Mărturia dureroasă a unei supravieţuitoare din Colectiv: ”4 ani, dar noi continuăm să ardem”

Alexandra Furnea, supravieţuitoare Colectiv, a scris pe contul de Facebook că 30 octombrie 2015 nu a fost doar o noapte, deoarece calvarul a continuat până în prezent, iar victimele continuă să ardă. „4 ani mai târziu: o şansă la schimbare, ratată”, scrie tânăra.

6317 afişări
Imaginea articolului Mărturia dureroasă a unei supravieţuitoare din Colectiv: ”4 ani, dar noi  continuăm să ardem”

Mărturia dureroasă a unei supravieţuitoare din Colectiv: ”4 ani, dar noi continuăm să ardem”

Alexandra Furnea scrie pe Facebook un mesaj la 4 ani de la Colectiv, chiar înainte de a şasea procedură de needling chirurgical. Tânăra spune că toată viaţa va trebui să fie supusă unei astfel de proceduri şi unor operaţii de reconstrucţie dacă „vrea să fie bine”.
 
Redăm, mai jos, mesajul integral pe care Alexandra Furnea l-a postat pe pagina sa de Facebook.
 
Privesc cerul mohorât de octombrie pe fereastra sălii de operaţie. Norii au format peste soarele tomnatic un scut, ca şi cum ar vrea să apere Pământul de el. În timp ce aştept să îşi facă anestezicul efectul, îmi ocup mintea cu gândul că lunile acestea friguroase nu sunt altceva decât încercarea naturii de a vindeca pielea arsă de vară a planetei. Mi se înfioară cicatricile sub crema cu lidocaină şi îmi strâng prosopul steril în jurul trupului. Cumva, imaginea pe care am evocat-o îmi face rău aşa că îmi iau ochii de la geam şi privesc în jur. Sala este de un alb impecabil şi străluceşte de curăţenie. Aparatura nouă aşteaptă cuminte sosirea medicului care pregăteşte instrumentarul în încăperea de alături. Este a şasea procedură de needling chirurgical pe anul acesta şi operaţia a fost planificată pentru data de 29 octombrie. Toată viaţa, dacă vreau să fiu bine, va trebui să vin la needling şi la operaţii de reconstrucţie. Toţi vom trebui să facem asta, pentru ca cicatricile noastre să nu devină şi mai bolnave. Mâine se împlinesc 4 ani de la incendiu.
 
Chirurgul a intrat în sală şi îmi zâmbeşte cald. Ţine în mână rola de titan cu ace lungi cu care îmi va face intervenţia. În timpul acesteia, cu dibăcie, medicul plimbă instrumentul peste cicatricile mele dure şi aderente. Trebuie să apese cu putere pentru ca acele să pătrundă adânc prin ţesutul îngroşat, care a crescut haotic peste arsuri. Rola perforează dantelăria bolnavă de pe trupul meu pentru ca, în rănile provocate, să apară carne nouă, sănătoasă, care să înlocuiască treptat platoşa rigidă care mă strânge ca o armură ce mi s-a lipit de oase.
 
Îi spun doctorului că sunt gata şi mă întind pe patul de operaţie. Cu blândeţe, chirurgul îşi aşază consolator mâna pe spatele meu, şi mă anunţă că se pune pe treabă. Simt presiunea rolei pe braţul şi pe umărul stâng, apoi milioane de înţepături îmi pătrund în cicatricea dură şi diformă, pe măsură ce instrumentul se plimbă pe mine şi îmi acoperă toată partea aceea a corpului cu răni sângerânde. Medicul mă întreabă despre familia mea, ce mai fac nepoţeii, cum se simte mama. Îmi vorbeşte pentru a-mi abate gândurile de la durere. În mod normal, o asemenea procedură se face cu anestezie totală, dar am ales-o pe cea locală deoarece, din cauza numărului mare de operaţii de reconstrucţie suferite până acum, de când mă grăbesc să fac cât mai multe, organismul meu tolerează mai greu narcoza. Riscurile de efecte secundare periculoase sunt mici dacă eşti treaz în timpul intervenţiei, însă suferinţa fizică este mai mare. Cu toate acestea, chirurgul german se asigură că durerea va fi suportabilă verificând mereu ca pielea să fie amorţită. Dacă ar deveni prea intensă, ar refuza să continue operaţia. Aici nu există „trebuie să înduri”, „e, nu te doare chiar aşa!” şi „nu mai plânge atât, că ţi se face rău”. Aici, când pacientul spune că nu mai poate, medicul se opreşte. Recunosc că la început, am fost uimită că poţi să deţii un control atât de firesc asupra propriei suferinţe. Eu veneam dintr-o lume în care să te doară tare şi să nu poţi să spui „gata” era ceva normal.
 
