(P) Istoria tricourilor: de la lenjerie de corp a muncitorilor, la o piesă nelipsită din nicio garderobă

254 afișări
Imaginea articolului (P) Istoria tricourilor: de la lenjerie de corp a muncitorilor, la o piesă nelipsită din nicio garderobă
E vară, cei mai mulţi dintre noi umblăm deja îmbrăcaţi zilnic doar în tricouri, indiferent că ieşim la o scurtă plimbare, mergem la birou sau ieşim la o bere „cu băieţii”. Dar câte ştim despre banalele, azi, tricouri? Ne adâncim în istoria tricoului pentru a descoperi cum şi de ce a devenit un clasic.
 
Tricoul, în prezent unisex şi potrivit pentru orice ocazie, a început ca o lenjerie de corp pentru bărbaţi. În Evul Mediu, tricourile din bumbac sau in serveau drept strat intermediar între corp şi îmbrăcămintea superioară. Avantajul acestor cămăşi era că erau uşor de spălat şi ofereau pielii o anumită protecţie igienică. 
 
Purtarea unui tricou curat şi imaculat era un semn de bogăţie printre cavalerii nobili. Forma veşmântului, piese mari dreptunghiulare cusute în formă de T cu falduri lungi din pânză care se potriveau între picioare, s-a schimbat în secolul al XIX-lea, când faldurile au fost îndepărtate, iar corpul a fost subţiat pentru a se potrivi mai bine.
 
Dar şi mai multe schimbări au avut loc în cursul secolului al XIX-lea. Noile tehnici de ţesut au permis producţia în masă şi o siluetă mai mulată, ceea ce a dus la o rafinare a hainei, disponibilă într-o gamă mai largă de materiale textile, cum ar fi calico, tricotate sau din lână. Experţii în igienă au lăudat lenjeria de corp din lână în formă de "T" şi tricotată ca fiind protectoare împotriva răcelilor şi a afecţiunilor corporale, aşa că au început să le recomande femeilor să le poarte în locul corsetelor. 
Până la sfârşitul secolului al XIX-lea, marinarii britanici au început să poarte tricouri albe de flanelă pe sub uniformele de lână. La începutul secolului, Marina Regală Britanică a permis marinarilor săi să poarte tricouri pentru a lucra pe punte. 
 
Practica de a purta tricou ca îmbrăcăminte exterioară a fost rapid adoptată de bărbaţii din clasa muncitoare ca ţinută de weekend. Până în 1880, marina americană a încorporat în uniforma sa un tricou de flanel larg cu guler pătrat, iar în 1913 a adoptat tricoul alb din bumbac tricotat ca lenjerie de corp oficială. Bumbacul se usca mai repede decât flanela şi era mai confortabil.
 
Afacerea cu tricouri a cunoscut o adevărată explozie în primele decenii ale secolului XX. P.H. Hanes Knitting Company a început să producă lenjerie de corp pentru bărbaţi în 1901, în timp ce Fruit of the Loom a început să comercializeze tricouri pe scară largă în anii 1910. Până în anii 1930, tricourile erau deja o obişnuinţă în rândul sportivilor de colegiu. 
 
În 1938, retailerul american Sears, Roebuck and Company a început să vândă tricouri albe gob (argou pentru marinari). "Trico pe interior, tricou pe exterior", scria în reclama lor, asigurându-i pe bărbaţi că îl pot "purta ca îmbrăcăminte exterioară pentru sport şi timp liber, sau ca lenjerie de corp: practic şi bun în ambele cazuri". În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, armata şi marina americană au furnizat trupelor lor tricouri albe cu mânecă scurtă din bumbac. Imaginile de război şi postbelice care arată soldaţi la datorie în tricouri au contribuit la asocierea acestora cu eroul masculin. "Nu trebuie să fii soldat pentru a avea propriul tău tricou", a proclamat Sears în 1941.
 
Atunci când actorii de la Hollywood au început să poarte tricouri albe pentru a semnala rebeliunea personajelor lor - Montgomery Clift în "Un loc în soare" (1951), Marlon Brando în "Wild" (1953) sau James Dean în "Rebel fără cauză" (1955) -, tricoul a devenit oficial parte din garderoba masculină, fiind un articol de îmbrăcăminte pentru petrecerea timpului liber de sine stătător. Cu toate acestea, a fost nevoie de încă 60 de ani pentru a aduce tricoul şi la birou.
 
Sex-appeal-ul înnăscut al tricourilor, întotdeauna atât de strâmte şi mulate pe corp, a fost exploatat pentru prima dată de sexul feminin atunci când cântăreţele şi actriţele au început să le poarte în anii 1960. În anii 1970, tricoul a devenit în sfârşit unisex. În 1977, Jacqueline Bisset a şocat publicul american cu transparenţa tricoului umed pe care l-a purtat în filmul Abyss.
 
După ce a trecut de la lenjerie intimă la îmbrăcăminte exterioară, tricoul a devenit o pânză albă pentru tot felul de mesaje, fie ele politice, publicitare, fotografice sau umoristice. Progresele tehnologice în domeniul serigrafiei de la începutul anilor 1960 au făcut mai uşoară, mai rapidă şi mai ieftină imprimarea acestor modele pe tricouri. În anii 1970, consumatorii puteau să-şi personalizeze tricourile după bunul plac. Companiile şi-au dat seama în curând de potenţialul de marketing al tricourilor, la fel ca şi trupele de muzică şi casele de discuri.
 
Datorită asocierii sale cu clasele muncitoare şi a subversiunii de a purta un articol de îmbrăcăminte considerat lenjerie intimă, tricoul a atras generaţii de muzicieni, scriitori, actori şi intelectuali. De la rapperi la vedete pop şi până la fotomodele, cu toţii şi-au etalat tricourile în anii 1990. Şi, deşi este capabil să se potrivească oricărui statut socio-economic (consumatori din toate categoriile sociale poartă tricouri ieftine), în versiunea sa de designer atinge şi statutul de lux. 
 
Tricourile de lux au fost comercializate încă din anii 1950 şi au fost reinterpretate ulterior de nenumăraţi designeri: Yves Saint Laurent şi Dior în anii 1970; Chanel, Lacoste, Calvin Klein şi Polo Ralph Lauren în anii 1990. Giorgio Armani, Helmet Lang şi Nicolas Ghesquière au făcut din tricou o parte esenţială a uniformelor lor. Astăzi, tricoul a parcurs un drum lung de la începuturile sale umile, ca îmbrăcăminte utilitară, cu peste un secol în urmă. Atât de mult încât o garderobă fără un tricou este practic de neimaginat.

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici