Ion Cristoiu: În decembrie 1989, Insurecţia a cuprins mai ales oraşele şi deloc satele

Chiar din primele rînduri ale lucrării Un război civil deghizat? tipărit la editura ROMCARTEXIM în 1997, Mihai Ungheanu abordează o ciudăţenie a Evenimentelor din decembrie 1989:

Ridicarea la luptă acoperă doar partea de Nord a României. Restul ţărilor româneşti – Moldova, Oltenia, Bucovina dorm sub visul unor zăpezi de decembrie:

„La cea mai sumară analiză harta decembriadei începe să vorbească singură.
Din punct de vedere al timpului şi locului vom vedea că evenimentele au început la Timişoara şi că vin dinspre Vest către Est. Deşi «perestroika» a fost lansată de U.R.S.S., iar românii Moldovei sovietice au fost pentru România, în 1988 şi 1989, exemple galvanizante de militantism social şi politic, decembriada a început totuşi dinspre graniţa de Vest! Ea n-a atins, cu excepţia Bucureştilor, nicăieri şi niciodată la răsărit de Carpaţi intensitatea conflictuală de dincolo de Carpaţi. Carpaţii pot fi consideraţi o linie delimitatorie a răspîndirii valului insurecţional şi violent înaintînd dinspre Vest. Exceptînd din nou Bucureştii, în Moldova, în Dobrogea, în Muntenia şi în Oltenia nu vom găsi situaţiile de violentă confruntare care s-au produs în mai multe puncte ale Banatului şi Transilvaniei. În afara locului de start vestic mai este de reţinut, după publicaţia citată, (Adevărul n. n. ) că această mişcare a cuprins mai ales oraşele şi deloc satele, exceptînd într-o oarecare măsură judeţele Harghita şi Covasna, unde conflictele au căpătat – ştim astăzi – caracter interetnic univoc. Oraşele cele mai cutremurate de forţa evenimentelor au fost Timişoara, Bucureşti, Cluj, Sibiu, Braşov, Brăila, adică centre sociale, economice, politice, culturale de prim ordin. În ele au fost atacate sediile puterii politice, dar şi instituţii militare şi instituţii de stat, soldaţii au fraternizat cu manifestanţii, oamenii securităţii au fost urmăriţi, iar armata a trecut la o adevărată represiune contra securităţii, pe fondul instalării unor conduceri politice provizorii, de tipul Frontului Salvării Naţionale. În cîteva din aceste localităţi s-au tras gloanţe cît într-un război mondial. Ulterior s-a ajuns la concluzia că folosirea armelor n-a fost justificată decît într-o foarte mică măsură. Rezultatul a fost însă o cotitură a vieţii politice româneşti.”

Fără a pune un accent deosebit pe asta, autorul sugerează o implicare occidentală în revoltele din România, confirmînd astfel teza că la noi Serviciile occidentale au lucrat mult mai intens decît cele sovietice:

„Examenul hărţii decembriadei obligă la comparaţii şi la reflecţii. Este evident că explozia s-a produs acolo unde exista un coridor occidental. Graniţele deschise, la sfîrşitul anului 1989, au permis scurgerea unor elemente neidentificate şi nedefinite, tocmai pe această graniţă vestică, ungaro-iugoslavă. În întregul ei, harta decembriadei, cu explicaţiile consecutive, obligă la supoziţia lipsei de spontaneitate, la supoziţia de organizare, de concertare a unor iniţiative de forţă. Agitarea necontenită a ideii de explozie spontană pentru nişte evenimente necunoscute încă în întregime şi în profunzime poate să ascundă caracterul real al faptelor.”

Teza unei comasări a tulburărilor dincolo de Carpaţi e confirmată, chiar dacă autorul nu-şi propune asta, ba chiar ar refuza dacă i s-ar atrage atenţia că dă o mînă de ajutor conspiraţioniştilor, de cartea lui Emil Constantinescu Revoluţia din 89 aşa cum a fost, primul volum al seriei Păcatul originar, sacrificiul fondator, volum apărut la Minerva în 2009. Emil Constantinescu e decis să facă din Căderea lui Ceauşescu opera întregului popor. Prin urmare, el caută şi găseşte, chiar dacă cu greu, pretutindeni în România lui decembrie 1989 ridicări mînioase ale maselor populare împotriva Tiraniei. Forţarea adevărului are loc pe două căi. Pe de-o parte, prin luarea în serios a mărturiilor postdecembriste despre cum au luptat împotriva dictaturii, supus principiului după Război mulţi viteji s-arată, pe de alta prin binecuvîntarea ca revoluţionar a unor fapte imposibil de verificat în veridicitatea lor.

Iată două exemple de acţiuni revoluţionare, petrecute la Sibiu pe 21 decembrie 1989:

„Ora 07:00 În secţia Strungărie a Întreprinderii Balanţa, Vasile Lantuş aprinde o lumînare şi o aşează pe strung ca să ardă în memoria revoluţionarilor ucişi la Timişoara. Apoi, împreună cu un grup de colegi, părăseşte întreprinderea şi se îndreaptă spre centrul oraşului.
Ora 07:30 Maistrul Nicolae Fesan de la întreprinderea de Utilaj şi Piese de Schimb (IUPS) ascunde în buzunare cîţiva fluturaşi cu versurile cîntecului Deşteaptă-te, române!, pe care vrea să le distribuie în oraş. Speră ca sibienii să se adune cît mai mulţi în Piaţa Unirii.”

Sînt gesturi personale, a căror împlinire nu poate fi confirmată nici măcar de un al doilea. Indiscutabil, ele au fost mărturisite după decembrie 1989. Chiar adevărate, ele nu pot fi înscrise în categoria faptelor revoluţionare.

Cu tot efortul de a face din întreaga Românie o ţară revoluţionară, lucrarea lui Emil Constantinescu descoperă dincoace de Carpaţi, pentru ziua de 21 decembrie 1989, după spargerea Mitingului, evident, doar două oraşe: Craiova şi Ploieşti.
În rest tăcere, mai ceva ca în Cehov. Nimic la Galaţi, la Buzău, la Suceava, la Vaslui, la Iaşi, la Iaşi, unde se zisese că Revoluţia era cît pe-aci să înceapă, evident cu Şi vrei, bre?