Rola scoate un sunet specific în timp ce îmi intră în cicatrici şi trece prin şi peste ele. Este ca şi cum zeci de ceasuri au luat-o simultan razna şi au început să ticăie apăsat şi haotic, pentru a număra invers, spre 2015, secundele unui timp care s-a cuibărit în carnea mea. Ascult tic-tac-ul rolei şi mă gândesc că tot nu mă doare aşa de tare ca atunci când făceam băiţa de la Spitalul de Arşi. Deseori, chirurgul se opreşte şi mă întreabă dacă mai pot. Pare mereu surprins când spun „da”, dar continuă pentru că vrea să mă ajute să mă fac bine. Ne cunoaşte povestea şi ştie despre duşul fără analgezie din cada verde. Nu îşi închipuia că aşa ceva mai este posibil în secolul acesta modern. Nu i-am spus, dar cred că s-a stricat ceva în mine în zilele acelea în care zăceam cocoşată şi dezvelită de piele, goală trupeşte şi sufleteşte, în salonul de băi de la SCUPRA. Cred că o parte din mine – ceea ce mai rămăsese din fata care a reuşit să iasă din container după ce focul se îndestulase – a pierit acolo şi s-a îngropat undeva adânc în mine, ţinând în braţe durerea aceea de nenumit, faţă de care orice altă durere pare să pălească. Strângând-o tare, aşa încât să nu scape vreodată afară, pentru că ar pustii totul în cale.
 
Medicul mă ţine de mână în timp ce dreapta lui lucrează acum cu iscusinţă pe spate. În zona coloanei vertebrale, cicatricea în care terminaţiile nervoase bolnave încearcă să se repare este mai sensibilă şi aici durerea este vie. Rând pe rând, rola călătoreşte peste toate rănile mele şi le perforează pentru ca sângele care curge din abundenţă să „spele” din interior fibrele defecte de colagen care se încăpăţânează să crească şi să se lipească de oase, tendoane şi de muşchi. Este o consecinţă a infecţiilor intraspitaliceşti din cauza cărora arsurile nu s-au putut vindeca. Organismul a încercat disperat să ridice o fortăreaţă de carne nouă, dar microbii, soldaţi neînfricaţi mereu de partea răului, au consumat tot ce au găsit în cale, aşa că, zi de zi, trupul o lua de la capăt, pierzând luptă după luptă şi construind mereu structuri tot mai şubrede şi mai urâte.
 
Medicii din România coseau piele sănătoasă peste răni devorate de bacterii şi, de fiecare dată, încercau să elimine carnea bolnavă săpând tot mai adânc, pentru a ajunge la ţesut curat. Dar orice ar fi făcut, noi tot murdari rămâneam, pentru că ei lucrau cu instrumente murdare, în săli murdare, cu suflete, deseori, la fel de întinate. Procesul de hipertrofiere severă este cea mai des întâlnită complicaţie severă în cazul arşilor infectaţi. La 4 ani de la incendiul din Colectiv, chirurgul german nu repară doar ceea ce a stricat focul, ci şi ceea ce a distrus corupţia. Va trebui să facă asta cât timp trăiesc - cât timp trăim. O viaţă petrecută în schele, reparând, peticind bucăţi de trup şi de suflet, pentru a opri la porţi întunericul care s-ar strecura lesne prin crevasele fiinţelor noastre, şi ne-ar fura şi ceea ce ne-a mai rămas din cei ce am fost cândva.
 
Urmează acum braţul drept. Apoi antebraţul şi mâna. Când rola ajunge la cicatricea de la încheietură, medicul se opreşte din nou şi mă lasă să respir adânc câteva clipe. Aici doare mai tare. Cu grijă, chirurgul începe uşor, apoi creşte intensitatea procedurii. Întorc capul şi îmi îndes chipul în pernă, căutând atingerea moale a prosoapelor sterile. Deşi pare fără sens, gestul mă ajută să mă liniştesc. Câteodată cântăm, eu şi doctorul A, până când e totul gata. Alteori înjurăm în glumă. De obicei, medicul se străduieşte să mă facă să râd povestindu-mi lucruri haioase care alungă cea mai urâtă stihie a durerii - teama. Aici, nu mi-e niciodată frică, aşa cum îmi era înainte, când credeam că voi muri în cadă sau noaptea într-un pat murdar de spital, printre aşternuturi însângerate, mânjite cu fragmente din mine, cu scutecul făcut ghem peste neputinţa mea.
 
