill, cuvântare în Westminister Hall, Londra, 30.11.1954.

6. Între 1937-1940, Edward Halifax, Ministrul de externe britanic (1938-1940) care făcea parte din “Grupul de la Cliveden” de inspiraţie germanofilă îi cere insistent şi repetat lui W. Churchill să exploreze posibilitatea începerii unor negocieri de pace cu Hitler.

7. Winston Churchill, cuvântare în Parlamentul Britanic, 4.06.1940- “Vom continua până la capăt, ne vom bate în Franţa, ne vom bate pe mări şi oceane, ne vom bate cu o încredere crescândă şi cu o forţă crescândă în aer, ne vom apara insula noastră, indiferent de cost, ne vom bate pe plaje, ne vom bate pe câmpii, ne vom bate pe câmpuri şi pe străzi, ne vom bate pe dealuri; nu ne predăm niciodată şi chiar dacă, ceea ce nu cred pentru o clipă, această insulă sau o mare parte din ea ar fi subjugată şi înfometată, atunci Imperiul nostru dincolo de mări, înarmat şi păzit de flota britanică, ar continua luptă, până când într-un bună zi a lui Dumnezeu , lumea nouă, cu toată puterea şi forta ei, păşeşte spre salvarea şi eliberarea lumii vechi‘’, 

8. Conferinta de presa a preşedintelui Franţei, general Charles de Gaulle din 14.01.1963.

9. Ibid.

10. Stenograma şedinţei Consiliului de Miniştri din 3.05.1967.

11. Ibid.

12. The Telegraph, 11.05.2016.

13. Le Monde 11.07.2016

14. Ibid.

15. https://www.thejournal.ie/boris-johnson-elected-tory-party-leader. 23.07.2019

16. „Este un oficial sau mai mulţi, membri în Parlamentul britanic al unui partid politic care asigură disciplina partidului într-o legislatură. Ei trebuie să se asigure că colegii lor de partid participă la sesiunile de vot şi votează în conformitate cu politica oficială a partidului lor. Membrii care votează împotriva politicii de partid pot fi expulzaţi din partid ceea ce s-a întamplat în fapt şi în 03.09.2019.- https://en.wikipedia.org/wiki/Whip_(politics)

17. Winston Churchill, BBC London- 04.06.1945, „I warn you that if you vote for me and those who are acting with me, we give no guarantee of lush and easy time ahead”.

18. BBC News, 23.05.2019, „Farage would do deal with devil for Brexit”.

19. Sunday Times’, Gabriel Pogrund, https://twitter.com/Gabriel_Pogrund/, 07.10.2020.

20. The Telegraph, 14.09.2020, declaratia lui David Frost-negociatorul sef al Mari Britani.

21. https://www.farmlandgrab.org/post/view/29033-l-ukraine-un-monstre-agricole-aux-portes-de-l-ue.

(Va urma)

 

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici