COMENTARIU Marius Oprea | Despre un prieten din depărtare: Radu Călin Cristea (IN MEMORIAM)

Radu amintea de păţania bunului său prieten Dorin Tudoran care, deşi a avut tăria să se împotrivească regimului Ceauşescu fără să poată fi redus la tăcere, a păţit acest din urmă lucru în urma luării sale de poziţie faţă de regimul Băsescu. Se întîmpla în 2015, ”cînd Dorin a publicat trei cărţi: România ca părere, Ed. Polirom, Băsesc, deci exist! Intelighenţie şi putere politică în România, 2004-2014, Ed. Cartier şi Luxul indiferenţei, Ed. Şcoala Ardeleană. Toate aceste trei cărţi, precum şi tipul de insurgenţă publică ale lui Dorin Tudoran au produs deranjamente pe circuite înalte ale puterii. Cărţile au apărut ca să dispară. Unele nici n-au fost distribuite, după cum Dorin avea să descopere singur. Pe Dorin nu-l tratezi cu astfel de afronturi miliţieneşti. S-a prins de machinaţie şi, cum muştarul nu-i sare greu, a închis, după ce le-a şters integral conţinutul, cele două site-uri, a tras obloanele ce dădeau spre această România infamă şi dus a fost. Avea întru totul dreptate cel care scria (Liviu Antonesei, n.m.) că Dorin a învins comunismul, dar a fost înfrînt de postcomunism”.

În acest editorial scris de Radu pe 30 iunie 2020 este cuprinsă însă şi propria lui tragedie – aceea de a fi fost pus la ”index” de ”intelighenţia” care mărşăluia alături de Traian Băsescu (şi s-a încolonat acum în urma lui Klaus Iohannis). Am văzut cu ochii mei asta: cînd a terminat de scris ”Împăratul cu şapcă”, era în căutarea unei edituri şi am încercat să-l ajut, am fost împreună cu el la editori pe care-i ştiam şi care mă preţuiau, dar fără să-i pot fi de folos.

În ultimii ani, m-am întîlnit din ce în ce mai rar cu Radu – la cîte o ”sindrofie”, unde mai schimbam cîte o vorbă (de fapt, mai multe), retraşi amîndoi în colţul nostru, ca doi conspiratori – din două motive: aveam prea multe de împărtăşit fiecare într-un timp scurt, apoi nu prea aveam prea multe de împărţit cu ceilalţi invitaţi. Asta, în cazurile noastre, se datora unui limbaj critic comun, pe care l-am găsit fiecare cu capul lui pe umerii lui, la adresa celor doi preşedinţi care au prea puţin de-a face cu Constituţia României şi mai mult cu ceauşismul, care atît pentru Radu, cît şi pentru mine nu e/era doar o amintire, ci o permanentă raportare a prezentului la trecut. De aici i s-a tras conul de umbră în care a fost plasat, ieşirile sale publice rezumîndu-se la editorialele din ”Cotidianul” lui Cornel Nistorescu. Unde, de asemenea, a trebuit să suporte (să încaseze, de fapt) şiruri lungi de injurii, cu titlul de ”comentarii” la articolele sale, e drept, nu odată extrem de acide la adresa puterii.