- Am terminat, Alex! exclamă bucuros doctorul şi mă felicită sincer pentru curaj şi pentru cuminţenie.
 
Cu comprese sterile umede, îmbibate în dezinfectant, mă şterge cu delicateţe de sânge şi, când sunt curată, aplică pe cicatricile tumefiate un ulei cu vitamine, necesar vindecării. Asistenta mă ajută să mă îmbrac şi se asigură că mă simt bine. Mă duce în salonul meu, la fel de curat ca sala de operaţie şi mă lasă să mă odihnesc în pat, nu înainte de a mă asigura că ea este acolo pentru mine şi că, orice aş avea nevoie, îmi va aduce, mai ales dacă mă doare.
 
Îndată ce a plecat, mă ridic în capul oaselor şi privesc din nou pe geamul mare din încăpere. Ascult cum bătăile apăsate ale inimii mele se domolesc şi lasă loc susurului picăturilor de ploaie care se aştern peste lume, dincolo de fereastră. S-a întunecat cât timp acele au încercat să ţeasă din mine un trup mai sănătos iar albeaţa salonului contrastează şi mai tare cu cerul plumburiu de octombrie care, acum 4 ani, mi-a condus paşii către strada Tăbăcarilor 7, în data de 30. Închid ochii şi îi deschid brusc pentru că, dincolo de întunericul pleoapelor, se desfăşoară flăcări pe un tavan pe care îl ştiu pe de rost din coşmaruri. Sunetul lin al ploii se transformă în vaierul focului şi în ţipetele lor, ale celor care nu vor putea niciodată să se mai uite la un alt octombrie, dintr-o salon de spital, însângeraţi dar vii.
 
Încet-încet, efectul cremei anestezice trece iar durerea devine mai vie, dar e suportabilă. Nu am nevoie de analgezic, dar ştiu că dacă l-aş cere, l-aş primi îndată pe cel mai bun, doar ca să nu sufăr, nu ca înainte, nu ca atunci, cu Ketonalul. Gândul acesta mă consolează: că sunt departe de foc, departe de cei care nu s-au îndurat de mine nici atunci când plângeam cu sughiţuri şi lumea se prăbuşea în jurul meu, în cenuşă şi în piele moartă. Deşi ştiu că mă mint, îmi spun că nu voi mai trece niciodată prin ceva atât de cumplit ca accidentul şi ca iadul din spital. Dar sunt conştientă că atâta timp cât România nu învaţă nimic din Colectiv, sunt şanse să mai ajung pe mâna lor. Să mai ajungem cu toţii, arşi, nearşi, oameni de rând - oricum suntem una. Certitudinea aceasta, care a devenit o teamă bântuitoare, imposibil de învins, mă doare mai tare decât orice, dar parcă tot mai puţin decât chinul de atunci, din cadă, iar asta mă sperie.
 
Mai închid ochii o dată iar acum nu văd decât fantomele luminoase ale becurilor din salon. Vreau să adorm înainte ca formele inofensive să devină roşiatice şi să înceapă să ardă. Nu am foarte mult timp la dispoziţie. Nu durează mult şi începe din nou. 4 ani, îmi şoptesc, în timp ce trupul meu îmi cere linişte. 4 ani, îmi spun, în timp ce număr în gând operaţiile şi mă opresc când ajung la 24. 4 ani, zic cu voce tare, ştiind că mă aşteaptă o viaţă întreagă de zile ca acestea, după o singură noapte în care s-a concentrat tot răul zecilor de ani de când ţara noastră este la rândul ei un trup în suferinţă, care arde. 4 ani, în timp ce întunericul se lasă peste micul spital şi aduce cu el, drept musafiri nepoftiţi, spectrele în linţolii maculate ale unei nopţi care nu trebuia să se termine aşa. Ele se târăsc şi agonizează pe pânza minţii, umbre sărmane care miros urât a fum şi privesc cu ochi trişti, de cenuşă, direct în sufletul meu. Au chip de om, dar nu mă pot uita la ele pentru că mi-e teamă că le-aş recunoaşte.
 
30 octombrie nu a fost doar o noapte, ci a continuat şi după, pe asfaltul din faţa clubului, unde s-a călcat peste mâini întinse după ajutor, în spitale, unde minciunile au permis mizeriei să se ascundă în carnea noastră, ucigând, în sala de judecată, unde adevărului i se pune palma peste gură, în tot ceea ce este acum România, 4 ani mai târziu: o şansă la schimbare, ratată. 4 ani de la Colectiv, dar noi - noi toţi - continuăm să ardem”.

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici