FOCUS: Snowy White Blues Project, sau cum să cânţi blues perfect, relaxat şi din toată inima

Snowy White este chitaristul preferat al lui Roger Waters şi unul dintre muzicienii pe albumele cărora David Gilmour, cealaltă emisferă a creierului Pink Floyd, a apărut ca invitat. Asta ar trebui să fie suficient pentru a-ţi dori să mergi la un concert de-al lui. Aşa se face că vineri seară Hard Rock Cafe din Bucureşti a fost plin ochi de oameni veniţi să asculte celebra lui chitară.

A venit la Bucureşti cu un proiect de blues pe care doar cei care cunosc în detaliu genul îl ştiau. Cu o secţie ritmică ceas şi un chitarist, Matt Taylor, de care probabil se va mai auzi, toţi trei cu vreo 20 de ani mai tineri ca el, Snowy White s-a urcat pe scenă zâmbind relaxat. Au urmat aproape două ore de blues cântat perfect de cei trei şi colorat delicat şi graţios de Snowy White.

Surprinzător pentru unii dintre cei din sală, "neliniştitul" Snowy White nu a ieşit în faţă decât la vreo trei-patru piese. În rest, a avut aproape la fiecare piesă partea lui de solo şi a susţinut perfect blues-ul celor trei, completând temele de chitară sau aducând accente surprinzătoare ritmurilor şi riff-urilor celor trei.

Prima piesă la care White a cântat şi vocal a fost "Red Wine Blues", un blues simplu, cu un solo bazat pe tehnica slide. De altfel, ambii chitarişti au folosit destul de des silde-ul, tehnică specifică blues-ului, spre deliciul iubitorilor genului.

Tehnica lui White, un chitarist care foloseşte mai rar pana, preferând degetele, a adus în multe momente aminte de stilul mult mai cunoscutului Mark Knopfler de la Dire Straits. Modest şi relaxat pe parcursul întregului show, Snowy White a pendulat între rolurile de chitarist de suport, solo şi frontman.

Ceilalţi trei muzicieni de pe scenă, temelia pe care White îşi construieşte arta în "Snowy White Blues Project", au dat o lecţie despre cum se cântă împreună. Au sunat perfect, fără nici cea mai mică desincronizare, în ciuda micilor probleme tehnice. Roy Martin, un baterist după care poţi să-ţi potriveşti ceasul, şi Ruud Weber Jr., un basist plin de balans, au fost, la rândul lor, suportul perfect pentru solo-urile pe alocuri impresionant de tehnice ale lui Matt Taylor.

Cei trei nu au rămas doar în temele de blues, ci au purtat publicul şi prin hard-rock-ul aşezat al anilor '80, prin swing sau, pe alocuri, prin teme de jazz, toate perfect executate. Adesea temele şi chiar sound-ul întregii trupe se schimba chiar în aceeaşi piesă, trecerile fiind subtile, extrem de bine gândite şi perfect realizate.

Atât Snowy White cât şi Ruud Weber Jr şi Matt Taylor au cântat vocal, cei trei completându-se perfect la piesa "I want to thank you", cea care a încheiat partea principală a show-ului.

Într-o ţinută extrem de comună şi fără nici cea mai mică extravaganţă, Snowy White a contrastat cu mai tinerii săi colegi la capitolul "apariţie". A cântat toată seara la o singură chitară, celebrul său Gibson Les Paul Golden Top, spre deosebire de Matt Taylor, care a folosit, pe lângă Fender-ul Stratocaster, şi două chitari acustice. A purtat un costum de haine comun, aproape vechi, pe când ceilalţi trei au părut mai în pas cu moda, purtând fie o pălărie texană, fie o eşarfă la gât sau o cămaşă brodată. Şi-a folosit acelaşi Gibson chiar şi la cele două piese ale lui Eric Clapton şi Cream pe care trupa le-a cântat unplugged şi, spre deliciul spectatorilor, a refuzat să iasă de pe scenă în deja clişeicul joc al bis-ului.

"Sunt prea bătrân pentru prostiile astea cu ieşit şi re-intrat pe scenă pentru bis. Îi las pe cei din trupă să facă asta. Sper însă că nu fac sex şi nu se droghează acolo, în culise", a spus, glumind, Snowy White, rămânând pe scenă în timp ce publicul îi ovaţiona pe muzicieni şi-i chema înapoi la bis.

A mai cântat, de data asta singur, doar cu chitara şi vocea, un blues extrem de sensibil şi de fin, după care colegii săi mai tineri au revenit pe scenă pentru ultima piesă a serii, "I Can't Get Ehough Of The Blues", o piesă ca un rezumat al întregii seri: un blues-rock progresiv, cu schimbări de ritm, teme şi armonii, cântat de nota zece de cei patru muzicieni.

După care, în aceeaşi notă de modestie sinceră, au ieşit de pe scenă, mulţumindu-le românilor pentru primirea frumoasă, chiar entuziastă.

(Material realizat de Ovidiu Vanghele, ovidiuv@mediafax.ro)