Gâdilatul – formă de tortură, cu explicație neelucidată complet. Ce spun oamenii de știință

Râs sacadat, necontrolat, o senzație de neplăcere exprimată prin râsul în cascade. Uneori, este confundat cu plăcerea, datorită efectului fals pozitiv.

Dar râsul provenit ca efect al gâdilatului nu este chiar indiciul unei stări pozitive, de euforie.

În Roma Antică, era folosit ca metodă de tortură: tălpile prizonierilor erau presărate cu sare, iar apoi li se dădea drumul caprelor să le lingă.

Şef în Direcţia Agricolă Bihor, cercetat după ce a angajat firme de avocatură, deşi avea 3 jurişti

Descoperire alarmantă! Scobitul în nas crește riscul de Alzheimer și demență. Ce spun cercetătorii australieni

Limbile aspre ale caprelor, combinate cu sarea, produceau o senzație insuportabilă, exprimată prin râs, însă râsul era doar expresia unei suferințe fizice și psihologice extreme.

În China Antică, gâdilatul, ca formă de tortură, era folosit pentru persoanele privilegiate, nobile, care nu trebuia să aibă urme vizibile pe corp. Gâdilatul era folosit la interogatorii scurte, când nu se căuta vătămarea fizică extremă, ci doar un disconfort crescut.

În context modern, gâdilatul a mai fost folosit în școli militare sau închisori „informale”, ca o formă de umilire sau ritual de inițiere.

Gâdilatul intens poate duce la lipsă de oxigen, prin râsul necontrolat, atacuri de panică și chiar episoade de leșin.

Se știu multe despre efectele lui, dar aproape nimic despre gâdilat.

Nici Aristotel, nici Socrate n-au reușit să-i dea de cap, iar, în zilele noastre, nici ditamai specialiștii în neuroștiințe.

Dacă pentru Aristotel, gâdilatul era „un reflex natural, care nu are nevoie de rațiune sau intenție pentru a apărea”, la Socrate, gâdilatul e „o metaforă pentru tensiunea dintre plăcere și suferință, atât în trup, cât și în suflet”.

Și totuși, ce este gâdilatul? De ce contează? De ce enervează?

Konstantina Kilteni este neurocercetător la Universitatea Radboud din Olanda. Și ea consideră că acestui subiect nu i s-a dat atenția cuvenită.

„Gâdilatul este puțin cercetat, ceea ce înseamnă nu doar o lipsă, ci și o oportunitate”, spune aceasta. În opinia ei, gâdilatul este rezultatul unor interacțiuni complexe între factori motori, sociali, neurologici, evolutivi și dezvoltare personală.

Cercetările lui Kilteni disting două forme de gâdilat:

• Knismesis – senzația ușoară, ca o mângâiere cu o pană – aceasta nu provoacă râsul, ci mai degrabă un fior
• Gargalesis – forma intensă de râs involuntar, generată de atingeri repetate și puternice, cum ar fi în zona subrațului sau a tălpilor.

Pe câtă vreme Knismesis e mai ușor de măsurat și de reprodus, forma sa mai neastâmpărată e complet ignorată și, prin urmare, plină de oportunități cu potential științific.

Gâdilatul – formă de interacțiune socială

Dincolo de aspectul amuzant, gâdilatul poate spune multe despre cum distingem între ceea ce vine din interiorul nostru și ce vine din afară – un aspect esențial în înțelegerea unor afecțiuni precum autismul sau schizofrenia.

Reacțiile la gâdilat apar devreme, încă din primul an de viață. Și nu suntem singura specie: gorilele, cimpanzeii bonobo și chiar șobolanii reacționează la gâdilat, ceea ce îl face interesant și din perspectivă evolutivă.

Kilteni a creat un „laborator al gâdilatului”, în care participanții își introduc picioarele printr-o placă, iar o baghetă mecanică le gâdilă controlat tălpile.

Astfel, cercetătoarea poate urmări reacții fiziologice clare – ritmul cardiac, respirația, transpirația și activitatea cerebrală.

Autismul și percepția senzorială

Persoanele cu autism reacționează adesea mai intens la gâdilat, ceea ce ar putea reflecta diferențe în modul în care creierul procesează informația senzorială. Aceste observații ar putea duce la dezvoltarea unor terapii mai eficiente pentru hipersensibilitate senzorială.

Un aspect interesant este că nu ne putem gâdila singuri. De ce? Creierul nostru anticipează mișcarea și diminuează senzația, printr-un mecanism numit atenuare predictivă. Cu alte cuvinte, dacă știe exact unde și cum urmează să fie atins, creierul „filtrează” senzația pentru a rămâne vigilent la stimuli neprevăzuți.

Unii râd necontrolat când sunt gâdilați, alții nu simt mai nimic. Reacția poate depinde de genetică, sensibilitatea pielii, conexiunile neuronale sau chiar trăsături de personalitate.

Copiii par a fi mai sensibili, poate pentru că astfel învață mai bine unde le sunt limitele fizice și cum să interacționeze social.

Rămâne neclar de ce există gâdilatul. Poate că a evoluat ca mecanism de apărare sau ca mod de întărire a legăturilor sociale.

Poate că e doar un reflex. Cert e că, deși pare banal, gâdilatul deschide uși către unele dintre cele mai fascinante mistere ale creierului uman.