Dar aşa a fost Radu dintodeauna, de cînd îl ştiu. Şi îl ştiu de o grămadă de vreme. După ce l-am cunoscut la Cenaculul de Luni, cînd eu eram un ”ţînc” de 17 ani, debutînd alături de Caius Dobrescu şi Andrei Bodiu într-o şedinţă de neuitat, la finele anului 1981 (am înţeles apoi de la el că nu doar pentru noi) a Cenaclului, m-am reîntîlnit cu el la revista ”Cuvîntul” un deceniu mai tîrziu, unde ne-am luat avînt în ale gazetăriei, într-o mare de prieteni, ”furînd” meserie unul de la altul (Dorina Băeşu, Filip Florian, George Arun, Mircea Ţicudean, Constantin Rudniţchi), sub bagheta magică a cvartetului ”clujenilor bucureştenizaţi” Ţeposu, Buduca, Ţâra şi Groşan. Memorabile timpuri! Şi apoi, cînd lucrurile au început să meargă prost cu presa scrisă, Radu Călin Cristea, primul corespondent al ”Europei Libere” ne-a tras, cu generozitate, încetul cu încetul, alături de el, pe toţi, la biroul din Bucureşti al REL, unde am recompus, într-o mare măsură, mai ales cînd la Bucureşti veneau de la Munchen Emil Hurezeanu sau Neculai Constantin Munteanu, atmosfera de camaraderie şi scîntei de duh de la ”Cuvîntul”.  Apoi… am îmbătrînit fiecare pe calea lui, dar am rămas într-o afinitate de idei. Ne apropia şi faptul că amîndoi am avut parte de un soi de ”ostracizare” în forme similare, pentru acelaşi tip de atitudine faţă de ”băsism” şi celealte ”isme”, care au contaminat cu atîta ură societatea în care trăim.

Ură de care Radu n-a fost ferit nici în această clipă a despărţirii lui de lumea noastră, cînd a fost ţinta injuriilor chiar pe paginile care-o anunţau. E de înţeles, dacă citim ultima lui analiză asupra stării politice a României, pe care a postat-o pe blog-ul său, în data de 8 mai. Ea se numeşte ”Cînd societatea deschisă se închide” şi spicuiesc cîteva fraze, actuale şi acum (subliniind că o analiză e cu atît mai bună, cu cît concluziile ei sînt stabile în timp): ”Pandemia de Covid-19 nu l-a tulburat pe Preşedintele K.W. Iohannis. Anesteziat de acest waltz cu sine însuşi, dl Iohannis nu ajunge să mai zărească România. Vede doar România lui şi a celor ce îl firitisesc. În mare grădina de la Cotroceni, ca şi pe dinafară, îl umflă în pene, reciclată şi refolosibilă, mare parte din intelighentsia băsistă, precum şi mulţimea de bişniţari din presă, recrutaţi în funcţie de mărimea micimii de caracter. Armata d-lui Iohannis este compusă numai din trompeţi (…). Excepţionalismul din topor al d-lui Iohannis a scos dintr-însul, probabil, toate infirmităţile sale de caracter: fariseism, trufie bolnăvicioasă şi o varietate de inumanităţi ce l-au împins, prea adesea, să încingă un Webertanz peste cadavre. Ageamiu fudul, plin de fumuri sulfuroase, dl. Iohannis s-a apucat de o politică populară, de sorginte mocănească, strunită din par, brişcă şi avînd alături, de pază, numeroase jigodii mioritice. Cu porii asudaţi de la cinismul său elementar, dl Iohannis îşi vede doar de interesul propriu. Tărăgănările lui vor fi avînd un ţel politic; pentru a-l atinge, devoalează o monstruoasă mizantropie, urmărindu-şi ambiţiile în timp ce, în jurul său, omenirea începuse, pas cu pas, s-o cam dea în primire. Să fie vorba, pur şi simplu, de o formă de sadism sau ce alt cuvînt mai potrivit ar putea califica acest negoţ sinistru, cu un ochi larg deschis spre nemernicii politice şi, cu celălalt, uşor întredeschis, spre cîmpurile presărate cu răpuşii de virus?”

E de înţeles că doi oameni beau şampanie, la auzul veştii că Radu Călin Cristea a murit: ”Împăratul cu şapcă” şi cel al ”Iodlerelor” pe tema Covid. Dar nu e puţin lucru, ca moartea ta să  liniştească doi preşedinţi! Înseamnă că n-ai trecut degeaba prin lume, Radule! Unul din regretele mele imediate la auzul veştii morţii tale, a fost că n-ai apucat să vezi care va fi sentinţa în ”dosarul Petrov” şi să o comentezi tu, într-un fel în care eu n-aş mai fi avut nimic de adăugat…