Amâni totul pentru mai târziu? Oamenii de știință japonezi au descoperit motivul și soluția

De ce în loc să faci ceea ce știi că este necesar pentru a-ți atinge obiectivele te pierzi urmărind videoclipuri absurde pe TikTok? De ce te apuci să mături o podea care nici măcar nu are nevoie de curățenie, în loc să studiezi, chiar dacă urăști să faci curat? De ce lăsăm pe mâine ceea ce trebuie să facem astăzi și pe ceea ce oricum va trebui, inevitabil, să facem?

Pentru mult timp, motivația a fost explicată ca o problemă de stimulente: dacă o persoană nu acționează, este pentru că nu apreciază suficient recompensa. Totuși, un studiu detaliat asupra a ceea ce se întâmplă în creier când procrastinăm pare să contrazică această idee. Într-un articol publicat în revista Current Biology, un grup de oameni de știință condus de Ken-Ichi Amemori, de la Universitatea din Kyoto, propune că este posibil ca creierul să recunoască nevoia unei acțiuni, dar totuși să împiedice inițierea ei.

Pentru a înțelege cum funcționează creierul când se confruntă cu o sarcină care poate aduce beneficii, dar presupune și un disconfort, cercetătorii au lucrat cu maimuțe, un model util deoarece sistemul lor motivațional seamănă cu cel uman.

Animalele, ținute ușor însetate în afara experimentului, au fost supuse la două teste. Într-unul, puteau acționa două manete pentru a primi cantități diferite de apă, măsurând astfel implicarea fiecărui circuit în motivație. În celălalt, puteau bea în două condiții: o mică înghițitură fără disconfort sau o cantitate mai mare, dar însoțită de un suflu neplăcut de aer în față.

Conexiunea dintre striatalul ventral (EV) și paleul ventral (PV),

Ca și noi când începem o sarcină și ne gândim la recompensă, maimuța evalua dacă merită să suporte suflul de aer pentru a obține mai multă apă sau să se mulțumească cu înghițitura sigură. Experimentul a permis identificarea unui circuit cerebral care funcționează ca un frân motivator: nu decide dacă recompensa merită, ci dacă merită să începi. Este vorba despre conexiunea dintre striatalul ventral (EV) și paleul ventral (PV), situate în ganglionii bazali, o zonă profundă a creierului implicată în plăcere și motivație.

Grupul lui Amemori a detectat că există două variabile implicate în motivație, codificate de sisteme neuronale diferite: calculul cost-beneficiu, care evaluează recompensa și pedeapsa, și probabilitatea de a nu dori să inițiezi o acțiune. Ambele mecanisme au fost conservate de milioane de ani pentru că au ajutat la supraviețuirea strămoșilor noștri.

Striatul ventral se activează când anticipăm ceva inconfortabil sau dificil, fără să evalueze recompensa finală. Paleul ventral funcționează ca un întrerupător pentru a începe și susține acțiunea. Observațiile asupra creierului maimuțelor au arătat că, atunci când ambele regiuni comunică, avertizarea de disconfort a EV poate bloca inițierea acțiunii de PV. Când cercetătorii au întrerupt această comunicare printr-o tehnică chimiogenetică, frâna motivațională a fost eliminată, iar maimuțele au început să facă sarcina cu mai puține rețineri, chiar dacă era incomodă.

Împărțirea sarcinii

Acest studiu oferă un punct de vedere nou față de abordările obișnuite. Promisiunile mari de recompense sau presiunea externă acționează asupra circuitului valorii percepute, dar nu elimină frâna impusă de EV.

„Când motivația este blocată la nivelul inițierii, reducerea semnalelor care împiedică începutul poate fi mai eficientă decât creșterea stimulentelor”, recomandă Amemori. Divizarea sarcinii în pași mai mici sau reducerea expunerii la judecată și evaluare poate fi o strategie eficientă pentru a depăși procrastinarea.

Cercetătoarea consideră, de asemenea, că un mediu de lucru stresant și notificările constante de la e-mailuri sau mesaje mobile „pot menține activ continuu circuitul striatal ventral, care procesează semnalele care declanșează sentimente de respingere”. „Pe termen lung, acest lucru poate produce modificări plastice și, eventual, modificări structurale în calea EV-PV, dezechilibrând sistemul și ducând la o dezangajare excesivă, o tulburare cunoscută clinic sub numele de abulie”, spune ea.

Dintr-o perspectivă socială, reducerea semnalizării continue a stresului ar putea ajuta la prevenirea supraîncărcării cronice a acestui circuit, care, în cele din urmă, ar sufoca motivația. Potrivit lui Amemori, prioritizarea mai clară a sarcinilor sau crearea unor medii de lucru sau școlare care să permită recuperarea după sarcini solicitante pot fi la fel de importante în combaterea acestei probleme ca intervențiile la nivel individual.

În timpul experimentului, nu toate maimuțele s-au comportat la fel. Unele au înlemnit mai mult decât altele la perspectiva de a li se sufla din nou aeru în față. Aceste observații sugerează că paralizia cauzată de stres ar putea avea o bază neurobiologică identificabilă și nu ar putea fi pur și simplu o chestiune de personalitate sau temperament. Aceste cunoștințe ar putea fi utile celor pentru care incapacitatea de a acționa este o problemă serioasă.

Cum se poate remedia

„Constatările noastre indică faptul că abulia în depresie ar putea reflecta un dezechilibru în circuitul VS-VP”, explică Amemori.

„În principiu, ar fi posibil să se dezvolte terapii care să moduleze acest echilibru. O abordare potențială este stimularea cerebrală profundă (DBS), deși aceasta necesită intervenție neurochirurgicală și ar fi potrivită doar pentru cazuri atent selectate”, ilustrează el.

„Există, de asemenea, o dezvoltare activă a unor tehnici de neuromodulație mai puțin invazive care vizează influențarea structurilor cerebrale profunde, inclusiv stimularea magnetică transcraniană (TMS) și abordările bazate pe ultrasunete. Aceste metode ar putea deveni mai promițătoare în viitor, dar vor necesita o validare suplimentară substanțială în ceea ce privește siguranța, specificitatea și beneficiile clinice”, adaugă aceasta. Ar putea fi utilizate și medicamente, deoarece pallidumul ventral conține receptori opioizi, dar aceste medicamente nu ar afecta doar acea regiune a creierului și ar putea avea multe efecte secundare nedorite.

În cele din urmă, Amemori subliniază faptul că reținerea motivațională „probabil îndeplinește o funcție adaptivă și conservată evolutiv, ajutând indivizii să evite implicarea în situații excesiv de costisitoare sau dăunătoare”.

„Slăbirea fără discernământ a acesteia ar putea crește vulnerabilitatea la epuizare profesională, asumarea excesivă de riscuri sau dificultatea de a se detașa de contexte excesiv de stresante. Prin urmare, orice intervenție terapeutică ar trebui să fie atent calibrată și evaluată într-un cadru etic riguros”, conchide ea.